„Aşa că înainte de a introduce forme noi ale
civilizaţiei ar trebui dat un atac eroic asupra cauzelor
care produc degenerarea şi diminuarea populaţiei”. – M. Eminescu – Fântâna Blanduziei, dec. 1888
Vasta abordare social-politică din opera eminesciană nu putea să ocolească problema sănătăţii populaţiei oraşelor şi satelor noastre. Între cele peste nouzeci de domenii şi subdomenii, pe care Eminescu le abordează în scrierile sale politice, chiar dacă sănătatea ocupă un spaţiu relativ restrâns − de multe ori referirile fiind tangenţiale într-un context socio-politic mai larg − sănătatea publică se regăseşte, cu note cât se poate de critice şi puternic ancorate în realităţile timpurilor sale.
Trebuie făcută, chiar de la început observaţia că, referirile la acest domeniu, chiar aşa reduse cum sunt, îmbracă stilul eminescian inconfundabil, pe care-l subliniam într-un capitol anterior (Eminescu între arta poetică şi gândirea social-politică), cu privire la modul de abordare al oricărui subiect legat de viaţa poporului său. Încadrarea problemei în contextul social naţional şi după caz şi internaţional, ample referiri istorice prin incursiuni documentate în trecut şi proiecţia în viitor cu remedii posibile, se regăsesc şi aici, ca în oricare alt domeniu luat în discuţie. În abordarea acestui domeniu, atât de delicat cum este sănătatea, Eminescu pleacă de la realităţile momentului, insistând mai ales asupra cauzelor care determină degradarea continuă a stării de sănătate, îndeosebi a ţăranului român, cu impactul său direct asupra mortalităţii şi indirect asupra sporului natural al acestei categorii sociale net majoritare în structura demografică a ţării.
Sănătatea publică – scurt istoric
Înainte însă de a pătrunde în miezul chestiunii o privire generală asupra asistenţei medicale şi sănătăţii publice, din acele vremuri, este absolut necesară pentru a înţelege poziţia eminesciană. În acele vremuri, medicina se afla încă în etapa descriptivă, în care patologia se contura ca o sumă de entităţi abordate empiric. Noţiunea de cauzalitate abia se înfiripa, etiologia bolilor era cvasinecunoscută, noţiunea de epidemiologie era cvasiinexistentă, de aici şi modul de abordare a sănătăţii publice, care nu devenise încă o problemă publică, cu atât mai puţin o problemă de stat.
Primele spitale pe teritoriul principatelor apar în secolul al XVIII-lea, sub formă de eforii finanţate şi susţinute de fundaţii, prin donaţii şi colectă publică. După instituirea Regulamentului organic şi, mai cu seamă după revoluţia de la 1848, oraşele încep să-şi construiască aşezăminte spitaliceşti, deservite de medici cu pregătire în universităţile din Viena, Paris şi Berlin. Pentru Moldova, această reţea de spitale era dublată de spitalele izraelite ce deserveau comunităţile evreieşti, din ce în ce mai bine reprezentate, mai ales în structura demografică a oraşelor.
În această perioadă aveau să se pună primele baze ale organizării sanitare la nivel naţional, sub coordonarea generalului Carol Davila (nemuritorul) şi profesorului Iacob Felix (medicul poporului şi amicul copiilor) părintele epidemiologiei şi demografiei româneşti. În perioada premergătoare unirii principatelor se pun bazele învăţământului medical românesc, la Iaşi şi Bucureşti, prin Anastasie Fătu, Carol Davila şi Ştefan Kretzulescu. Pregătirea autohtonă va asigura nevoia crescândă de cadre calificate pentru reţeaua sanitară şi spitalicească ce se infiripa, după modelul militar pe care Carol Davila, în calitatea sa de director general al spitalelor, îl va extinde apoi la nivel naţional. Sub domnia lui Carol I – „îngăduitorul” – cum îl numea Eminescu, reţeaua spitalicească se va extinde şi în mediul rural după un model tip, care se mai poate vedea şi astăzi, unităţi care au funcţionat până acum câţiva ani, din nefericire astăzi desfiinţate.
Însăşi ştiinţa medicală, după un mileniu şi jumătate de evoluţie lentă începe să se dezvolte trecând de la forma empiric descriptivă, la medicina cauzală, bazată pe dovezi clinice, iar mai apoi biologice. Descoperirea primului vaccin de către Jener, în 1826 şi introducerea vaccinării antivariolice în masă (1831), epocalele descoperiri ale lui Pasteur în domeniul etiologiei şi profilaxiei bolilor infecţioase, sistematizarea cunoaşterii medicale în funcţie de etiologie (cauze) magistral realizată de Lancereaux şi Paulescu, sistematizarea oraşelor şi introducerea măsurilor sanitaro-antiepidemice, au revoluţionat sănătatea publică, cu rezultate care aveau să prindă contur în secolul al XX-lea.
Desigur, în perioada în care a trăit Eminescu, organizarea asistenţei medicale abia se înfiripa şi apărea ca o necesitate, având în vedere impactul bolilor endemice şi izbucnirile epidemice care decimau populaţii întregi. Precaritatea stării de sănătate se simţea cel mai dramatic în mediul rural, care nu-şi schimbase stilul de viaţă de mai bine de cinci sute de ani.
Primele consideraţii pe care Eminescu le face sunt publicate în articolul „Revista Statistică” publicat în „Curierul de Iaşi” din august (nr. 90, 91, 92, 93) 1876, pe marginea dării de seamă a doctorului V.I. Agape despre starea de sănătate a poporului, pe care Eminescu o consideră de-a dreptul înspăimântătoare. Pieirea continuă a poporului românesc se realizează prin cauze fiziologice. „Aceste cauze – spune poetul – nu sunt decât efectele altor cauze mai generale” între care se opreşte asupra a două dintre ele pe care le consideră mai importante:presiunea socială: prin lipsa de cruţare şi barbaria cu care „plebs scribax” (alias aparatul birocratic funcţionăresc) trata la noi poporul,presiunea economică: asupra poporului de la ţară, care reprezenta de fapt talpa ţării strivită de dările progresiv crescânde, cărora nu le putea face faţă.
Este una dintre primele analize care stabileşte relaţia directă între starea de sănătate şi contextul social într-o populaţie dată, relaţie dezvoltată mai târziu de Ştefan Stâncă, în celebra sa lucrare întitulată Factorul social – factor patologic. Când vorbea despre popor, Eminescu avea în vedere omul da la sat, încadrat comunităţilor rurale, care reprezenta 80-85% din populaţia regatului, asupra căruia se revărsau cele două forme de presiune. Prima − însemna de fapt o desconsiderare totală a truditorilor pământului, pentru care numele de ţăran avea un înţeles pejorativ − înjositor şi degradant − în ochii autorităţilor şi păturii superpuse, iar a doua − decurgea din statutul de ţară agrară care-şi trăgea resursele bugetare, aproape exclusiv, din agricultură, de fapt prin supraîncărcarea ţăranilor cu dări progresiv crescânde, care trebuiau să alimenteze bugetul din ce în ce mai costisitor.
Starea de sănătate şi impactul ei asupra populaţiei rurale
De altfel, în „Mizeria vieţii noastre publice” („Timpul”, 23 iunie, 1879), Eminescu va descrie chipul ţăranului român: supt şi lipsit de vlagă pentru că „se alimentează cu mămăligă cu oţet şi zarzavaturi, bea spirt amestecat cu apă, carne şi vin foarte rar, a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală încât seamănă cu chipul uvrierului stors de putere la umbra fabricii, cu copii slabi, galbeni, lihniţi de foame şi chinuiţi de friguri”. Şi nu era de mirare pentru că în sarcina omului de la sat cădeau deopotrivă; munca în folosul comunităţii, serviciul militar, mobilizarea şi rechiziţiile în caz de război. Viaţa devenise atât de apăsătoare, încât expresia cristalizată a acestei epidemii spirituale şi fizice vor fi „Temniţa şi spitalul” ca rezultat a acestor presiuni. „Temniţa pentru caracterele degenerate datorită presiunii sociale în care vezi lipsa de religie, lipsa conştiinţei de drept născute din subminarea bisericii, iar spitalul pentru organismele degenerate prin degradare ca jertfe ale presiunii economice” (Timpul).
Intrigat de efectele presiunii economice şi sociale asupra plătitorilor de dări, Eminescu face o incursiune în trecutul istoric al ţării comparându-l cu prezentul, încercând astfel să descifreze cauza relelor timpului său. Într-un articol polemic „Trecutul şi prezentul” („Timpul” – 10 ianuarie, 1881), Eminescu pune în antiteză modul cum se gospodărea ţara în timpul domniilor pământene în care boierii, deşi aveau privilegii, prestau îndatoriri administrativ obşteşti fără retribuţie, prin urmare, fără să afecteze bugetul ţării. Aşa se face că, în vremea lui Ştirbei Vodă, excedentul bugetar era de aproape 5 milioane franci, iar excedentul din administrarea averii publice era de 28 milioane franci şi conchide că, aşa cum se cuvine unui stat sărac, se administra eficient cu mijloace minime, fără ca tagma boierească să-şi asigure retribuţii de la buget.
Că starea de sănătate a poporului era incomparabil mai bună, vine de la sine, pentru că: 1. populaţia era în creştere – astăzi descreşte; 2. ţăranul se hrănea mai bine şi muncea mai puţin – astăzi munceşte mai mult şi se hrăneşte mai prost şi; 3. frigurile palustre, pelagra, angina difterică şi alte epidemii necunoscute pe atunci − astăzi sunt prezente şi fac ravagii (Adevărata aristocraţie − „Timpul”, 26 aprilie, 1881). În aceste condiţii, sporul natural al populaţiei era în creştere, fapt exemplificat cifric prin situaţia din Ţara Românească: 3,5 milioane în 1844; 4 milioane în 1854 şi 4,5 milioane în 1859. Aşa încât, sub oblănduirea adevăratei aristocraţii − pe care Eminescu o considera istorică şi puţin numeroasă − cu avere imobiliară suficient de mare pentru a putea fi independentă şi în felul acesta puţin costisitoare, cheltuielile administrative erau chiar ieftine din punctul de vedere al statului.
Sărăcirea populaţiei rurale, considerată pe drept cuvânt de Eminescu ca principala cauză a degradării fizice a poporului, avea să se accentueze odată cu unirea principatelor care, brusc, a creat un stat şi o administraţie deosebit de costisitoare, cu o birocraţie rapace ce avea să accentueze sărăcirea şi scăderea populaţiei. Situaţia creată a favorizat imigrarea masivă din nord şi din est, ca şi din sud a unor etnii − îndeosebi evrei, greci, bulgari şi sârbi − care au acaparat repede meşteşugurile şi comerţul, formându-şi structuri proprii, ce le-au permis o dezvoltare din ce în ce mai favorabilă, realizând un contrast economic izbitor faţă de populaţia autohtonă, cu tendinţă evidentă de izolare a acesteia.
Cifrele statistice ale acelor vremuri sunt extrem de evocatoare şi sunt analizate de Eminescu în „Progresul mortalităţii poporului român” („Timpul”, din 15, 16 şi 19 iunie 1881). Datele statistice furnizate de dr. Flaisten, în numele Consiliului de igienă a oraşului Iaşi şi cele furnizate de A. Alexandrini, secretarul Consiliului judeţean Iaşi, sunt devastatoare şi arată fără echivoc degenerescenţa autohtonilor, atât ca natalitate, cât şi ca mortalitate, faţă de populaţia izraelită de pildă, net excedentară, cu tendinţa evidentă de a deveni majoritară, îndeosebi la nivelul oraşelor.
Contemporan acestor realităţi şi sensibil la suferinţele poporului său, Eminescu nu putea să nu reacţioneze în stilul său caracteristic, atunci când vedea că mortalitatea la alogeni era de 2,6 ori mai mică, concomitent cu o creştere vertginoasă a excedentului na
tural în favoarea lor, chiar şi în mediul rural. Degenerarea fizică, mizeria artificială şi supraîncărcarea cu dări a poporului, sunt principalele cauze ale acestei derive populaţionale: „Ce abis de lipsă şi de mizerie trebuie să fi ascunzând aceste cifre îşi poate imagina numai acela care cunoaşte valoarea cifrelor statistice, care ştie că o asemenea descreştere a unui popor, pe un teritoriu fertil şi mare cată a se atribui degenerării fizice şi unei mizerii artificiale produse prin supraîncărcarea poporului cu greutăţi pe care nu e’n stare a le duce” şi constată cu amărăciune „E un popor care moare de fericirea de a fi guvernat de demagogie. Fără îndoială că regatul bizantino-iudaic C.A. Rosetti-Herşcu Goldner poate să aibă un mare viitor la gurile Dunării, dar acel viitor nu este al poporului românesc”.
Înfiinţarea reţelei de spitale rurale era rezultatul unei necesităţi imperioase pentru a stăvili morbiditatea crescândă şi mortalitatea înaltă. Dincolo de recunoaşterea acestei realităţi, Eminescu pătrunde cu analiza sa necruţătoare şi cu spiritul său polemic în realităţile crude ale timpului său. El afirmă răspicat: „în mod artificial s-a dezvoltat o morbiditate în satele noastre cum nu s-a mai pomenit nicicând, nici în vremea epidemiilor. Până şi sănătatea fizică a poporului nostru robit de uzură, stors de corupţia administraţiei, otrăvit de băuturi contrafăcute, e compromisă până într-atât încât trebuiesc spitale la sate” (Spitalele rurale – „Timpul”, 20 august 1881). Reticenţa lui Eminescu faţă de spitale se justifică prin concluziile la care ajunge analizând contextul socio-politic şi economic al ţării. El afirmă de pildă că „un medic cuminte (care nu seamănă cu doctorii lui Moliére) ştie că:
-leacurile sunt neputincioase când regimul alimentar e rău;
-nu există buruieni (leacuri n.n.) contra sărăciei;
-nu există medicamente contra uzurei (biologice n.n.)”.
Atât de convins era de importanţa standardului material şi a condiţiilor de viaţă, încât cu revoltă spune: „a veni cu sticla de medicament acolo unde mizeria s-a produs prin biruri, uzură, rău nutriment, muncă executată manumilitară (impusă, la comandă n.n.) este o şarlatanie demnă de un fanariot bătrân” (se referea la C.A. Rosetti).
Posibilităţile medicale ale timpului
Eminescu cunoştea foarte bine posibilităţile medicinii acelor vremuri „ce s-ajute terapia, arta de a vindeca, care din antichitate până azi mai nu a făcut progrese contra rezultaţilor administraţiei” şi se întreabă retoric:
-cu clistirul se reduc dările? Se fac oamenii stăpâni pe echivalentul muncii lor?;
-blasturul va desfiinţa echiritul pe gâşte şi găini?;
-decocturile vor face pe zevzechidis român şi pe pehlivanoglu patriot?;
-hidratele, acidurile, oxidele vor reda poporului românesc buna lui stare materială, trezia morală, priceperea şi vioiciunea?
Reaua întocmire a societăţii, pe care Eminescu o scoate în evidenţă în majoritatea articolelor sale, capătă accente extrem de dure în articolul „Criminali nu culpabili” („Timpul”, 13 febr. 1882), când face precizarea că: „spitaluri trebuiesc la sate, abia s-au înfiinţat câteva şi nu mai ajungea paturile. Da, aţi transformat ţara într-un spital” şi conchide ironic că ar fi nevoie de trei tipuri de spitale: „pentru bolnavii morali, pentru bolnavii psihici şi pentru jertfele politicii voastre economice şi sociale”.
Ceea ce, în lumea medicală a acelor vremuri, se încerca a se impune drept cauzalitate în determinismul bolilor (prin corifeii cercetării ştiinţifice medicale; Iacob Felix, Victor Babeş, Nicolae Paulescu, Gheorghe Marinescu etc.), Eminescu demonstrează cu argumente de netăgăduit prin cauzalitatea fenomenelor sociale, comparându-le în evoluţia istorică şi prezentând remedii, nu fără ironie, atunci când se referă la posibilităţile medicinii timpului său. Ori de câte ori abordează problema sănătăţii, îngrijorarea sa se reflectă în perspectiva sumbră a evoluţiei poporului român, ca de altfel orice altă temă cu impact asupra realităţilor româneşti.
Această perpetuă îngrijorare se regăseşte până şi în ultimul său articol Formă şi fond publicat în „Fântâna Blanduziei” la 11 decembrie 1888. Coloana de forţă a acestui articol rezidă în motivele pentru care populaţia românească scade şi modul în care ar trebui introduse normele civilizaţiei europene. Primul aspect îl vede la modul dezastruos, pentru că din analiza demografică rezultă că mortalitatea autohtonilor depăşeşte natalitatea, golurile de populaţie sunt completate de imigranţi, a căror date demografice sunt exact invers, de unde şi sporul lor natural pozitiv.
Cauza principală a sporului negativ − în opinia analistului Eminescu − este risipa de muncă cu foloase reduse, ce duce la epuizarea fizică şi uzura biologică a autohtonilor, la bolile endemice şi izbucnirile epidemice care decimează populaţia. Boli ca: pelagra (carenţa în vitamina PP), intoxicaţia palustră (malaria sau frigurile de baltă), angina (difteria) şi vărsatul (variola) sunt datorate „influenţei pernicioase asupra sănătăţii populaţiei pe care o prezintă mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana proastă şi munca excesivă”: „Aşa că înainte de a introduce forme noi ale civilizaţiei ar trebui dat un atac eroic asupra cauzelor care produc degenerarea şi diminuarea populaţională. Introducearea normelor civilizatoare ar trebui să se facă încetul cu încetul şi cu stăruinţă prin cultură, această plantă exotică se va aclimatiza şi din cosmopolită va deveni naţională”. (Formă şi fond – „Fântâna Blanduziei”, decembrie 1888). Aşadar reforma este necesară pentru ridicarea stării igienice şi materială a cultivatorilor – mai spune Eminescu şi încheie – pentru aceasta interesul general ar trebui să nu ni se pară ca o utopie.
Aceste realităţi şi previziuni aveau să devină de-a dreptul dramatice, imediat după primul război mondial, când cauzele intuite de Eminescu vor adânci criza în care se afla poporul român, chiar dacă reuşise să-şi împlinească visul istoric în privinţa perimetrului geografic naţional. Pentru a ilustra acest lucru vom folosi materialul publicat de Emil D.B. Vasiliu în 1922 intitulat „Situaţia demografică a României: cauze, urmări, remedii”. Această lucrare monumentală apărută la editura „Cartea Românească” din Cluj, este o frescă cât se poate de realistă şi dramatică a situaţiei demografice în care se afla România reîntregită.
Cine are curiozitatea şi răbdarea să parcurgă acest studiu demografic va vedea că ceea ce Eminescu, în intuiţia lui genială, prevedea în anii ’70-’80 ai secolului al XIX-lea, se va regăsi aproape cu precizie matematică, pentru că studiul depăşeşte perimetrul strict al ştiinţei demografice şi plasează realităţile vremii într-o perspectivă economico-socială, socio-politică şi socio-culturală. Bazându-se pe datele recensământului din 1919, acest studiu arată, fără echivoc, că distribuţia populaţiei României este într-un puternic dezechilibru demografic, cu consecinţe imediate şi pe termen lung extrem de primejdioase. Cele mai afectate provincii erau: Bucovina, Basarabia, Moldova, Transilvania şi Dobrogea.
Două aspecte, care îngrijorau acea generaţie, sunt consemnate ca extrem de nefavorabile: natalitatea şi mortalitatea, cu excedentul natural negativ, net în defavoarea populaţiei autohtone, ajungând de-a lungul timpului ca ponderea acesteia în structura demografică a oraşelor de pildă, să fie de numai 28%. La acest procent este uşor de înţeles care era gradul de participare a românilor la treburile obşteşti, administraţie publică, meşteşuguri, comerţ, servicii etc., având în vedere rolul oraşelor în coordonarea activităţilor socio-economice, politico-administrative şi cultural-educative, la scară locală, provincială şi naţională. Chiar şi în mediul rural, care în acele vremuri constituia habitatul natural al populaţiei româneşti, sporul natural, deşi pozitiv, este mai mic decât al alogenilor. Însăşi structura etnică a tineretului studios din licee sau universităţi, era net în defavoarea tineretului românesc, îndeosebi în oraşele transilvane, moldave, basarabene şi bucovinene.
Statisticile vremii sunt tulburătoare sub aspect demografic, pentru că au scos pentru prima dată în evidenţă drama românilor din provinciile ocupate, supuse de-a lungul timpului unui proces sistematic de deznaţionalizare − Basarabia, Bucovina, Transilvania − la care se adăuga migraţia a sute de mii de evrei din imperiul rus şi imperiul austro-ungar, de-a lungul unui secol, cu consecinţe dramatice asupra echilibrului demografic, aspecte pe care corifeii culturii noastre: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Conta etc., le semnalau cu vehemenţa disperării, în ideea de a trezi oamenii politici la realitate.
Cu acurateţea omului de ştiinţă, Emil Vasiliu trece la dezvăluirea cauzelor, pentru că numai aşa – spune el − se pot găsi remediile necesare. Coincidenţa cu viziunea eminesciană, afirmată public la vremea sa este izbitoare, atât sub aspectul cauzelor cu urmările lor, cât şi sub aspectul remediilor posibile. Pe primul plan sunt situate cauzele istorice, care au făcut ca diferitele ţinuturi româneşti să fie supuse deznaţionalizării de către puterile care vremelnic le stăpâneau. Acest deziderat se realiza îndeosebi prin pârghii economico-sociale, tutelate şi susţinute de statul cu pricina, constând în acordarea de privilegii etnicilor în cauză: scutire de dări şi impozite, facilităţi fiscale, susţinere financiară, pământ, biserici şi şcoli la ţară, iar la oraş privilegii pentru funcţionari, negustori, meseriaşi şi profesionişti. Un exemplu izbitor este faptul că, până în 1848, de pildă, românii din Transilvania nu aveau voie să se aşeze în oraşe.
Cu acelaşi scop erau şi măsurile de ordin politico-religios, iniţiate şi susţinute de aceleaşi state în cauză, constând în acţiuni iredentiste ale minorităţilor bine organizate, intoleranţă religioasă, care, printre altele, împiedicau asimilarea şi încurajau tot felul de acţiuni îndeosebi economice, desigur în defavoarea populaţiei autohtone. La acea vreme, aceste atitudini erau susţinute de legi civile, economice şi administrative aplicate cu perseverenţă şi mai mult, chiar după reconfigurarea teritoreală, fostele state ocupante menţineau aceeaşi tendinţă. Urmările nu au încetat să apară, afectându-l cu precădere ţăranul român, pe care Eminescu îl deplânge cu atâta durere.
Măsurile de ordin economic erau cele mai dezastruoase, pentru că afectau direct starea şi posibilităţile materiale ale populaţiei. Pierderea proprietăţii şi în egală măsură a mijloacelor de producţie, înstrăinarea avuţiei naţionale, toate au condus la pauperizarea populaţiei, transformând-o în forţă de muncă ieftină, împinsă sistematic la periferia vieţii sociale, politice şi culturale.
Dincolo de înstrăinarea continuă a industriei, comerţului şi finanţelor, nici proprietatea agricolă nu a rămas neatinsă. Sistemul vânzărilor şi mai ales a arendărilor a luat amploare, aşa încât aproape jumătate din marile proprietăţi erau preluate de arendaşi, care nu urmăreau decât profitul şi dezbinarea (vezi răscoala din 1907 – versiunea Paulescu), pentru care nu se sfiau, după cum spunea Eminescu: „să biciuiască pe ţărani, să înjuge fetele la plug, să-i scuipe pe moşnegi în gură şi să-i ţină cu faţa deasupra focului” (Spitalele rurale – „Timpul”, 20 august 1881).
În acest context, circulaţia bunurilor aducătoare de profit ocolea populaţia autohtonă, realizând un circuit vicios, din ce în ce mai de nepătruns şi cu direcţii necunoscute, sărăcind ţara şi pe locuitorii ei.
În domeniul cultural situaţia nu putea fi alta, pentru că fenomenul cultural urmează celui economic, se dezvoltă la oraşe unde se concentrează valorile culturale şi creatorii de artă.
Cum ponderea globală a populaţiei autohtone nu depăşea 28% (ca şi puterea ei economică, de altfel), este uşor de înţeles direcţiile culturii, tipul manifestărilor culturale şi impactul lor asupra vieţii sociale. Sub acest aspect, erau zone urbane unde mişcarea culturală românească era sistematic boicotată, dezvoltarea tradiţiilor autohtone serios afectate, context în care instituţiile de creaţie şi producţie artistică supravieţuiau cu mare dificultate.
Învăţământul universitar, de la structura efectivului de studenţi până la structura stafului universitar, era net în defavoarea populaţiei autohtone, cel puţin în Moldova, Basarabia şi Bucovina.
Domenii profesionale ca: avocatura, medicina, farmaciile, micul comerţ şi branşa inginerească, erau aproape exclusiv în mâinile minoritarilor. Autohtonii nu se mai regăseau decât în parte în: administraţie, armată, ordine publică, lucrările de stat în domeniul căilor ferate, drumurilor şi podurilor.
Concluziile acestui monumental document, privit prin prisma timpului, sunt de-a dreptul sumbre, aşa cum prevedea Eminescu în numeroasele sale atitudini publice, iar remediile erau greu de aplicat pentru că „răul deja instalat a prins rădăcini adânci şi este capabil să paralizeze orice iniţiativă prin mijlocirea banului şi a traficului de influenţă”.
Impactul structurii demografice asupra unităţii şi sănătăţii poporului
Toate aceste aspecte se vor reflecta la modul cel mai dramatic în domeniul politic şi social, zdruncinând eşafodul cel mai solid, pe care o naţiune şi-l poate creea în perimetrul său geografic şi anume: unitatea şi sănătatea. Unitatea − profund zdruncinată tocmai prin diversitatea de idei, acţiuni, tendinţe pe care o structură demografică în continuă degradare o oferă, iar sănătatea − prin discriminarea economică, culturală şi socială, cu urmările lor imediate; marginalizarea populaţiei autohtone şi precaritatea stării ei materiale. Pentru edificare asupra realităţilor acelor vremuri, cititorul este invitat să lectureze fulminantul discurs rostit în parlamentul României în 1879, de marele nostru cugetător Vasile Conta. Va avea, astfel, o frescă cât se poate de realistă a ceea ce descria şi deplângea Eminescu.
În acest context, cel mai eficace instrument în cunoaşterea realităţilor unui timp dat este urmărirea statistică a mişcării demografice în structurile sociale, economice, administrative, culturale, profesionale, etnice, confesionale şi politice. Cei investiţi vremelnic cu conducerea şi reprezentarea administrativă a statului, ar trebui să aibă pe biroul lor de lucru datele statistice privind dinamica social economică, ilustrată cel mai bine prin structura demografică.
Este locul să amintim aici spusele profetice ale marelui om de stat; Petre S. Aurelian (prim ministru în perioada 1896-1897), care la începutul secolului al XX-lea, când România se confrunta cu probleme demografice majore, spunea: „Pentru noi Românii în particular cestiunea populaţiunii este o cestiune de existenţă şi mărire naţională. A favoriza prosperitatea economică şi a neglija înmulţirea populaţiunii este ca şi cum am lucra pentru o grădină până ce fructele au ajuns la maturitate rămânând ca alţii, iar nu noi, să se folosească de dânsele” În aceste condiţii, este uşor de înţeles, care putea fi structura formaţiunilor politice şi implicit a structurilor politico-administrive formate din orăşeni aleşi prin sufragiu universal, dintr-o populaţie în care autohtonii nu reprezentau în medie decât 28%. În acest context, orice remediu s-ar fi dorit, implementarea lui ar fi devenit o problemă extrem de grea, aşa cum avea să se întâmple în perioada interbelică, când neajunsurile sociale au dus la o explozie din partea sâmburelui vital al naţiunii – tineretul – care a înţeles foarte bine ponderea dreptului natural, în apărarea caruia s-a ridicat şi a pătimit amarnic. (Valeriu Lupu − Generaţia tânără în istoria neamului, Pagini Medicale Bârlădene, nr. 20).
Statul este chemat aici să intervină viguros, în numele interesului naţional şi a sentimentului naţional, noţiuni şi atitudini pe care trebuie să le cultive cu toată forţa şi tenacitatea, pentru că diversitatea de opinii rezultată din această structură demografică nefavorabilă, ocult subminată şi întreţinută de o mass-media − de cele mai multe ori aservită unor interese străine − ce abate sistematic atenţia de la problemele vitale ale naţiunii.
Declinul demografic, atât de evident în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, avea, prin urmare, puternice cauze economice, care se repercutau dezastruos asupra stării de sănătate a populaţiei. Mortalitatea generală mare în mediul urban şi destul de mare în mediul rural, mortalitate infantilă dezastruoasă, cu repercusiuni grave asupra sporului natural şi speranţei de viaţă la naştere, erau principalele consecinţe. De aceea Eminescu insista cu atâta putere aspra cauzelor economico-sociale, a căror îmbunătăţire prin riguroase măsuri politico-administrative pot face incomparabil mai mult decât orice sistem sanitar.
Din nefericire, parte din neajunsurile semnalate de Eminescu, în domeniul sănătăţii publice din timpul său, aveau să se regăsească cu dramatice consecinţe în perioada interbelică şi încep să se regăsească în vremurile noastre, atât în ceea ce priveşte mediul economico-social şi politico-administrativ, cât şi în domeniul sănătăţii publice. Mediul economico-social, prin polarizarea aberantă a bunurilor materiale, privatizările păguboase şi interesate, fuga de capital şi şomaj, distrugerea efectivă a agriculturii şi sărăcirea populaţiei rurale (jumătate din populaţia ţării), cu întoarcerea la economia domestică de subzistenţă, un sistem financiar-bancar aservit aproape în întregime finanţei internaţionale, resurse energetice şi bogăţii naturale devalizate şi vândute fără discernământ şi de o manieră sălbatică, sunt aspecte care nu pot să nu aibă un impact negativ asupra societăţii româneşti în ansamblu. Supusă permanent unor reforme care nu se mai termină şi silită să găsească mijloace de supravieţuire în străinătate, peste patru milioane de români au trebuit să aleagă calea emigrării, părăsind vatra străbună, pentru munci nu tocmai onorabile, parte dintre ei pierzându-se definitiv prin asimilare în populaţiile în rândul cărora sunt nevoiţi să trăiască.
Mediul politic, la rândul său, nu cred să se deosebească astăzi cu ceva faţă de demagogia populistă a acelor vremuri, criticată atât de vehement şi oportun de Eminescu şi Caragiale, ca să nu mai vorbim de birocraţia administrativă excesivă astăzi, care seamănă leit cu acel „plebs scribax” eminescian, format din postulanţi şi cumularzi care consumă fără să producă, desconsiderând poporul pe spatele căruia trăieşte.
Realitate şi reformă din perspectiva timpului
În sistemul sanitar reforma, începută încă din ultimul deceniu al secolului trecut, a condus la situaţia de astăzi: subfinanţare, ineficienţă, discriminare, desconsiderare salarială şi civică, dotare preferenţială, oprobriu public printr-o mass-medie ignorantă, incultă şi coruptă. Chiar dacă astăzi, morbiditatea s-a schimbat radical − majoritatea bolilor devastatoare de altădată astăzi fiind istorie − nevoia de asistenţă medicală nu s-a redus, ci din contra, a crescut sub aspectul eficienţei dorite, performanţei şi pretenţiilor populaţiei de astăzi.
Într-o ţară în care jumătate din populaţie trăieşte în mediul rural, care încă păstrează structura arhaică subzistând dintr-o economie domestică, reforma din sănătate trebuia adaptată acestor realităţi. Greşeala fundamentală a reformei asistenţei primare a fost desfiinţarea teritorializării şi transformarea ei într-un bussines de listă, despărţind astfel pacientul de specificul mediului şi comunităţii în care trăieşte. În plus, lista medicului − după care se face admiterea cetăţenilor în sistem − are caracter selectiv şi discriminatoriu, o parte a populaţiei fiind lăsată numai pe seama asistenţei de urgenţă sau chiar în afara sistemului. A doua greşeală majoră este privarea aceleeaşi populaţii de asistenţa spitalicească, prin desfiinţarea spitalelor rurale şi orăşeneşti, justificându-se gestul prin ineficienţa acestora.
Pentru responsabilii din sistem şi diriguitorii norodului, o întrebare de bun simţ se impune: de când dreptul fundamental la sănătate − şi de ce nu, la viaţă − a ajuns să fie plasat în sfera principiilor economiei de piaţă, în care acest drept se transformă în cost-eficienţă şi chiar cost-profit? Pretenţia performanţei este o invenţie diabolică demnă de numeroşii neaveniţi, care îşi dau cu părerea despre sistem fără să-l înţeleagă, între care, din nefericire, chiar şi unii oficiali ai sistemului, cum ar fi: ministrul sănătăţii, subsecretarul de stat şi preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Aceştia nu ştiu sau au uitat că 70-80% din patologie se rezolvă cu cheltuieli minime şi în unităţi cu dotare medie, de tipul unui spital orăşenesc sau rural, la îndemâna omului sărac, uitat de lume în cătunele şi satele patriei. Uitat, de asemenea, de binefacerile civilizaţiei şi în egală măsură neînţeles de cei care conduc din birou şi pentru care nu are nici o importanţă dacă o boală se tratează cu 100 lei/zi, în condiţii normale, sau cu 1000 lei/zi în unităţi performante, ultradotate şi cu condiţii hoteliere deosebite, absolut neavenite şi inutile pentru omul în suferință și patologia curentă.
Pentru edificare i-aş invita pe aceşti „reformişti” să arunce o privire în ograda sistemului de sănătate britanic. Vor avea surpriza să constate că, spitalele comunitare − construite în perioada victoriană − sunt funcţionale şi astăzi, cu dotare corespunzătoare (chiar pentru intervenţii chirurgicale mici şi medii), unde echipe de specialişti se deplasează şi acordă asistenţă medicală de specialitate populaţiei arondate, fără să mai fie nevoie de taximetria medicală a domnului Raed Arafat, sau de eficienţa şi ultraperformanţa pe care nişte birocraţi, demni de eticheta eminesciană de „plebs scribax”, şi-o imaginează, fără să-i înţeleagă sensul şi esenţa.
Legat de modul de a introduce reforme în viaţa economico-socială, mă văd nevoit să revin din nou la ceea ce Eminescu condamna în mod hotărât, când se referea la introducerea rapidă a acestora − după o analiză a cauzelor care afectează evoluţia demografică a populaţiei autohtone − „experienţa a dovedit că introducerea de reforme lipsite de cuprins (conţinut, n.n.) sunt departe de a prezenta o compensaţiune exactă a sacrificiilor pe care le cere înfiinţarea, că poporul sărăceşte prin risipa de muncă cu totul disproporţionată cu foloasele ce le poate culege din aceste inovaţiuni. A fost dar natural ca în urma acestei extenuaţii de putere multe rele (boli. n.n.) endemice şi altele de caracter epidemic să decimeze populaţiunile (…)”
Prudenţa eminesciană este şi mai evidentă când spune: „nepotrivite vor fi fost pentru noi înaintatele forme ale civilizaţiunii pripite introduse ca o plantă exotică pe pământul nostru, dar cu încetul cultura se va aclimatiza şi din cosmopolită va deveni naţională” „Ar trebui în sfârşit − mai spune Eminescu − a se da un atac eroic asupra cauzelor care produc degenerarea şi diminuarea populaţiunilor, ar trebui ca interesul general să nu ni se pară o utopie, o acţiune zadarnică sau o idee nerealizabilă”, „Nu numai reforma legilor agrare e necesară pentru ridicarea stării igienice şi materiale a cultivatorilor, ci o serie de măsuri bine şi înţelept chibzuite care să ţie seama de toate neajunsurile populaţiunii”. Bineînţeles că în aceste măsuri se regăsea şi sănătatea. Este o dovadă că Eminescu în toţi anii suferinţei sale a fost în contact cu realitatea, chiar dacă numai episodic, în lungile sale perioade de luciditate.
Ideile din citatele de mai sus, atât de actuale şi astăzi, Eminescu le aşternea pe hârtie în articolul „Formă şi fond” publicat ca editorial la 11 decembrie 1888, în revista „Fântâna Blanduziei”. Sunt idei de o clarviziune genială, pe care poetul le prezenta public după ieşirea dintr-o perioadă critică a existenţei sale, greşit şi tendenţios etichetată ca perioada „marii întunecimi”, pe care mulţi exegeţi, critici şi eminescologi, cu pretenţii s-au grăbit să o susţină, sau încă mai susţin (împotriva a tot ce ştiinţa medicală a demonstrat ulterior), că ar aparţine patologiei luetice (active, sechelare sau congenitale), presupusă de limitele medicale ale timpului în care a trăit artizanul culturii noastre. Jenant şi descalificant pentru cei care mai susţin astăzi o asemenea aberaţie medicală istorică, pentru că-i aruncă fără echivoc pe tărâmul ignoranţei şi a relei credinţe.
Desigur, astăzi patologia nu mai are structura şi implicaţiile de altă dată, dar asta nu înseamnă că nu ridică probleme de asistenţă medicală, care fac parte din viaţa socială a oricărei comunităţi. Răsunetul nivelului socio-economic asupra sănătăţii publice este la fel de vizibil şi astăzi la nivelul indicatorilor demografici. Natalitatea şi mortalitatea s-au modificat de aşa natură, încât sporul natural al populaţiei a devenit din nou negativ, ca în marile perioade de restrişte din istoria noastră. Golurile demografice, care în vremea lui Eminescu − şi după − erau umplute prin imigrări masive, astăzi aceleaşi goluri se adâncesc prin emigrări masive, desigur, în căutarea bunăstării materiale.
Paradoxul zilelor noastre este setea de reforme, care nu se mai termină din anii 90 încoace, încălcându-se un principiu elementar, sau mai bine zis, inversând datele problemei. Reforma nu devine o necesitate ca urmare a dezvoltării economice, ci este făcută în speranţa obţinerii performanţei economice, îmbrăcând în unele domenii, printre care şi în sănătate, caracterul pripit, neavenit şi păgubos, de care vorbea Eminescu.
Revenind la gândirea eminesciană în domeniul sănătăţii publice nu se poate să nu realizăm că problemele de fond rămân aceleaşi, desigur raportate la realităţile zilelor noastre. Este o realitate care s-a vădit cu asupra de măsură cu ocazia actualei pandemii în care SARS CoV 2 a găsit un teren propice de dezvoltare nestingherită tocmai datorită lipsei de prevedere, ignoranței și incoerenței celor cu responsabilități în domeniu la care s-a adăugat și imixtiunea neaveniților într-o zonă atât de vulnerabilă a existenței umane cum este sănătatea publică. Nu vom face mai mult decât să punctăm în treacăt, pentru că dezvoltarea lor am făcut-o în mai multe materiale publicate în ultimii doi ani („Pandemia cu coronavirus și sistemul medico-sanitar”, „Epoca coronavirus și bioetica”, „Pandemia cu coronavirus – între precauție și prudență” în Istorie, Spiritualitate și Cultură Românească, Ed Magic Print 2021). Prima greșeală a fost desființarea teritorializării asistenței primare prin desființarea circumscripțiilor sanitare cu dispensarele lor medicale, ce conțineau în structura lor și un nucleu antiepidemic format din asistent de igienă, oficiant sanitar și dezinfector. Ori adevărata luptă antiepidemică se dă la nivel de focar, cu structuri antiepidemice specializate și nu cu ordine militare și intervenții polițienești.
A doua mare greșeală a fost implicarea rețelei spitalicești și a asistenței de urgență prespitalicești (ambulanța și serviciile UPU și CPU) care s-a dovedit un adevărat fiasco, atât ca posibilitate de rezolvare cât și ca rezultate concrete pentrtu toate statele europene, inclusiv țara noastră, pentru că au fost depășite peste tot prin preluarea unor atribuții care nu le revin cum au fost spitalizările nejustificate, testările la domiciliu prin serviciile de urgență și implicit eludarea asistenței primare. De asemenea, eludarea voită a experienței istorice în materie de epidemie sau pandemie a fost la rândul ei o gravă greșeală întrucât, în condițiile societății moderne carantina a devenit iluzorie atunci când depășește limitele focarului, masca este total ineficientă pentru că nu îl protejează pe cel care o poartă ci pe cel din proximitate, mai mult, reprezintă un pericol prin bariera mecanică pe care o realizează prin scăderea concentrației de oxigen în zona schimburilor alveolo-capilare, ca să nu mai vorbim de riscul biologic prin autocontaminare și intercontaminare. La rândul ei, distanțarea fizică este și mai greu de realizat având în vedere aglomerările urbane, interdependența economică și socială în condițiile circulației persoanelor și bunurilor a căror sistare ar duce cu pași repezi la colaps economic și agitație socială cum s-a și întâmplat de altfel pe alocuri.
Epidemiologii experimentați le-ar fi spus guvernanților ca și responsabililor din sistem că evoluția pandemică actuală nu va ieși din tiparul marilor pandemii cum a fost gripa Hong-Kong de pildă (1968-1971) care, cu tot vaccinul descoperit în 1969, va continua încă doi ani, pentru că virusul pentru a supraviețui va realiza mutații noi așa cum se întâmplă și astăzi în pandemia cu SARS CoV2, când ultima variantă (Omicron) pentru ași menține contagiozitatea și-a adjudecat peste 50 de mutații, în timp ce patogenitatea s-a redus la nivelul unei viroze banale, semn că pandemia se apropie de sfârșit, toate acestea în pofida persistenței autorităților și massmediei în a menține și impune noi restricții. Și atunci te întrebi ce este? Ignoranță? sau conspirație.
Le-ar fi spus de asemenea că esența activității antiepidemice constă în lupta în focar și că rezolvarea este la nivelul asistenței medicale primare (dacă aceasta are și acoperire teritorială) și nu la nivelul asistenței spitalicești sau de urgență care s-ar fi limitat la cazurile severe sau cu risc, fără să blocheze un sistem medical pentru patologia curentă.
Şi atunci, din nou citându-l pe Eminescu, putem spune la fel de oportun şi astăzi: „aceste rele strigătoare la cer guvernanţii le lecuiesc cu decoct de muşeţel? Ridicol”.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
