La sfârșitul lunii iunie 1921, în mahalaua Bădălan din Galați, se năștea Mistocli Popa, viitorul compozitor Temistocle Popa, unul dintre cei mai îndrăgiți creatori ai muzicii ușoare românești. Opera sa cuprinde unele dintre cele mai cunoscute șlagăre ale secolului al XX-lea, melodii care au traversat generații și se bucură încă de popularitate.
Instrumentist virtuoz, orchestrator și autor al unor coloane sonore de referință pentru filmul românesc, a lăsat în urmă o creație vastă, caracterizată prin optimism, influențe de jazz și un remarcabil simț al melodiei. Compozițiile sale aveau rara capacitate de a ajunge direct la sufletul publicului.
În autobiografia sa, „Trecea fanfara militară…”, evocă acest univers pitoresc al copilăriei — o lume portuară, pestriță, în care conviețuiau negustori, marinari și lăutari. Acolo a descoperit farmecul muzicii, ascultând cântecele din cârciumi și grădini de vară unde a întâlnit pentru prima dată „floarea rară a melodiei”, sursa unei inspirații ce l-a însoțit întreaga viață.
Deși începuse studiile primare la Galați, la vârsta de nouă ani destinul său avea să cunoască o schimbare radicală. Mama sa îl aduce la București, unde devine copil de trupă la Muzica Batalionului de Gardă al Regimentului 21 Infanterie, pas care îi va deschide definitiv calea către cariera militară și muzicală. Mai târziu, va figura în registrele prestigiosului Liceu „Vasile Alecsandri” din orașul natal, ca absolvent prin examene susținute ca privatist.
Dacă mahalaua gălățeană îi oferise spontaneitatea și farmecul muzicii populare urbane, disciplina vieții militare i-a oferit rigoarea care avea să-i modeleze întreaga existență. „Copilăria și adolescența mea se confundă cu tunica militară”, scria el cu nostalgie, recunoscând rolul decisiv al armatei în formarea sa ca muzician remarcabil.
Talentul său muzical s-a manifestat timpuriu. După primele lecții de tobă mică și picolină, a studiat flautul, saxofonul și chiar harpa, instrumente pe care avea să le stăpânească cu virtuozitate. A urmat cursurile Școlii de Muzică din București (înființată de Egizio Massini), urmând apoi Conservatorul, unde a beneficiat de îndrumarea unor profesori de excepție: Ioan D. Chirescu, Petre Elinescu și Vasile Jianu.
Între 1938 și 1942 a absolvit Școala Militară de Muzică, iar ulterior și-a completat pregătirea prin cursurile de perfecționare organizate de Uniunea Compozitorilor, sub îndrumarea unor personalități precum Ion Dumitrescu, Tudor Ciortea și Marțian Negrea. Înainte de a se dedica în totalitate compoziției, a excelat ca un apreciat instrumentist pe scenele românești.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și lăsarea la vatră în 1945, a început să cânte în celebra orchestră a lui Sergiu Malagamba. Ulterior, a activat în formațiile teatrelor Atlantic și Alhambra, în Orchestra Teatrului de Estradă și în Orchestra de Jazz București. Colaborările strânse cu mari dirijori și compozitori ai vremii, precum Gherase Dendrino, Sile Dinicu, Ion Vasilescu sau Elly Roman, i-au lărgit considerabil orizontul muzical și i-au rafinat simțul orchestral. Toate aceste experiențe l-au ajutat să-și dezvolte un stil componistic distinct, caracterizat printr-o impetuozitate ritmică moștenită din rigoarea muzicii militare, combinată ingenios cu un lirism accesibil și un umor fin.
Printre primele sale compoziții se numără „Vântule din zarea albastră” (1954), pe versurile lui Eugen Mirea. Consacrarea sa publică avea să vină în 1961, odată cu succesul șlagărului „Lalele”, care l-a impus definitiv în muzica ușoară românească. A urmat o carieră prodigioasă, cu peste 400 de compoziții, multe dintre ele devenite repere ale muzicii românești de divertisment. Printre cele mai emblematice creații ale sale se numără: „Lalele”, „Trecea fanfara militară…”, „În rândul patru”, „Gabriela”, „Măicuța mea”, „Cu cine semeni dumneata?”, „Mereu cânta o serenadă”, „Turturele”, „Să cântăm, chitara mea”, „Gioconda se mărită”, „Bine-ai venit, iubire!”, „Poiana cu flori” sau „Se întâmplă câteodată”.
La fel de interesantă este și istoria piesei „Trecea fanfara militară”. Inspirată de amintirile copilăriei gălățene și de fanfarele care animau odinioară grădinile publice, melodia a fost compusă în 1968 pe versurile lui Mircea Block. Deși a întâmpinat inițial reticențe din partea comisiilor de selecție înainte de a fi acceptată pentru difuzare, piesa a devenit rapid un succes răsunător. Interpretarea magistrală a lui Dan Spătaru și acompaniamentul orchestrei conduse de Sile Dinicu au transformat-o într-un adevărat imn al nostalgiei urbane.
Vasta sa creație a fost adusă în fața publicului de soliști de primă mărime ai scenei românești, printre care Margareta Pâslaru, Angela Similea, Anda Călugăreanu, Mirabela Dauer, Aurelian Andreescu și Doina Badea.
Însă legătura cu Maria Tănase reprezintă un capitol cu totul deosebit în biografia sa. Pentru „Pasărea Măiastră” a cântecului românesc, a compus piesa „În târgul Moșilor”, o lucrare ce surprindea perfect atmosfera vibrantă a celebrului bâlci bucureștean. Această prietenie profundă a depășit rapid cadrul profesional. Alături de soția sa, actrița Cornelia Teodosiu, compozitorul i-a fost aproape Mariei Tănase în ultimele clipe de viață. În acele momente grele, marea artistă i-a încredințat chiar testamentul său, pe care Temistocle Popa l-a predat ulterior, cu maximă discreție, soțului acesteia, Clery Sachelarie.
Dacă în muzica ușoară a devenit pe bună dreptate un autentic creator de șlagăre, în cinematografie a atins o altă dimensiune a geniului său artistic. A semnat coloana sonoră pentru peste 50 de producții de lung și scurtmetraj, la care se adaugă spectacole de televiziune și teatru de revistă. El însuși mărturisea că filmul „Veronica” (1973), alături de continuarea sa, „Veronica se întoarce”, reprezintă cea mai dragă realizare a carierei sale. Melodiile de neuitat interpretate de Lulu Mihăescu, Dem Rădulescu sau Margareta Pâslaru au dat naștere unui basm muzical fascinant, care continuă să facă parte din memoria afectivă a multor generații de români.
Paleta sa componistică pentru marele ecran a fost însă mult mai vastă. Alte coloane sonore remarcabile poartă semnătura sa în producții de referință precum „Mama”, „Secretul lui Bachus”, „Cântecele mării”, „Astă seară dansăm în familie”, „Eu, tu și… Ovidiu”, „Roșcovanul”, „Căsătorie cu repetiție” sau „Sosesc păsările călătoare”. Pentru Temistocle Popa, muzica de film reprezenta o provocare de o complexitate aparte: o artă fină care trebuia să susțină discret imaginea și emoția personajelor, fără a le domina vreodată.
Această viziune și prodigioasa sa activitate artistică au fost răsplătite de-a lungul timpului cu numeroase distincții de prestigiu. Pe lângă un palmares impresionant la Festivalul de la Mamaia — unde a contribuit decisiv la lansarea unor cântece devenite repere —, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România i-a acordat nu mai puțin de 18 premii. Printre distincțiile sale de referință se numără Premiul ACIN pentru muzică de film, Premiul Internațional „Lira de Aur” de la Bratislava, Ordinul „Meritul Cultural” și Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. De asemenea, în anul 2005, a fost declarat Cetățean de Onoare al municipiului său natal, Galați.
În pofida unei cariere atât de strălucite, ultimii ani ai vieții nu au fost lipsiți de privațiuni și dificultăți materiale. Retras departe de strălucirea reflectoarelor de altădată, compozitorul a trăit alături de soția sa în condiții extrem de modeste. Cu toate acestea, ghidat de o voință de fier, și-a păstrat până în ultimele clipe optimismul incurabil, umorul fin și acea dragoste imensă pentru muzică ce i-a definit întreaga existență.
Temistocle Popa s-a stins din viață la 26 noiembrie 2013, la București, la onorabila vârstă de 92 de ani. A lăsat în urmă o operă impresionantă și o moștenire artistică vie: melodii care continuă să fie reinterpretate și fredonate, păstrându-și nealterată prospețimea și puterea de a emoționa. Spre sfârșitul vieții, marele artist mărturisea cu modestie: „Tot ce am scris, am avut bucuria să placă. Tot muzică aș face dacă aș putea să dau timpul înapoi”. Aceste cuvinte simple rezumă, poate, cel mai bine destinul unui creator care și-a dăruit, cu rară generozitate, întreaga existență muzicii și publicului său.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Bibliografie: Caraman Fotea, Daniela. Meridianele cântecului. București: Editura Muzicală, 1989. Popa, Temistocle. Trecea fanfara militară…, prefață de Titus Popovici, postfață de George Sbârcea, Chișinău: Editura Litera, 1989.
