„M-am uitat în mormânt si am vãzut oase goale si am zis: oare cine este împãratul sau ostasul, bogatul sau sãracul, dreptul sau pãcãtosul… ” Sf. Ioan Damaschinul
Este reflectia biblicã cu care Nicolae Ariton, autorul romanului ‘Cine a descoperit Europa’, isi incheie naratiunea sa, reflectie pe care si cititorul o incearcã dupã lectura cãrtii sale. Roman de facturã nouã, postmodernã, va reusi sã acopere in bunã parte cerintele acestui curent literar care, desi fragmenteazã, disipeazã, secventializeazã ceea ce clasic insemna o povestire, se va impune in literatura ultimelor decenii. Autorul va reusi astfel sã pãtrundã un univers pe care romanul clasic, dar mai ales din perioada romanticã, il presupunea printr-o rigoare descriptivã extrem de elaboratã si sistematizatã, aproape didacticistã, dar care pune la grea incercare rãbdarea cititorului zilelor noastre. Chiar dacã si in romanul lui Nicolae Ariton veti gãsi aceeasi tendintã descriptivistã, ea se disipeazã totusi in elemente disparate, aparent fãrã legãturã intre ele, care solicitã o concentrare sustinutã din partea cititorului pentru a nu pierde viziunea de ansamblu, sugestivã pentru un sat ‘cooperativizat si indoctrinat’ ce constituie cadrul in care se desfãsoarã actiunea romanului. Iatã cã eterna tentatie pentru viata ruralã si tãranul roman rãmane la fel de vie in literatura noastrã, ca in vremea clasicilor care, desi in epoci diferite, au scris pagini memorabile ce subliniazã caracterul peren al culturii noastre tezaurizatã in traditia si cultura ruralã. Însusi Eminescu, atunci cand a cunoscut adevãrata fizionomie a tãranului roman, ‘a fãcut alegerea’ si incã una definitivã ‘in acea parte istoricã a poporului de la tarã, si nu din orase de unde se recruteazã jurnalistii, guvernantii si politicienii’, pentru cã – mai zice Eminescu – ‘poporul istoric este compus incã panã azi din tãrani mici si mari si cã odatã ajuns la aceastã convingere totul era hotãrat pentru mine, era o datorie de a fi si a rãmane in partea poporului istoric din care insumi fac parte si in contra pãturii superpuse de venetici’. De altfel nume celebre ale literaturii noastre au incercat sã dezlege enigma care-l face pe tãran sã rãmanã atat de strans si credincios legat de pãmant, familie si credintã. Însusi notiunea de tãran isi are sorgintea in cuvantul tarã sau tarinã, cu toatã conotatia peiorativã pe care modernismul urban a incercat din totdeauna sã i-o atribuie. Liviu Rebreanu, in celebrele sale romane ‘Ion’ si ‘Rãscoala’, fundamenteazã intreaga filosofie existentialã tãrãneascã pe dorinta imperativã de a avea pãmant. Acest deziderat dãdea continut si sens statutului de tãran gospodar, ceea ce in ierarhia ruralã insemna totul. Aceastã tintã avea sã motiveze si frãmantãrile tãrãnesti din romanul ‘Descult’, al lui Zaharia Stancu. Marin Preda, la randul sãu, in monumentala sa lucrare ‘Morometii’, va surprinde o altã notã caracteristicã spatiului rural romanesc, care transcende imperativului de a avea pãmant, anume familia, pentru care Ilie Moromete trãieste cea mai cumplitã dramã a sa, pentru cã el este un om al pãmantului, al satului traditional si posedã deopotrivã intelepciunea omului simplu, magia cuvantului si energia naturii. Cãci ‘randuiala lumii izvorãste din intelepciunea lui Dumnezeu’ si ‘lumea e asa cum a lãsato Dumnezeu, asa cum e ea sã tane, are o randuialã, nu vezi’ sunt meditatiile in cadrul cãrora isi va urma el viata. Si Mihail Sadoveanu, prin Ionut Jder (din ‘Fratii Jderi’) si Vitoria Lipan (din ‘Baltagul’) creeazã personaje monumentale prin moralitatea lor, prin credinta si determinarea lor, prin dragostea si devotamentul nemãrginit fatã de tarinã, neam si familie. ‘Dacã a intrat el pe celãlalt tãram, oi intra si eu dupã dansul’ gandeste Vitoria in credinta ei neclintitã, alimentatã mai ales de visele ei care nu dau gres in privinta mortii sotului ei. Viata idilicã a satului romanesc va lua sfarsit odatã cu bolsevizarea Romaniei cand tãranul roman, aliat al muncitorului reformator, trebuia sã impartã soarta acestuia, tãindu-i-se rãdãcinile infipte de veacuri in bastina strãbunã. Venise momentul cand remarcabila fizionomie a tãranului roman, creionatã de Liviu Rebreanu in memorabilul sãu discurs de receptie la Academia Romanã (din 29 mai 1940), trebuia sã disparã. Este poate cel mai frumos omagiu adus celui care a insemnat continuitatea noastrã pe aceste meleaguri si care s-ar putea rezuma in sapte trãsãturi, absolut semnificative, pe care Liviu Rebreanu le subliniazã cu toatã convingerea. Sunt trãsãturi pe care comunismul trebuia sã le distrugã: 1. izvorul romanismului il constituie tãranul roman; 2. in istoria noastrã multimilenarã tãranul a fost si a rãmas singura realitate permanentã si inalterabilã; 3. tãranul nu pleacã nici de voie, nici de nevoie, pentru cã el n-are unde sã-si mute sãrãcia; 4. tãranul nu este nici clasã, nici breaslã, nici functie, ci poporul insusi; 5. comunitatea de sange este si comunitatea de limbã, al cãrei formator initial a fost si pe care Eminescu o va prelua, o va perfecta dandu-i culoare si frumusete; 6. Romania actualã (din perioada interbelicã, n.n.) este congruentã cu Dacia de odinioarã nu numai in privinta configuratiei geografice, ci si a configuratiei etnografice; 7. panã si credinta in Dumnezeu tãranul roman a modelat-o dupã chipul si asemãnarea sa, in asa fel incat, prin increderea in divinitate s-a impãcat cu sine insusi si s-a resemnat in fata greutãtilor vietii si istoriei. Toate aceste trãsãturi, ce innobilau figura tãranului roman, vor fi puternic zdruncinate in epoca comunistã, aspecte surprinse cu mãiestrie de Dinu Sãraru in romanul sãu ‘Niste tãrani’. Acest zdruncin va incepe prin confiscarea voalatã a proprietãtii agricole (colectivizarea) si a mijloacelor de muncã (animale si utilaje agricole), cu toatã opozitia disperatã a tãranului de a-si pãstra ‘petecul de pãmant’ intrun context in care ‘intoarcerea devine imposibilã’, de aici si dezrãdãcinarea care prinde contur in mediul rural. Dorinta naivã a lui Nãitã Lãcean, abia intors de pe front, de a prelungi vechile randuieli, se lovesc de tot felul de piedici, unele de-a dreptul dramatice, dacã ne referim la organele de fortã ale timpului (Securitatea, n.n.), incat constatã cu obidã cã ‘numai bou si tãran sã nu fii in tara asta’. Spre deosebire de tãranul lui Dinu Sãraru, tãranul lui Nicolae Ariton nu mai pare sã fie animat de idealul sãu de veacuri, acela de a avea cat mai mult pãmant si a se lega trup si suflet de glia strãmoseascã. El pare de data aceasta iremediabil despãrtit de aceastã cerintã ancestralã si chiar incorsetat intr-o formã de colectivism sustinut de o doctrinã total strãinã spiritului sãu, pe care nu o intelege, dar in care ajunge sã se adapteze si chiar sã se complacã conform butadei ‘or fi ei destepti, dar nici noi nu suntem prosti’. Tema romanului este desigur la indemana autorului, el insusi fiu al locurilor pe care le descrie (Dãnestii Vasluiului) unde si vede lumina zilei pe 20 august 1954, cand tocmai se urzea diabolicul plan al colectivizãrii ce urma sã aducã la conditia de muncitor agricol pe cel mai de nãdejde aliat al clasei muncitoare, adicã tãrãnimea. În fapt, o dezmostenire care, conform doctrinei marxiste, urma sã completeze egalitarismul social prin lichidarea proprietãtii de orice fel, in cazul de fatã a proprietãtii agricole. Acestei dezmosteniri prin colectivizare avea sã-i urmeze o alta, si mai dramaticã, aceea a dezrãdãcinãrii prin emigrarea cãtre oras, in cadrul procesului de industrializare fortatã la care a fost supusã Romania acelor ani. Drama acestei etape autorul o trãieste pe viu, ca om nãscut, crescut si educat la tarã si apoi ca invãtãtor de tarã in satele Botoaia si Rãscani din comuna natalã. Dupã cativa ani de experientã in educatie, va incerca si el tentatia emigrãrii cãtre oras (ca majoritatea consãtenilor sãi), in cãutarea mirajului vietii urbane, incercand pe viu gloria construirii socialismului. Cei cativa ani petrecuti la Iasi vor insemna insã, pe langã altele, si punerea in valoare a talentului sãu literar in cadrul cenaclurilor ‘Ion Creangã’ si ‘Junimea’, unde are prilejul sã-si prezinte primele incercãri literare sub formã de prozã scurtã. Va reveni totusi la matcã, la bastina sa, de data aceasta cu studii academice, acolo unde, din aluatul experientei rurale, va plãsmui romanul de care vorbim astãzi. De data aceasta insã, cu instrumentele scriitorului de vocatie, care a avut sansa sã treacã prin spiritul Junimii. Publicat in 2003 si republicat in 2017, la Editura TipoMoldova, in colectia ‘Romanul de azi’, romanul ‘Cine a descoperit Europa’ imbracã mai degrabã haina postmodernismului, in care nu vei gãsi o actiune care sã fie urmãritã pas cu pas cãtre un deznodãmant asteptat sau nu. În secvente aparent fãrã legãturã intre ele, autorul prezintã panã la cele mai mici detalii viata unei comunitãti rurale ale cãrei origini se pierd in negura istoriei, consacratã doar de numele ei, Botoaia, si apartenenta la o zonã geograficã care are reputatia de a avea cea mai mare concentratie de academicieni pe kilometru pãtrat, incepand cu marele Emil Racovitã. Însusi titlul romanului, ce ar astepta o lãmurire intre copertile sale, nu-si va gãsi rãspunsul, pentru cã cel care nutreste speranta cã va gãsi o Europã descoperitã de tãranii dezmosteniti ai Botoaiei, ajunsi adevãrati emigranti cãtre oras, sau muncitori pauperi la umbra saivanelor si silozurilor ‘ceapeului’ (Cooperativa Agricolã de Productie, cu prescurtarea C.A.P., n.n.), se insealã amarnic. Pentru oamenii din Botoaia, Europa apare doar ca o intrebare: ‘or fi bolovanii si acolo ca si pe aici?’ Rãspunsul pare unul simplu pentru ei. Europa este aici si ea existã si prin noi, indiferent de aprecierile de ordin politic, geostrategic, economic si cultural, la modã astãzi ca abordare in spatiul public si nu numai. Ba, mai mult, omul simplu de la tarã nici nu incearcã un rãspuns; pentru el rãspunsul este de la sine inteles. Botoaia cu imprejurimile ei, Dealul Ciotãriei, Dealul Anii, Valea Chioaiei, Valea Ferestilor, Valea Vasluiului, Observatorul, impreunã cu celelalte localitãti ale comunei, fac parte dintotdeauna din Europa, care, in ciuda vicisitudinillor vremurilor, alcãtuiesc farmecul si pitorescul bãtranului continent. În cadrul acestor locuri pitoresti trãiesc dintotdeauna oamenii, multi dintre ei adevãrate personaje de roman, cu apucãturi si fizionomii particulare, cu atitudini si comportamente ce contureazã cu fidelitate spiritul si specificul locului. Personaje precum Boambã – nebunul satului, Chiorcea – negustorul satului, invãtãtorul Cristea, Samoilã – seful de fermã, Codobaturã – presedintele ‘ceapeului’, Flondor – paznicul, Schiopul – paznicul iazului, baba Vitoria cu Mitran al ei, Rodina cu cei 11 copii ai sãi (pãrãsitã si a nimãnui, dupã ce toti copiii pleacã la oras), Hristache si Alexa Dima, Buraga – noul sef de fermã, fiecare si toti la un loc, prin actiunile si povestile lor dau viatã locurilor si fac deliciul lecturii. Chiar dacã in simplitatea lor rareori reusesc sã pãtrundã sensul lucrurilor, prin renuntarea glumeatã la complicatii, nu lipsitã de umor sau reflectii amare, dau farmec si consistentã naratiunii.
– continuare în numãrul viitor –
Valeriu Lupu, doctor în stiinte medicale
