Sărbătorită în fiecare an la data de 6 august, Schimbarea la Față a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos reprezintă una dintre cele mai importante sărbători ale Bisericii Ortodoxe. În tradiția populară românească, această zi este cunoscută sub denumirile de Probejenie sau Obrejenie și marchează, simbolic, trecerea de la anotimpul verii către cel al toamnei, fiind asociată cu transformările naturii, schimbarea veșmintelor vegetației și apropierea unui nou ciclu agrar.
Evenimentul biblic care stă la baza acestei sărbători este relatat de Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca și evocă momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos, însoțit de trei dintre ucenicii Săi – Petru, Iacov și Ioan –, urcă pe Muntele Taborului. Aici, înaintea lor, are loc schimbarea Sa la față: chipul Îi strălucește asemenea soarelui, iar hainele devin albe precum lumina. În acel moment apar Moise și Ilie, care vorbesc cu El, iar un nor luminos îi acoperă, din care se aude glasul Tatălui ceresc: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L” (Matei 17, 5).
Copleșiți de această revelație dumnezeiască, ucenicii cad cu fața la pământ, însă Iisus îi ridică și îi îndeamnă să nu se teamă. Coborând de pe munte, El le poruncește să păstreze taina celor văzute până după Învierea Sa. Din perspectivă teologică, Schimbarea la Față reprezintă anticiparea slavei dumnezeiești a lui Hristos și confirmarea naturii Sale divine, fiind totodată un simbol al transfigurării spirituale a omului prin apropierea de Dumnezeu.
În mentalitatea tradițională românească, sărbătoarea a fost integrată într-un complex de credințe și practici care reflectă legătura profundă dintre comunitatea rurală, natură și ritmurile cosmice. Denumirea populară Probejenie este explicată prin etimologie populară prin asocierea cu termenul slav proobraziti, cu sensul de „a schimba”, „a transforma”, dar și prin apropierea fonetică de verbul românesc „a probozi”, adică „a certa”, „a mustra” sau „a dojeni”. Astfel, în imaginarul popular, această zi avea și rolul unei judecăți morale, în care oamenii puteau fi sancționați simbolic pentru greșelile lor.
Aflată în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, sărbătoarea are rânduită dezlegare la pește, fapt care îi sporește importanța în calendarul religios al comunităților tradiționale. În același timp, ea este considerată momentul de hotar dintre vară și toamnă, deoarece se credea că, după această dată, natura începe să poarte semnele schimbării.
În lumea satului, agricultorii considerau că după 6 august putea apărea bruma timpurie, iar riscul grindinei rămânea încă prezent. Pentru cei care lucrau fânețele, această perioadă marca momentul potrivit pentru cosirea otavei, deoarece exista credința că iarba tăiată înainte de Probejenie era mai puțin hrănitoare, având un gust dulceag, în timp ce cea cosită după această zi era mai consistentă și asemănătoare fânului obținut la prima recoltă.
Tot acum erau evaluate roadele livezilor, întrucât se considera că fructele ajung la maturitate deplină și dobândesc dulceața specifică. Dacă până la această vreme unele fructe erau privite ca fiind „necoapte” sau „veninoase”, după Schimbarea la Față ele deveneau bune de consum și pregătite pentru păstrare.
Numeroase credințe populare legate de această zi reflectă percepția comunităților tradiționale asupra schimbării anotimpurilor. Se spunea că, după Probejenie, apele încep să se răcească, iar scăldatul nu mai este recomandat, deoarece natura intră într-o nouă etapă. Oamenii credeau că până și frunza codrului începe să-și schimbe culoarea, trecând treptat de la verdele crud al verii către nuanțele aurii ale toamnei.
Plecarea păsărilor migratoare, în special a berzelor și a rândunelelor, era de asemenea legată de această sărbătoare. În tradiția populară se considera că berzele trebuie lăsate să pornească nestingherite spre țările calde, iar oamenii evitau să plece la drum lung în această perioadă pentru a nu-și pierde calea de întoarcere. Pentru cei despărțiți de persoane dragi, privitul păsărilor care plecau spre alte zări devenea o expresie simbolică a dorului, sperându-se că acesta va fi purtat odată cu ele.
O altă categorie de credințe privește lumea animalelor și a viețuitoarelor mici. Se considera că după această zi șerpii, șopârlele și insectele se retrag în adăposturile lor pentru perioada rece. În unele zone exista credința că șarpele care nu intrase în pământ până la Probejenie putea deveni o ființă malefică, asociată imaginarului mitologic al zmeilor.
În spiritualitatea populară, Probejenia era percepută și ca o sărbătoare cu rol moralizator. Bătrânii vorbeau despre „Probeje” ca despre niște ființe sfinte, trimise de Dumnezeu pentru a restabili dreptatea între oameni. Se credea că cei care greșesc și nu își îndreaptă comportamentul pot fi pedepsiți, motiv pentru care în această zi oamenii evitau certurile, jignirile sau conflictele. Exista credința că acela care se ceartă de Probejenie va avea parte de neînțelegeri pe tot parcursul anului.
Tot în această zi se păstrau anumite interdicții alimentare și ritualuri de binecuvântare a roadelor. Gospodinele evitau să consume mere sau pere înainte de această sărbătoare, iar după slujba de la biserică era permisă gustarea primelor roade ale toamnei. În special în regiunile viticole avea loc sfințirea strugurilor, un ritual prin care oamenii mulțumeau pentru rodul viilor și cereau binecuvântarea lui Dumnezeu asupra recoltelor.
Strugurii sfințiți erau considerați un aliment cu valoare sacră, iar boabele desprinse de pe ciorchine primeau denumirea simbolică de „colivă de struguri”. În unele comunități, acestea erau oferite asemenea unei anafure, fiind asociate cu pomenirea celor trecuți la cele veșnice și cu legătura spirituală dintre lumea celor vii și cea a strămoșilor.
Prin urmare, atât strugurele, cât și peștele consumat în această zi dobândesc o puternică valoare simbolică, exprimând ideea de transformare, regenerare și continuitate. Schimbarea la Față a Domnului devine astfel, în cultura tradițională românească, un moment de întâlnire între mesajul creștin al transfigurării spirituale și vechile reprezentări ale comunității rurale despre schimbarea naturii, rodire și echilibrul dintre om și lumea înconjurătoare.
În apropierea acestei sărbători, comunitățile tradiționale observau o serie de transformări importante în natură și în activitățile gospodărești. Stupii care fuseseră transportați în pastorală erau pregătiți pentru întoarcerea acasă, iar plantele de câmp, florile și ierburile începeau să își piardă prospețimea, semn al apropierii toamnei. În imaginarul popular, omul trebuia să respecte această schimbare a timpului, deoarece nerespectarea zilei de Obrejenie era considerată o abatere care putea atrage diferite nenorociri. Se credea că acela care nu ține sărbătoarea se poate „usca” și îngălbeni asemenea florilor veștejite, fiind vulnerabil la boli, lovituri, incendii, trăsnete sau alte primejdii.
Dimensiunea moralizatoare a sărbătorii era transmisă și copiilor, cărora li se cerea să fie ascultători și cumpătați, pentru a nu fi „proboziți” sau certați în această zi. Exista credința că mustrarea primită la Probejenie putea deveni o stare repetată pe întreg parcursul anului. De asemenea, anumite practici feminine erau însoțite de interdicții simbolice. Fetele evitau să se spele pe cap în această zi, deoarece se considera că părul nu va mai crește, asemenea ierbii care, după această sărbătoare, își încetinește dezvoltarea odată cu venirea toamnei.
În mediul rural, o altă credință legată de această perioadă privea protejarea gospodăriei împotriva influențelor nefaste. Femeile nu mai lăsau ferestrele deschise pe timpul nopții, nu doar din cauza răcirii vremii, ci și din convingerea că spiritele rele, alungate de frigul toamnei, ar putea pătrunde în case. Se spunea că oamenii atinși de aceste duhuri pot rămâne pentru o perioadă cu trupul înțepenit sau cu anumite neputințe fizice, asemenea efectelor atribuite „curentului” în credințele tradiționale.
Schimbarea anotimpului era exprimată și prin cântecele populare, care surprindeau trecerea de la zilele călduroase ale verii către vremea rece a toamnei:
„Numai’ atâta-i vara, vară,
Până-i patu’ mândrii-afară;
Dacă mândra patu-și mută,
Poți să știi, vara-i trecută.”
Versurile surprind într-o formă simplă și sugestivă momentul în care natura și viața cotidiană intră într-o nouă etapă, iar obiceiurile oamenilor se adaptează schimbării vremii.
Probejenia era considerată și o zi favorabilă pentru recoltarea ultimelor plante și fructe de leac. Din câmpuri și grădini se adunau leușteanul, împărăteasa, avrămeasa, usturoiul, florile de mușețel, dar și anumite fructe sau ramuri considerate cu valoare rituală, precum o crenguță cu șapte prune ori alune. Acestea erau păstrate în locuri ferite, pentru a nu-și pierde proprietățile simbolice și vindecătoare.
În tradiția populară se credea că plantele culese în această zi, după respectarea unor ritualuri specifice, dobândesc puteri speciale. Ele erau descântate „de urât” și utilizate în practici de vindecare împotriva frigurilor și a altor suferințe. Femeile considerate cunoscătoare ale tainelor tradiționale, numite în unele zone „babele satului”, realizau descântece prin care încercau să alunge răul, tristețea sau dorul, asociind plecarea acestora cu migrația păsărilor călătoare. Tot acum se culegeau anumite plante, precum coarnele, considerate folositoare femeilor în perioada nașterii.
O altă practică tradițională era uscarea bălegarului de vacă, folosit ulterior la afumări rituale pentru cei despre care se credea că suferă de „năjit” – o stare de rău atribuită unor influențe negative sau unor dezechilibre nevăzute.
Dincolo de multitudinea credințelor și practicilor populare asociate acestei zile, semnificația profundă a sărbătorii rămâne legată de ideea creștină a transformării și a înnoirii sufletești. Schimbarea la Față a Domnului poate fi înțeleasă ca un îndemn adresat fiecărui om spre propria transfigurare interioară: schimbarea invidiei în bucurie, a răutății în iertare, a conflictului în împăcare și a îndepărtării de Dumnezeu într-o apropiere sinceră de valorile spirituale.
Astfel, Probejenia reprezintă un moment de întâlnire între credința creștină și memoria tradițională a satului românesc, între taina transfigurării divine și ritmurile firești ale naturii, oferind comunității un prilej de reflecție asupra schimbării, maturizării și continuității vieții.
Dan Horgan
Bibliografie:
1. Bernea, Ernest, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, București, Editura Humanitas, 1997.
2. Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I-II, București, Editura Minerva, 1981.
3. Braniște, Ene, Liturgica generală, ediția a III-a revăzută și completată, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993.
4. Braniște, Ene; Braniște, Ecaterina, Dicționar de cunoștințe religioase, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1994.
5. Butură, Valeriu, Enciclopedie de etnobotanică românească, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979.
6. Candrea, I.-Aurel, Iarba fiarelor. Studii de folclor și etnografie românească, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 1999.
7. Coman, Mihai, Mitologie populară românească, vol. I-II, București, Editura Minerva, 1986.
8. Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994.
9. Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997.
10. Ghinoiu, Ion, Comoara satelor. Calendar popular românesc, București, Editura Academiei Române, 2005.
11. Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze românești ale nemuririi, București, Editura Fundației Culturale Române, 1999.
12. Mușlea, Ion; Bîrlea, Ovidiu, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, București, Editura Minerva, 1970.
13. Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor românești, București, Editura Humanitas, 1998.
14. Olteanu, Antoaneta, Calendarele poporului român, București, Editura Paideia, 2001.
15. Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, București, Editura Saeculum I.O., 1997 (ediție reeditată după ediția originală din 1913).
16. Petrescu, Paul; Stoica, Georgeta, Arta populară românească, București, Editura Meridiane, 1981.
17. Pop, Mihai; Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976.
18. Stăniloae, Dumitru, Maica Domnului în teologia ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.
19. Vintilescu, Petre, Cultul și ereziile. Studiu de liturgică ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.
20. Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985.
