Drapelul unei ţări, al unei unităţi militare, asociaţii ş.a. este o combinaţie de simboluri, transpuse pe o bucată de pânză, ce serveşte ca mijloc de comunicare socială, mai ales din punct de vedere politic. Are de obicei o formă dreptunghiulară şi în vechime era legat de un catarg sau de un vârf de lance. Se crede că primii care au făcut steagul din pânză au fost chinezii şi acestea au fost introduse în Europa de cruciaţi. Majoritatea drapelelor naţionale în uz astăzi au fost concepute în secolele nouăsprezece – douăzeci.
Drapelul este cunoscut şi ca un semn distinctiv al unui stat, al unei unităţi militare, al unei organizaţii internaţionale, asociaţii ş.a., reprezentat printr-o bucată de pânză sau de mătase, într-una sau mai multe culori, prinsă de o lance de lemn sau un catarg şi având imprimată uneori o stemă sau o emblemă.
Dar unde vine istoricul drapelului românesc? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o moştenire de pe timpul Daciei Traiane. Luptătorii geto-daci în războaiele cu luptătorii romani, în anii 101/102 şi 105/106 au folosit stindardul, care avea forma unui balaur, cu cap de lup cu gura căscată, probabil din argint sau din bronz şi corp de şarpe, având coada din pânză, asemănătoare cu un sac.
În luptă purtătorul stindardului alerga cu el spre adversar. Aerul, mai ales dacă bătea vântul, pătrunzând în gura capului de lup, producea un şuierat, care probabil avea efecte demoralizante asupra adversarului.
Mergând în urmă pe firul istoriei, rezultă că, cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul Justinian (527 – 565), cu prilejul fixării teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Bănatului şi Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scutul albastru (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor ale căror două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben).
În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflată încă sub stăpânirea efectivă a lui Justinian, respectiv Banatul şi Oltenia de azi sau fosta Dacie Malvensis, locuită de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum şi o zonă a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial, care ducea spre regiunile aurifere din Munţii Apuseni, unde săpăturile arheologice au confirmat existenţa aşezărilor romane până în secolul al VI-lea, adică fosta Dacie Porolissensis. Scutul roşu însemna Dacia de dincolo – sudul şi centrul Moldovei – altă parte a Daciei Traiane, pe care Imperiul roman de răsărit o considera posesiunea sa, cel puţin de principiu, aflată însă în afara teritoriului deţinut efectiv de către romani. Scutul galben, mijlocul auriu dintre cele două scuturi – roşu şi albastru – reprezenta Muntenia de astăzi sau fosta Moesie inferioară.
Prin urmare, cele trei culori: albastru la stânga, galbenu la centru şi roşu la dreapta – din stema Daciei Justinianei, aşezate în ordinea şi poziţia culorilor Drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmaţia lui J. F. Neigebauer că, tricolorul românesc este o moştenire de la începuturile mileniului întâi.
Transmise din generaţie în generaţie, ele dovedesc, împreună cu celelalte mărturii de cultură materială, statornicia românilor în vatra în care s-au plămădit ca popor, prin simbioza daco – romană, rezistenţa lor în faţa urgiei vremurilor şi a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptă pentru afirmarea idealurilor de unitate şi independenţă.
Puternic legaţi de tradiţiile şi marile virtuţi ale înaintaşilor, românii au păstrat neîntinate, cu demnitatea ce le este caracteristică, vechile culori ale Daciei Traiane – albastru, galben şi roşu – dar obligaţi să trăiască timp îndelungat despărţiţi în trei principate – Moldova, Muntenia şi Transilvania – şi au făcut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimii şi dăinuirii lor pe pământul strămoşesc, pe care nu l-au părăsit niciodată, iar din reunirea acestora sub acelaşi drapel tricolor, simbolul eforturilor pentru realizarea unităţii naţionale.
Steagul Moldovei, având bourul pe o parte şi sfântul Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare roşie. Făurit de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea ţării, care a preluat culoarea roşie, transmisă prin tradiţie din vremea Daciei Traiane, drapelul a fost păstrat identic de urmaşii săi în domnie.
Domnitorul Ştefan cel Mare (1457-1504), a avut steagul făcut din atlas roşu şi avea reprezentat pe o faţă, pe Sfântul Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilţ şi cu picioarele presând un balaur cu trei capete, iar pe cealaltă faţă era realizată stema ţării – capul de bour. În timpul lui Mihail Sturdza (1834 – 1849), drapelul avea bourul în mijloc şi în fiecare colţ câte un pătrat mare roşu, iar al domnitorului Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime roşu, cu o cruce albastră în centru.
În Muntenia, drapelul cel mare al ţării, pe timpul lui Mihai Viteazul (1593 – 1600) era din damasc galben – auriu, vremea decolorând-ul în alb, având la centru o acvilă, stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală roşie. Este semnificativ faptul că, după bătălia de la Mirăslău, din septembrie 1600 cu imperialii, comandaţi de generalul Basta, în care sorţii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptă până nu i s-a adus steagul ţării, pe care strângându-l la piept, l-a luat cu sine. Acest steag era foarte vechi, fiindcă a fost purtat în lupte de Vlad Ţepeş (1456 – 1462) şi de Neagoe Basarab (1512 – 1521).
Salvat de Mihai Viteazul la Mirăslău, drapelul a fost păstrat cu cinste şi de Radu Şerban (1602 – 1611) în vremea domniei sale. Drapelul a fost purtat în continuare cu mândrie de Matei Basarab (1632 – 1654), pe care sultanul l-a menţinut în scaun, datorită puterii militare a ţării. În timpul domniei sale, relaţiile politice dintre Muntenia şi Transilvania au îmbrăcat forma unui Tratat de alianţă comună, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat şi întărit în anii 1637, 1638, 1640, şi 1647. În urma intervenţiei Transilvaniei, în 1644 Matei Basarab a încheiat o înţelegere şi cu Moldova.
Continuând opera înaintaşilor, de apărare a intereselor românilor, Şerban Catacuzino (1674 – 1688) a croit şi el planuri de eliberare de sub turci a celor trei ţări surori şi de unire într-un singur stat. La data de 1 iunie 1685, la Făgăraş a încheiat un tratat de alianţă cu principele Mihai Apaffi al Transilvaniei şi l-a ajutat pe Constantin Cantemir (1685 – 1693) să ocupe tronul Moldovei, ei încheind la Bucureşti o alianţă: Muntenia – Moldova – Transilvania, pentru apărare a principatelor române. El a deschis calea domniilor pentru Dimitrie Cantemir în Moldova şi Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) în Muntenia.
Tricolorul apare şi în Moldova pe stema Familiei Ghica. Grigore III Ghica, aflat la a doua domnie în Moldova, după ce ocupase mai înainte tronul Munteniei, pentru-că a protestat energic, în mai multe rânduri, împotriva anexării Bucovinei, în 1755 de către Imperiul Habsburgic, cu acordul Înaltei Porţi, domnitorul a introdus pe stema familiei „12 lacrimi de argint”, şase fiind dispuse cu vârful în jos şi şase cu vârful în sus, cu acvila cruciată de aur pe culoarea albastră, capul de bour/galben pe culoarea roşie. A fost ucis în octombrie 1777.
Răscoala ţăranilor români în 1784, sub curajoasa conducere a lui Horea, Cloşca şi Crişan, care a avut un program curajos de emancipare socială şi naţională şi de refacere a vechii Dacii sub tricolor.
Revoluţionarul oltean Tudor Vladimirescu în 1821 a elaborat un program îndrăzneţ de emancipare socială şi naţională, prezentat în Tabăra de la Padeş şi în Bucureşti. Domnul Tudor a realizat un steag alcătuit din două bucăţi de mătase, una albă şi cealaltă albastră, suprapuse şi cusute pe margini. Numai partea de culoare albă are însemne heraldice, ea constituind faţa steagului. La partea superioară este zugrăvită sfânta treime: Dumnezeu – Tatăl şi Dumnezeu – Fiul şi deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta mântuitorului se afla Sfântul Mucenic Teodor Tiron, patronul lui Tudor Vladimirescu, iar în stânga Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
La data de 14 octombrie 1834, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a introdus cele trei culori naţionale pe steagurile infanteriei muntene. În Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3/15 mai 1848, deasupra mulţimii se înălţa demn, „flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele „Virtutea română reînviată”. Era un steag mare, confecţionat cu o săptămână mai devreme şi declarat Drapel Naţional de Conferinţa românilor desfăşurată la Sibiu în ziua de 26 aprilie/8 mai 1848, dovedind că şi românii au aceleaşi drepturi la viaţă ca şi celelalte naţiuni ale Principatului Transilvania. Cărturalul sas Ludwig Roth, aflat pe Câmpia Libertăţii din Blaj afirma: „Deşi drapelul naţional nu a a fost ridicat atât de sus, ca să fie văzut de la Dunăre, totuşi cunoscând comunitatea spirituală unită, cred că fluturarea acestor culori aici, în acest loc, trebuie să fi produs bătăi de inimă la Bucureşti şi Iaşi”.
Tradiţia naţională ne informează că un steag asemănător, având culorile aşezate orizontal, în ordinea – albastru, galben, roşu – a fost folosit de Avram Iancu şi prefecţii săi, în luptele desfăşurate în anii 1848/1849.
În acelaşi timp, în Ţara Românească (Muntenia şi Oltenia), revoluţionarii au arborat steagul tricolor, cu inscripţia „Dreptate şi Frăţie” în Proclamaţia prezentată pe Câmpia de la Izlaz/Teleorman (generalul Cristian Tell şi colonelul Nicolae Pleşoianu) şi în Tabăra de la „Câmpul lui Traian” (Râureni/Vâlcea, comandant generalul Gheorghe Magheru), în lunile iunie – iulie 1848, iar în Bucureşti/pe Dealul Spirii în ziua de 13 septembrie 1848, infanteriştii şi pompierii au desfăşurat lupte foarte grele împotriva intervenţioniştilor turci şi ruşi.
La mai puţin de un deceniu de la revoluţia paşoptistă, în anul 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească exprimau voinţa unirii românilor din cele două principate într-un singur stat, devenită realitate la 24 ianuarie 1859.
Înfăptuirea unirii Principatelor Române – Moldova şi Ţara Românească – la 5 şi 24 ianuarie 1859, care reprezenta actul de voinţă a întregii naţiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generaţii de înaintaşi şi în acelaşi timp, temelie pentru cucerirea independenţei şi desăvârşirea unităţii statului naţional, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominaţie străină, trebuia întărită printr-o serie de reforme şi legi radicale. I-a revenit lui Alexandru Ioan Cuza misiunea istorică de a da viaţă cerinţelor legate de consolidarea statului naţional.
Domnul Unirii Alexandru Ioan Cuza a iniţiat un vast program de măsuri, care au modificat structural societatea românească. Între acestea s-a înscris la loc de cinste, reintroducerea oficială a tricolorului ca drapel naţional al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului căpăta în noile condiţii sensuri mai adânci, care aveau să fie exprimate de însuşi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul ţinut, pe platoul de la Cotroceni, cu ocazia înmânării noilor drapele unităţilor militare: „Steagul e România, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii noştri şi unde se vor naşte copii voştri… Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!”Steagul avea culorile redate pe orizontală, în ordinea roşu sus, galben la mijloc şi albastru în jos. Pe una din feţele steagului era imprimată stema Principatelor Unite, iar jos înscrise cuvintele pline de semnificaţie: „Unirea Principatelor – Fericirea Românilor”.
Prin Constituţia din 1866 şi prin legile pentru fixarea genurilor de arme ale armatei din 1867 şi 1872 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea: albastru alături de hampă, galben la mijloc şi roşu la margine, fluturând liber în aer, iar în centrul uneia din feţe stema ţării. Tricolorul astfel instituit a triumfat la 9 mai 1877, când Parlamentul României a proclamat Independenţa României, semnată cu sudoarea şi jertfele românilor în luptele desfăşurate împotriva armatei turce, pe teritoriul Bulgariei.
Cucerirea independenţei României a dat un puternic imbold, mişcării de eliberare naţională a românilor din Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Rând pe rând românii s-au unit cu patria mamă, sub faldurile tricolorului românesc, după ce un număr însemnat de ostaşi români şi voluntari şi-au vărsat sângele în Campania militară din anul 1916 , în Campaniile militare victorioase de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz din vara anului 1917. Urmaşii lor s-au întâlnit la Alba Iulia la data de 1 decembrie 1918, hotărând desăvârşirea unităţii statului român contemporan, care a creat condiţii pentru dezvoltarea economică, politică şi socială a României, pentru apărarea independenţei şi suveranităţii patriei. Cei peste 100.000 de participanţi au purtat steaguri confecţionate în gospodăriile proprii, confecţionate din pâză.
Tricolorul românesc a impulsionat ostaşii români în luptele desfăşurate în perioada 22 iunie la 26 iulie 1941, pentru eliberarea teritoriilor furate de Rusia bolşevică, prin notele ultimative din 26 şi 28 iunie 1940.
De la data de 30 decembrie 1947, când s-a proclamat Republica Populară Română, tricolorul românesc a avut pe una din feţe stema, care înfăţişa frumosul relief al ţării noastre, sondele de petrol şi minele înfăţişând bogăţiile subsolului, spicele aurii de grâu prezentând bogăţia de ceriale date de agricultura românească.
Drapelul tricolor a fost purtat de cetăţenii români în revoluţia din 1989, iar azi tricolorul fără stemă, fapt pentru care este confundat cu al altor state, este arborat pe plan intern şi extern, de organele administrative ale statului român, de instituţiile militare, de organizaţii politice, de societăţi comerciale, asociaţii culturale şi sociale. Pe plan internaţional, tricolorul este arborat de ambasade, societăţi şi asociaţii economice, culturale şi sportive ş.a.
BIBLIOGRAFIE
– Mic Dicţionar Enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 318;
– Enciclopedia Concisă Britanică, pag. 1257;
– Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, pag. 245, 396, 431;
– General-locotenent Ion Şuţa, Infanteria Română, Vol. 1, Editura Militară Bucureşti, 1977, pag. 25, 142-143, 158-160, 184-185; Vol. 2: pag. 110-120, 124-125.
Col. (rtr) Constantin Chiper
