„Oh, libertate, câte crime se comit în numele tău”
( Madame de Roland)
În vara acestui an ( 2024), se împlinesc 60 de ani de la eliberarea ultimilor deținuți politici, arestați în timpul instaurării comunismului în România. Anul 1964 nu a fost ales întâmplător de autorități, gestul fiind prezentat de propaganda vremii, ca un ,, act de clemență“ pentru foștii adversari politici, cu prilejul sărbătoririi a douăzeci de ani de la lovitura de stat din 23 august 1944. Cunoscutul decret nr. 411 din 16 iunie 1964, intra în vigoare pe fondul așa-zisei politici de independență față de U.R.S.S, adoptată prin ,,Declarația din aprilie 1964“, când sub presiunile internaţionale, temniţele comuniste îşi deschideau porţile. Vinovaţi de „uneltire contra ordinii sociale”, foştii deţinuţi politici au suferit, însă, şi după „marea eliberare” din 1964, fiind periodic chemaţi la Securitate, bătuţi, urmăriţi şi ameninţaţi.
Unul dintre deținuții eliberați atunci a fost și prof. univ. dr.ing. Constantin Iulian, preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti. S-a născut la 17 octombrie 1929 în orașul Vaslui și a trecut în lumea celor drepți în 8 iunie 2012, la București. A fost unul dintre elevii eminenţi ai Liceului Teoretic „Mihail Kogălniceanu”, promoţia 1948.
În primii ani postbelici a început procesul de comunizare a ţării și în cadrul liceului „Mihail Kogălniceanu ” s-a dezvoltat o semnificativă mişcare de rezistenţă naţională, anticomunistă, caracteristică mai tuturor liceelor din ţară. Se înfiinţa astfel în rândul elevilor, Frăţia de Cruce ( F.D.C- 46 ). La început această organizaţie a fost condusă de elevul Bogos Constantin, iar Iulian Constantin era bibliotecar. Acesta din urmă, a făcut parte dintr-un cerc literar de la Liceul „Mihail Kogălniceanu” – Vaslui şi a salvat, multe cărţi interzise de noile autorităţi, de la ardere, prin ascunderea lor sub haină, luând atitudine faţă de epurarea din programa şcolară a unor scriitori şi a operelor acestora, cum ar fi: Blaga, Rebreanu, parţial Eminescu etc. De la aceste acţiuni va avea de pătimit şi va fi urmărit împreună cu alţi colegi de Siguranță.
Timp de 13 ani a fost întemnițat în închisorile comuniste, întrucât s-a opus comunizării țării. A fost închis la Poarta Albă, lucrând ca deținut politic în anii 50 la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi, mai târziu, a fost unul din proiectanții acestei construcţii gigantice din anii regimului Ceauşescu. A fost printre puţinii deţinuţi politici, care, intrat în malaxorul „reeducării” de la Piteşti, ale torţionarului Eugen Ţurcanu, a rezistat până la capăt. Eliberat în 1954, a fost rearestat doi ani mai tîrziu şi condamnat în lotul lui Constantin Atanasiu, zis Puiu , pentru tentativa de reorganizare a activității legionare. În timpul reeducării de la Aiud nu a făcut nici o concesie, drept pentru care a stat uneori la Zarka.
În detenţie, l-a cunoscut pe arhimandritul Bartolomeu Anania ( I.P.S. Mitropolit Anania al Ardealului, trecut și el la Domnul, în 2011), care a intervenit pe lângă un gardian la Aiud, pentru a fi scos la aer, într-o situaţie limită. A stat în închisoare cu Radu Gyr, Petre Ţuţea, Richard Wurmbrand, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.
Eliberat în 1964, prin decretul de amnistie generală, a terminat cu greutate Institutul de Construcţii din București în 1969. A reușit să susţină doctoratul în Hidrotehnică, abia după evenimentele din decembrie 1989, întrucât avea dosarul „pătat, fiind spre păstrare socialistă”, și mereu era respins de Biroul Organizației de Bază (B.O.B) al P.C.R București. După 1990, a fost profesor la catedra de Hidrotehnică a Politehnicii bucureştene. Între anii 1995 şi 2005 a fost preşedintele Partidului „Pentru Patrie”, fondat de foştii deţinuţi politici de dreapta.
La emisiunea „Profesioniştii” de la TVR realizată de Eugenia Vodă, pe 29 noiembrie 2009, a spus următoarele cuvinte memorabile: „Chiar in momentele cele mai grele, când moartea te joacă în poală şi eşti gata să termini cu viaţa aceasta, credinţa te ajută. Cel care-şi pierde credinţa, nu ştie ce pierde!” , continuând cu afirmația că „Egoismul este un fals ideal. De unul singur, Omul, n-o să reziste forţelor răului. Egocentrismul de care suferă românii astăzi, îi face să fie vulnerabili.”
Redăm o mărturisire de credinţă din 2008, lăsată nouă cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la începutul calvarului comunist cu multe fotocopii de documente de la C.N.S.A.S, în calitate de cercetător voluntar:
Declaraţie după 60 de ani
„ Subsemnatul IULIAN CONSTANTIN, născut în Vaslui la 17 octombrie 1929, domiciliat în Bucureşti, str. Pantelimon, nr.336, bloc 5A, sc.A, et.2, Ap.10, sector 2, în legătură cu arestarea şi anchetarea mea pe considerente politice, în anul 1948, după consultarea la C.N.S.A.S. a dosarelor ţinute secret timp de 60 de ani, acum în anul 2008, pentru elucidarea unor fapte petrecute atunci, declar următoarele :
În noaptea de 14 spre 15 mai 1948, conform unui ordin operativ al Siguranţei Generale a fost dezlănţuită o arestare în masă a celor care se manifestau ostili faţă de regimul comunist din România, în special a legionarilor.
În acea noapte, studentul vasluian DĂNILĂ CONSTANTIN, care se afla la Iaşi, a reuşit să fugă şi să ajungă în Vaslui dând alarma. Fiindcă la Vaslui nu se produsese nici o arestare, am tras concluzia că Siguranţa nu avea încă informaţii despre existenţa noastră ca grup subversiv. De menţionat că eu mă aflam în ultima clasă de liceu şi îmi pregăteam Bacalureatul care urma să înceapă peste câteva săptamâni. În aceeaşi situaţie mai erau : Puiu Dimitriu, Nelu Gruia, Mihai Lapteş, Doru Dumitriu, Dumitru Potoceanu ş.a. care erau angajaţi în Rezistenţa Naţională.
Problema care ne frământa era dacă cei arestaţi la Iaşi, cu care grupul nostru avea legături, vor rezista până ne vom da Bacalaureatul, la torturile care ştiam că însoţesc anchetele sau se impune să dispărem imediat de la adresele noastre, deci şi de la Liceul „ Mihail Kogălniceanu” la care eram înscrişi, ratând astfel încheierea situaţei şcolare.
Ne-am sfătuit şi am hotărât să riscăm prezentându-ne, totuşi, la Bacalaureat. Sub această tensiune ne-am susţinut Bacalaureatul, dar am luat o măsură de precauţie : am organizat un serviciu de legătură în garnizoană, cu un punct fix în Grădina Publică Copou. La o anumită oră, în fiecare zi, trebuia să fie o persoană cu care cei care nu mai dormeau acasă să poată lua legătura pentru a se informa dacă au început sau nu arestările şi în Vaslui.
Cum am terminat Bacalaureatul am convenit ca fiecare, pe cont propriu, să se ascundă unde ştie, fără să spună celorlaţi unde anume se va adăposti. Măsura avea rolul de a proteja grupul. În cazul în care unul dintre noi va fi prins şi supus torturilor să nu cunoască locul unde se află ceilalţi.
Ştiam că Doru Dumitriu avea nişte cunoştinţe în judeţul Putna la Năneşti unde bănuiam că se va refugia. Nu i-am spus acestuia, intenţia mea de a mă retrage în munţii Vrancei, ca o variantă posibilă. O altă variantă era retragerea mai uşoară în munţii Neamţului. În acest scop mi-am procurat două hărţi turistice pentru aceste zone şi o busolă militară Bezard ( materiale ce mi-au fost găsite şi confiscate la arestare).
Cu Dănilă Constantin, în ziua terminării Bacalaureatului, la adăpostul nopţii ne-am strecurat din oraş, îndreptându-ne spre Bustea unde familia lui avea o vie şi un adăpost nelocuit.
Imprudenţa pe care a făcut-o Dănilă a fost că a spus celor de acasă unde se duce, încât atunci când a venit să-l aresteze, sub ameninţări, familia a dat agenţilor pe sevitoarea din casă care să-i conducă la vie. Astfel, am fost arestat în noaptea de 12 spre 13 iulie 1948.
Aduşi sub escortă, eu şi Dănilă am fost introduşi într-un beci al Siguranţei Vaslui. Mare ne-a fost mirarea că acolo sunt aduşi pe rând : Târnoveanu Mircea, Botez Octav, Juverdeanu Ovidiu, Dimitriu Ioan ( Puiu), Gruia Ion, Lapteş Mihai, Niţă Mihai, Niţă Gheorghe, Coatu Dinu, Alexa Cezar.
Lovitura părea dată în plin. Totuşi, nu toţi cei din grupul nostru fuseseră arestaţi. Pe la prânz activităţile poliţiştilor s-au diminuat. Nu mai era adus nimeni. Noi care ştiam situaţia ne-am dat seama că informaţiile de care dispunea Siguranţa la acea oră erau din urmă cu cel puţin de un an. Deci, un prim consemn a fost să limităm căderea grupului la cei care fuseserăm descoperiţi şi ca tactică, întâi să nu recunoaştem nimic, să vedem ce ştiu ei şi apoi, după prezentarea probelor, să recunoaştem că am activat până în anul 1947, când ne-am autodizolvat. Aceasta presupunea să rezistăm la torturile de început ale anchetei până ne vom da seama ce informaţii deţin şi de unde au provenit aceste informaţii pentru a putea opri propagarea arestărilor.
La Vaslui nu s-a făcut nici o anchetă. Către orele 16 ale aceleiaşi zile a fost pregătit un camion platformă în care am fost aşezaţi pe burtă, noi cei arestaţi, fiind presărate paie deasupra noastră, ca să fie camuflat transportul. O sentinelă ( sergent de stradă) cu arma gata să tragă a fost postată pe o bancă în spatele cabinei şoferului. Două maşini mici de teren, una în faţa camionului, alta în spate, cu oameni înarmaţi, ne-au escortat până la Iaşi, la închisoarea GALATA.
Astfel, în baza Ordinului operativ nr.5/1948, Siguranţa Vaslui, conformându-se solicitării Siguranţei Suceava ( nr.4677/10 iulie 1948 ) a înaintat prin delegaţi speciali pe următorii :
1.IULIAN CONSTANTIN
2.DĂNILĂ CONSTANTIN
3.TÂRNOVEANU MIRCEA
4.BOTEZ OCTAVIAN
5.JUVERDEANU OVIDIU
6. DIMITRIU IOAN ( PUIU)
7 GRUIA IOAN
8 LAPTEŞ MIHAI
9. NIŢĂ MIHAI
10. NIŢĂ GHEORGHE (care nu făcea parte din grup)
11 COATU DINU
12. ALEXA CEZAR.
Toţi aceştia au fost depuşi în seara zilei de 13 iulie 1948 la GALATA, unde în incinta fostei mănăstiri erau amenajate camere de închisoare, iar pe zidurile de împrejmuire erau ridicate posturi de sentinelă.
În această închisoare de trecere nu am stat decât trei zile, timp în care nu ne-a întrebat nimeni nimic. De aici am fost transportaţi la Suceava, în temuta închisoare care se spunea că datează de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. O închisoare veche, temniţă în adevăratul înţeles al cuvântului. Aici, grupul Vaslui a fost despărţit, eu fiind introdus într-o celulă la parter unde mai existau trei deţinuţi, un profesor de la Iaşi şi doi studenţi. De la aceştia am aflat că anchetele se fac în incinta închisorii, iar torturile sunt cu totul de neimaginat. De altfel cum se lasă seara, m-au informat aceştia, că încep torturile şi voi auzi ţipetele celor schingiuţi.
Specialitatea anchetatorilor de aici consta în bătăile cu cărămida peste scândura aşezată pe pieptul celui doborât la pământ, iar pentru femei ( în cea mai mare parte studente şi eleve), strângerea cu cleştele de fierărie a sfârcului mamelelor.
Numele anchetatorilor torţionari de la Suceava acelor zile merită să fie cunoscute:
-POMPILIAN ALEXANDRU-Comisar şef în Direcţia Generală a Poliţiei, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, Brigada Mobilă ;
-CIUPAGEA ANDREI- Comisar Şef în aceeaşi Direcţie;
-BĂLĂCEANU ŞTEFAN-Comisar;
-ARAMĂ IOAN-Comisar (făcut apoi sublocotenent de securitate);
Aceştia erau ajutaţi de: ZILŢER PAUL, GRIMBERG TITI, MAHALU AVRAM, BLEHAN, fraţii LIVEZEANU şi VOLCESCU IORGU.
Printre primele victime ale celor menţionaţi a fost tânărul din Bacău, de numai 23 ani, ION BULIMAN care a decedat în urma torturilor.
A doua zi după sosirea la Suceava am fost şi eu luat în anchetă chiar de Comisarul șef Al. Pompilian. Îmi spuneam mereu în minte că trebuie să respect consemnul, să rezist până voi afla ce ştiu ei. De mare ajutor în acest răstimp mi-au fost doi camarazi care lucrau la biroul comisarului ( MERIŞCA şi STEICA) şi care în pauzele de tortură şi neatenţie a supraveghetorilor, m-au lăsat şi ajutat să văd cu coada ochiului, declaraţiile celor care fuseseră deja anchetaţi şi aveau legături cu grupul nostru.
Cu toate presiunile pe care torţionarii le-au făcut asupra vasluienilor, nu au putut scoate nici o activitate după vara anului 1947. Concluzia anchetatorilor a fost că noi ne-am autodizolvat în acea vară, ceea ce ne-a uşurat procesul şi a coborât mult plafonul condamnărilor.
Aceasta este declaraţia pe care o dau pentru cunoaşterea adevărului”.
Bucureşti,
Constantin IULIAN
28 ian.2008
Prin urmare, în acea perioadă, naţionalismul în România a fost îmbrăţişat de organizațiile politice de dreapta, care promovau valorile tradiţionale, ortodoxe ale neamului românesc, ridicându-se împotriva comunismului și politicianismului burghez. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai rezistenţei naţionale, amintit mai sus, a fost şi Constantin Iulian, elev de prestigiu al Liceului Teoretic „Mihail Kogălniceanu” în anii 1944-1948, când a început procesul de comunizare a ţării. În 1959 a fost condamnat la 25 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, de Tribunalul Militar Bucureşti pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, conform art. 209, Cod Penal. Este eliberat la 1 august 1964 de la închisoarea Aiud, prin decretul 411, de graţiere generală, ca „needucat”. Absolvă în 1970 Facultatea de Hidrotehnică, specialitatea amenajări portuare şi construcţii hidrotehnice, ca şef de promoţie, lucrând mulţi ani la Institutul de Studii şi Proiectări Hidrotehnice (ISPH). A fost autorul a şase brevete de invenţii şi laureat al Premiului Academiei Române, de două ori. Prima dată, în 1983, când i s-a acordat Premiul Academiei R.S.R, pentru contribuţia la proiectarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, a spus cu ironie că a fost „premiat mai întâi ca rob”, unde şi-a petrecut câţiva ani de detenţie în tinereţe, şi apoi ca proiectant. Iulian Constantin a fost autorul a numeroase studii, privind valorificarea potenţialului românesc şi al unor lucrări la hidrocentrala Sadu V. Ne-a furnizat interesante materiale despre Liceul Teoretic „ Mihail Kogălniceanu” în anii 1944-1947. Cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la înființarea școlii, a venit în liceu împreună cu foști deținuți politici, precum Marcel Petrișor, Gh. Jijie, însoțiți de actorul Dan Puric și le-a împărtășit elevilor aspecte inedite ale luptei lor din închisorile anticomuniste.
Așadar, în cadrul rezistenței anticomuniste s-au înregimentat studenți, elevi, preoți, avocați, ingineri, profesori etc., care nu împărtășeau ideile totalitare de stânga, venite de la Moscova. Dacă generația pașoptistă a contribuit la Unirea din 1859 și la obținerea Independenței de la 1877, iar cea a Primului Război Mondial a înfăptuit întregirea nemului românesc, generația celui de-al Doilea Război Mondial s-a opus sfârtecării și comunizării țării. Reprezentanții ei au suferit foarte mult pentru idealurile lor, fiind persecutați și condamnați la ani grei de închisoare de regimul comunist. Viața zbuciumată a acestor eroi ai neamului constituie repere de demnitate creștină și națională pentru tinerii de azi, aflați în criză de ideal .
Prof.dr. Nicolae Ionescu
