În fiecare an, la 20 iulie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, una dintre cele mai reprezentative personalități ale Vechiului Testament și un neînfricat mărturisitor al credinței în Dumnezeul cel adevărat. În cultura tradițională românească, această sărbătoare depășește însă cadrul exclusiv religios, reunind numeroase credințe, obiceiuri și practici populare care marchează mijlocul verii și un moment de referință în calendarul agrar și pastoral. În lumea satului de odinioară, ziua Sfântului Ilie coincide cu o etapă importantă a vieții păstorești, când ciobanii despărțeau oile de berbeci și coborau pentru prima dată în sate după urcarea turmelor la munte, de Sângeorz, semn al începutului unei noi perioade în ciclul pastoral.
În imaginarul tradițional românesc, Sânt-Ilie ocupă un loc aparte, alături de alte personaje mitico-religioase importante ale calendarului popular, precum Sângeorz și Sânmedru. Cercetările etnologice arată că o serie de reprezentări precreștine privind stăpânirea focului ceresc, a furtunilor și a fenomenelor atmosferice au fost, odată cu răspândirea creștinismului, asociate simbolic cu figura Sfântului Mare Prooroc Ilie. Astfel, în tradiția populară, el este considerat ocrotitorul verii și stăpânul tunetelor, fulgerelor și ploilor, imagine care păstrează ecouri ale vechilor credințe despre divinitățile cerești. Aceste interpretări aparțin însă exclusiv patrimoniului etnofolcloric și nu modifică învățătura Bisericii Ortodoxe privind viața, lucrarea și sfințenia prorocului.
Relatarea biblică îl înfățișează pe Sfântul Ilie ca pe un apărător neînfricat al credinței și al adevărului dumnezeiesc. Potrivit tradiției bisericești, încă dinaintea nașterii sale au fost vestite darurile deosebite pe care urma să le primească de la Dumnezeu. Tatăl său, Sovac, preot al Legii Vechi din Tesve, a avut o vedenie în care îngeri îmbrăcați în veșminte luminoase înveleau pruncul în foc și îl hrăneau cu văpaie, imagine simbolică a râvnei și a puterii duhovnicești care aveau să-i caracterizeze întreaga viață. Un preot insuflat de Dumnezeu a tâlcuit această vedenie, arătând că fiul său va deveni un vas ales al harului dumnezeiesc, iar cuvântul său va avea puterea focului, chemând poporul la pocăință și la întoarcerea către adevărata credință.
Activitatea profetică a Sfântului Ilie s-a desfășurat într-o perioadă de profundă decădere religioasă a regatului Israel. Regele Ahab, influențat de soția sa, Izabela, a încurajat cultul zeului Baal și a îndepărtat poporul de la închinarea adusă Dumnezeului lui Israel. În fața acestei apostazii, prorocul a condamnat cu fermitate idolatria și a vestit că asupra țării nu va mai cădea nici rouă, nici ploaie decât la cuvântul său. Drept urmare, a urmat o secetă îndelungată, care a provocat foamete și mari suferințe, devenind totodată un îndemn la conștientizarea îndepărtării poporului de Dumnezeu și la întoarcerea acestuia pe calea credinței.
Pentru a se feri de prigoana regelui Ahab, Sfântul Ilie s-a retras la pârâul Cherit, unde, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a fost hrănit în chip minunat de corbi. Ulterior, s-a adăpostit în casa văduvei din Sarepta Sidonului, loc în care a săvârșit două dintre cele mai cunoscute minuni ale sale: înmulțirea făinii și a untdelemnului, astfel încât hrana să nu lipsească din casa femeii pe timpul secetei, precum și învierea fiului acesteia. Aceste minuni evidențiază nu doar puterea rugăciunii prorocului, ci și purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de cei care Își păstrează credința și nădejdea în vremuri de încercare.
După încetarea secetei, Sfântul Ilie a chemat poporul pe Muntele Carmel pentru a dovedi cine este adevăratul Dumnezeu. În timp ce prorocii lui Baal nu au primit niciun răspuns la rugăciunile lor, Dumnezeu a trimis foc din cer peste jertfa adusă de Ilie, confirmând puterea credinței autentice și determinând poporul să renunțe la idolatrie și să se întoarcă la închinarea față de Dumnezeul lui Israel.
Sfârșitul vieții pământești a prorocului este unul unic în istoria biblică. Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu l-a ridicat la cer într-un car de foc, fără ca acesta să guste moartea, în timp ce ucenicul său, Elisei, a primit cojocul prorocului ca semn al continuității misiunii sale și al transmiterii harului profetic. Acest episod a devenit una dintre cele mai sugestive imagini ale tradiției biblice și a exercitat o influență deosebită asupra imaginarului religios și popular românesc.
Pornind de la această relatare, tradiția populară a construit un bogat univers simbolic în jurul personalității Sfântului Ilie. În credințele satului românesc, tunetele și fulgerele sunt explicate prin călătoria prorocului pe bolta cerească și prin lupta sa necontenită împotriva duhurilor rele, iar ploile de vară sunt considerate semne ale dreptății și milostivirii dumnezeiești. Aceste reprezentări aparțin patrimoniului etnofolcloric românesc și ilustrează modul în care comunitățile tradiționale au integrat mesajul creștin în propriul orizont cultural și simbolic. Ele nu exprimă învățătura oficială a Bisericii Ortodoxe, ci reflectă felul în care credința a fost receptată și reinterpretată în cadrul culturii populare, fără a diminua semnificația teologică a praznicului.
În imaginarul tradițional, personalitatea Sfântului Ilie este completată de numeroase legende și credințe transmise oral din generație în generație. Acestea reprezintă expresia sensibilității religioase și a creativității satului românesc, care a încercat să ofere explicații simbolice fenomenelor naturale și să evidențieze relația dintre om, natură și voința divină. Astfel, folclorul îl înfățișează pe Sfântul Ilie ca pe stăpânul fenomenelor atmosferice, învestit de Dumnezeu cu puterea de a veghea asupra ordinii lumii și a echilibrului dintre dreptate și milostivire.
Potrivit tradiției populare, Sfântul Ilie ar avea mai mulți frați și o soră, fiecare îndeplinind un rol aparte în ordinea cosmică. Dintre aceștia, Ilie Pălie este prezentat drept vizitiul carului ceresc, cel care conduce caii nărăvași ce scot foc pe nări și ale căror copite aprind fulgerele pe boltă. Carul prorocului, nevăzut de ochii oamenilor, străbate cerul acoperit de nori, iar zgomotul roților sale este identificat cu tunetul. Se spune că urmele acestui car deschid cerurile, iar ploaia sau grindina coboară asupra pământului în funcție de faptele oamenilor, idee care exprimă credința tradițională în existența unei legături permanente între conduita morală și rânduiala naturii.
Aceeași tradiție îi atribuie Sfântului Ilie puterea de a stăpâni fenomenele atmosferice și de a răsplăti sau pedepsi, simbolic, comportamentul oamenilor. În legendele populare, prorocul poartă un bici cu două șfichiuri: unul de aur, prin care binecuvântează rodnicia pământului și răsplătește binele, iar celălalt de argint, cu care pedepsește fărădelegea prin furtuni, grindină ori secetă. Din perspectivă etnologică, această reprezentare evidențiază concepția tradițională potrivit căreia armonia naturii depinde de respectarea rânduielilor morale și religioase, toate aflându-se sub autoritatea lui Dumnezeu.
Numeroase legende îl descriu pe Sfântul Ilie străbătând văzduhul în urmărirea duhurilor rele. Tunetele și fulgerele sunt interpretate ca ecou al acestei lupte continue împotriva răului, iar furtuna este percepută drept manifestarea puterii carului ceresc. Din asemenea credințe s-au născut și numeroase practici populare, păstrate până în epoca modernă. În timpul furtunilor, oamenii evitau să lase ușile și ferestrele deschise, considerând că duhurile rele s-ar putea ascunde în locuințe și ar atrage astfel trăsnetul asupra gospodăriei.
Folclorul românesc conservă și alte reprezentări simbolice despre Sfântul Ilie, multe dintre ele păstrând urme ale unor concepții precreștine integrate ulterior în imaginarul creștin popular. Astfel, se spune că aurul ar fi rezultat din lupta prorocului cu diavolii, că norii aducători de ploaie sunt mânați prin voia lui Dumnezeu, în timp ce norii de grindină sunt împinși de duhurile rele. Tot prin intervenția simbolică a Sfântului Ilie este explicată alternanța dintre furtunile nimicitoare și ploile binefăcătoare, atât de necesare pentru rodirea holdelor și pentru bunăstarea comunităților rurale. Aceste credințe ilustrează felul în care lumea tradițională a încercat să interpreteze fenomenele naturii prin intermediul unui limbaj simbolic profund marcat de întâlnirea dintre spiritualitatea creștină și vechile concepții etnofolclorice.
Una dintre cele mai răspândite legende din folclorul românesc îl înfățișează pe Sfântul Ilie ca pe un bătrân înțelept care, pe măsură ce se apropie ziua prăznuirii sale, îl întreabă pe Dumnezeu cât timp a mai rămas până la sărbătoare. Pentru a împiedica izbucnirea mâniei sale asupra oamenilor, Dumnezeu îi ascunde apropierea acestei zile. Atunci când află că praznicul a trecut, Sfântul Ilie se întristează și pornește furtuni puternice, explicație simbolică prin care mentalitatea tradițională justifică ploile și vijeliile caracteristice sfârșitului lunii iulie. Tot această perioadă marchează, în credințele populare, și încetarea vechilor ritualuri de invocare a ploilor, semn că anul agricol intra într-o nouă etapă.
În spațiul rural românesc, sărbătoarea Sfântului Ilie este însoțită de numeroase obiceiuri religioase și etnofolclorice care exprimă recunoștința pentru roadele verii și comuniunea dintre cei vii și cei adormiți. Credincioșii aduc la biserică spre binecuvântare mere din recolta nouă, faguri cu miere, colivă, porumb copt sau fiert și alte daruri ale pământului, pe care apoi le împart de pomană pentru sufletele celor trecuți la cele veșnice. În multe regiuni, consumul merelor era evitat înainte de această zi, deoarece se considera că primele fructe trebuie mai întâi binecuvântate și oferite ca dar lui Dumnezeu. În același timp, femeile scuturau pentru prima dată merii, chemând copiii satului să guste din roadele noi, gest cu o profundă încărcătură simbolică, prin care belșugul era împărtășit atât comunității, cât și, potrivit credinței populare, sufletelor strămoșilor.
Aceste practici ilustrează felul în care spiritualitatea ortodoxă s-a împletit firesc cu patrimoniul etnofolcloric românesc, conturând un ansamblu de tradiții care, dincolo de dimensiunea lor legendară, exprimă convingerea că între Dumnezeu, natură și viața omului există o legătură permanentă, întemeiată pe binecuvântare, responsabilitate și respect față de rânduiala creației.
Sărbătoarea Sfântului Ilie ocupă un loc aparte și în medicina populară. Se credea că în zorii zilei de 20 iulie plantele de leac dobândesc puteri tămăduitoare sporite, motiv pentru care busuiocul și alte plante medicinale erau culese cu evlavie și duse la biserică pentru a fi sfințite. După binecuvântare, acestea erau întrebuințate în diferite remedii tradiționale, în băile rituale ale celor bolnavi sau păstrate în gospodărie ca semn al ocrotirii dumnezeiești. Busuiocul uscat era așezat la icoane, în poduri, cămări ori printre haine și zestrea fetelor, fiind considerat un simbol al protecției împotriva răului și a dăunătorilor. În anumite zone, cenușa rezultată din arderea sa era utilizată în prepararea unor leacuri populare destinate copiilor.
Ziua de 20 iulie marchează, totodată, unul dintre cele mai importante momente ale calendarului apicol tradițional: retezatul stupilor, respectiv recoltarea mierii. În numeroase sate, această activitate avea caracter de adevărată sărbătoare. Stuparii, îmbrăcați în haine curate și pregătiți cu grijă pentru acest moment, îi invitau pe membrii familiei, pe vecini și pe prieteni să guste din primii faguri cu miere ai anului. Gestul avea o semnificație profund simbolică, exprimând convingerea că binecuvântarea roadelor trebuie împărtășită cu cei apropiați, pentru ca sporul și belșugul să rămână în gospodărie.
În jurul acestui moment s-au păstrat și numeroase credințe populare. Se considera că stupii trebuie recoltați până la sărbătoarea Sfântului Ilie pentru a fi feriți de ploile abundente ale sfârșitului lunii iulie și pentru ca albinele să rămână sănătoase și roditoare. Mierea obținută în această zi era privită ca un dar binecuvântat de Dumnezeu și trebuia folosită numai în scopuri bune, fiind exclusă din orice practici magice sau superstițioase. Din același motiv, apicultorii respectau cu strictețe sărbătoarea, convinși că nerespectarea ei putea aduce pagube stupinei și pierderea roiurilor.
Sfântul Ilie era cinstit în chip deosebit și de cojocari, care îl considerau ocrotitorul meșteșugului lor și îi cereau binecuvântarea pentru spor și pricepere în muncă. În multe regiuni ale țării, ziua de 20 iulie era păzită cu aceeași solemnitate ca marile praznice împărătești. Orice activitate gospodărească era întreruptă, iar oamenii evitau lucrările câmpului sau alte îndeletniciri despre care se credea că ar putea atrage grindina, trăsnetul ori alte nenorociri asupra recoltelor și gospodăriilor.
Tradiția populară a conservat și un bogat repertoriu de observații meteorologice legate de această sărbătoare. O zi senină era interpretată ca semn al unei veri liniștite și roditoare, în timp ce tunetele și furtunile din ziua Sfântului Ilie prevesteau ploi îndelungate, recolte mai sărace și primejdii pentru livezi și culturi. Deși aceste credințe aparțin universului etnofolcloric, ele reflectă experiența acumulată de generații întregi de agricultori și păstori, care au urmărit cu atenție ritmurile naturii și au încercat să le interpreteze în lumina credinței.
Dincolo de bogăția legendelor, a credințelor și a practicilor populare, sărbătoarea Sfântului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul își păstrează în primul rând semnificația religioasă profundă. Ea amintește de exemplul unui mare mărturisitor al credinței, chemat să apere adevărul lui Dumnezeu cu statornicie și curaj, devenind un model de fidelitate, rugăciune și râvnă duhovnicească. În același timp, patrimoniul etnofolcloric asociat acestei zile evidențiază capacitatea culturii tradiționale românești de a integra mesajul creștin într-un univers simbolic bogat, în care credința, respectul pentru natură, memoria strămoșilor și solidaritatea comunitară alcătuiesc împreună o expresie autentică a identității spirituale românești.
Cu prilejul praznicului închinat Sfântului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, numeroși români care poartă numele sfântului sau derivate ale acestuia își sărbătoresc onomastica. Tuturor celor aflați sub ocrotirea spirituală a Sfântului Ilie le adresăm cele mai sincere urări de sănătate, pace sufletească, bucurii și împliniri, însoțite de binecuvântarea lui Dumnezeu. La mulți ani!
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
