Victoria de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, reflectată în cronicile vremii

„Bătălia de la Podul Înalt este  cea mai mare biruinţă terestră câştigată de creştini asupra turcilor până la asediul Vienei in 1683”    

                                                                             (Constantin C. Giurescu)

      Cunoașterea istoriei, în general, a celei naționale, în special, de către tineri și nu numai, este o necesitate stringentă în înțelegerea lumii, în cultivarea sentimentelor de solidaritate națională, de  educație civică și patriotică. În sensul acestor considerații se înscrie și biruința de la Vaslui din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, de 47 de ani, cu puțin depășită de cea a lui Carol I, primul rege al României. În vremea sa au avut loc multe bătălii, dar cea mai importantă este cea de la Podul Înalt, simbol al luptelor românilor pentru neatârnare. De aceea, în ficare an, la 10 ianuarie, sărbătorim marea victorie a moldovenilor împotriva turcilor de la Vaslui, cu atât mai mult când în acest an sărbătorim o sumă rotundă, 550 de la această bătălie, și uneori nu este marcată aşa cum se cuvine de massmedia  centrală și locală. După cum se cunoaşte, cauzele conflictului dintre Moldova şi Imperiul Otoman, din timpul  domniei lui Ştefan cel Mare erau profunde şi  își au rădăcinile în planurile turcilor de  cucerire a Europei Centrale, sultanul  Mahomed al II-lea, dorind  să reînvie gloria strămoşilor, de extindere a stăpânirii  otomane asupra ţărilor din Peninsula Balcanică.

       La 29 mai 1453 Constantinopolul a căzut și  turcii puteau să pornească  nestingheriţi la noi cuceriri în Europa. Peste câţiva ani, îmbătaţi de victorii, ei strigau: „La Roma, la Roma”. Numai că pe drumul Romei se ridicau urmaşii  romanităţii orientale, în frunte cu Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, personalităţi care au atras atenţia umaniştilor, că la Dunărea de Jos, urmaşii Cezarilor se luptau indirect pentru „Cetatea Eternă”.

       Or, pentru a ajunge la Roma, stăpânirea Dunării – numit şi Iordanul românilor, cu fortificaţiile sale era esenţială. În afara avantajelor pe care fluviul le prezenta în stăpânirea Peninsulei Balcanice, acesta deschidea posibilitatea cuceririi Câmpiei Panonice şi de aici a centrului european. Cine stăpânea marele fluviu controla o mare parte din bătrânul continent, iar importanţa strategică a Dunării de Jos era cunoscută de cei doi mari comandanţi militari ale căror armate se vor confrunta în marea bătălie din ianuarie 1475, Mahomed al II-lea şi Ştefan cel Mare. Încă din 1462, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constatinopolului, arăta  importanţa Dunării şi a cetăţilor de pe malul stâng în următorii termeni: „Atât timp cât Chilia  şi Cetatea Albă sunt ale românilor, iar Belgradul al ungurilor, nu vom putea învinge cu totul pe ghiauri”.Aşa se explică de ce în timpul campaniei din 1462, Mahomed al II-lea  trimite o flotă în Marea Neagră şi pe Dunăre ca să ocupe cetatea Chilia. Dar Ştefan cel Mare intuieşte evoluţia ulterioară a  situaţiei politice şi militare la Dunărea de Jos şi se hotărăşte să intre în posesia Chiliei pentru întărirea hotarului sudic al ţării sale pe care o cucerește în 1465.

      Contemporan cu evenimentele, autorul cronicii de la Dubnic, referindu-se la campania din 1475, arăta că turcii au pătruns în Moldova „cu gândul, că dacă vor fi biruitori, să năvălească apoi asupra întregului regat al Ungariei”. Observaţia cronicarului subliniază importanţa strategică pe care o avea Moldova faţă de Ungaria.

          Aceste câteva mărturii sunt în măsură să fixeze rolul Moldovei în apărarea Europei acelei vremi şi să confirme faptul că războiul purtat de Ştefan cel  Mare cu Imperiul Otoman în anii 1473-1476 a avut caracterul  unei lupte pentru controlul cursului inferior al Dunării, cunoscut şi sub numele de „fluviu al destinelor” care traversează Europa de la Vest la Est.

         Desigur, planul de apărare conceput de Ştefan cel Mare era condiţionat de potenţialul uman şi economic al Moldovei, de conjuctura interanaţională. El prevedea înt-o primă fază adoptarea  defensivei active, în scopul uzării forţei  adversarului. Odată realizat acest obiectiv, se preconiza trecerea la controfensivă, înfrângerea inamicului şi alungarea rămăşiţelor  lui peste frontieră. 

        Ca de atâtea ori în trecutul de luptă al ţării şi de această  dată superioritatea numerică  şi tehnică a adversarului a fost contracarată  prin obstacole  opuse înaintării acestuia, cum au fost:  hărţuireaa duşmanului,  alegerea unui loc favorabil pentru luptă şi tactica adoptată în  bătălie.

       În legătură cu  locul de desfăşurare a  luptei de la Vaslui sunt mai multe păreri în istoriografie  legate de toponimia zonei. Astfel, într-o broşură  despre acesată bătălie, generalul V. Popovici pune în discuţie un bogat material în care sublinia : „ Locul  se confirmă prin urme de teren care se pot vedea şi azi, prin denumirile  locale păstrate de tradiţia populară la sud-vest de Vaslui, care domină valea Bârladului şi a Racovei, la Dealul Paiului cu cota 267 ce poartă numele de Cetăţuia…”

      Mai departe, regretatul istoric ieşean, Constantin Cihodaru, originar de pe meleagurile vasluiene, susţinea că podul Arapului din apropierea  barajului de la Puşcaşi, nu şi-ar trage numele de la un „arap”, ucis în luptă, ci de la o familie de negustori vasluieni care au existat cu numele de Arapu până în secolul XVIII. Retragerea  lui Soliman-Pașa de la locul bătăliei  s-a făcut în derută şi panică, iar urmărirea a durat trei  zile „ de marţi până vineri noaptea pe un mare noroi”, fapt confirmat şi de Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei.

     Lupta de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, se încheia cu o mare victorie a moldovenilor, Ştefan cel Mare fiind primul principe creştin care bătuse pe turci într-o bătălie aşa de mare. În timpul domniei marelui voievod s-au scris cinci cronici care descriau lupta. În Letopiseţul anonim sau  în Cronica de la Putna, marea victorie de la la Vaslui este consemnată lapidar, conicarul fiind interesat mai mult de importanţa ei şi de personalitatea lui Ştefan cel Mare care era considerat alesul lui Dumnezeu şi urmaş al vechilor împăraţi bizantini, fiind întâmpinat în capitala ţării, Suceava, cu strigarea „să trăiască Țarul”.

      Spre deosebire de  vechile cronici moldoveneşti care ne oferă puţine amănunte despre bătălia de al Vaslui, în Letopiseţul  lui Grigore Ureche, informaţiile sunt mai numeroase şi se referă la:  forţele care se confuntă, locul şi data de desfăşurare a bătăliei, tactica folosită, deznodământul luptei, iar în final se aduce recunoştinţă lui Dumnezeu pentru marea biruinţă. Se pare că numărul de 120.000 de turci care au participat la lupta de la Vaslui, preluată de Grigore Ureche de la cronicarul polonez Ian Dlugosz este puţin exagerată, cea de 100.000 fiind mai apropiată de adevăr.

        Participarea  secuilor la bătălia de la Vaslui este neîndoielnică, iar cronicarul Dlugosz consideră că Ştefan cel Mare rupsese ţara acestora „ din regatul Ungariei şi o supusese sie-şi”. Este, evident, o exagerare, dar se poate afirma că prezenţa secuilor la Vaslui  se datora mai mult bunelor relaţii dintre Ştefan cel Mare şi voievodul Transilvaniei decât bunăvoinţei regelui Matei Corvin. De altminteri, cât a înţeles regele Ungariei să-l sprijine pe marele voievod s-a văzut din corespondenţa sa cu principii din Occident şi cu Papa de la Roma, imediat după victoria de la Podul Înalt.

       În continuare, cronicarul Grigore  Ureche, sublinia  că Ştefan cel Mare a venit înaintea turcilor  „din sus de Vaslui, la Podul Înalt”. Această informaţie este greşită precum şi ziua de joi când a început bătălia.  În realitate, lupta  a avut loc în ziua de marţi şi nu de joi, cum se prezintă în cronică. În încheiere, cronicarul arată acţiunile de mulţumire faţă de divinitate, inițiate  de marele voievod prin ţinerea a trei zile de post şi  zidirea bisericii cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul  care ar fi construită  imediat după această victorie, dar, de fapt, edificarea ei s-a făcut mai târziu, la 15 ani de la marea bătălie.

       În urma victoriei obţinute împotriva turcilor, lupta de la Vaslui capătă treptat un caracter politic şi domnul Moldovei se înfăţişează tot mai mult ca un monarh feudal care trebuia să ocupe unul din primele locuri între principii feudali ai vremii. Această tendinţă apare clar şi în scrisoarea circulară adresată capetelor încoronate ale Europei din 25 ianuarie 1475, nu cu umilinţă, ci cu demnitate: „ Mă închin cu prietenie, vouă tuturor celor care vă scriu”

      Înşiruirea împresionantă a efectivelor turceşti şi a paşalelor care au participat la luptă aveau să demonstreze nu numai proporţiile victoriei, dar şi faptul că Imperiul Otoman nu era  de neînvins. De aceea, se înfăţişează, lapidar, într-un stil epic de mare efect, forţele pe care le-a înfruntat:  „ I-am biruit şi i-am călcat în picioare pe toţi şi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre”. Prin această scrisoare  Ştefan cel Mare  se adresa  principilor creştini pentru a veni în ajutorul Moldovei într-o viitoare confruntare cu Imperiul Otoman.

       O altă cronică care cuprinde aprecieri elogioase despre eroismul lui Ştefan cel Mare în lupta de la Vaslui, este Chronicon Dubnicense, numire ce derivă de la comuna slovacă  Dubnic în a cărei bibliotecă s-a păstrat până în 1838  şi ea menţionează dezinteresul manifestat de regele Matei Corvin  faţă de pericolul  care primejduia însăşi existenţa regatului maghiar şi în acelaşi timp sunt arătate  nemulţumirile oamenilor de rând faţă de dările tot mai numeroase impuse în scopuri străine interesului lor

      Aprecieri elogioase la adresa marelui voievod sunt exprimate şi de cronicarul polonez Ian Dlugosz în lucrarea  Historia Polonia care relatează momente importante din istoria noastră. Cronica lui Dluogosz, conţine  informaţii preţioase  legate de locul bătăliei, de efectivele celor două armate şi despre importanţa  luptei.  Ian Dlugosz, ca mai toţi cronicarii timpului, a văzut în Ştefan cel Mare pe oşteanul, cruciatul, cel mai vrednic şi mai indicat să fie numit în fruntea coaliţiei statelor  europene dornice să lupte împotriva turcilor, după  victoria de la Podul Înalt. Ştirile consemnate de Dlugosz, au fost preluate şi de alţi cronicari polonezi ca: Miechowski, Crommer, Strykovski şi Bielski, care au relatat în operele lor faptele de vitejie ale marelui voievod.

     Istoriografia italiană din Evul Mediu a acordat şi ea o atenţie deosebită bătăliei de la Podul Înalt. Studiul unor documente veneţiene evidenţiază faptul că vestea victoriei moldovenilor  interesa în cel mai înalt grad  statul dogilor şi alte oraşe aflate sub influenţa lor. Astfel, cronica veneţiană a lui Francesco Longo arată că în bătălia de la Vaslui hoardele turceşti  numai suferiseră până atunci o aşa mare înfrângere.

     Un alt document important în care  apar informaţii despre lupta de la Vaslui este scrisoarea de la Buda, unde se menţionează că urmărirea turcilor a durat de marţi până vineri ca şi la Dlugosz. Date interesante despre bătălia de la Vaslui sunt menţionate şi în Cronica Austriacă, dar şi în Cronica Lituaniană. În  Europa apuseană, bătălia de la Vaslui a avut ecouri târzii, fiind amintită   în lucrările  lui Johannes Leunclavius şi ale iezuitului Philippus  Briotius. Acesta din urmă îşi începe lucrarea cu bătălia de la Baia din 1467.

     Cronicarii turci prezintă în scrierile lor succint  bătălia de la Vaslui, dar toţi recunosc dezastrul  expediţiei conduse de Soliman-Paşa. Desigur,  victoria de la Vaslui a arătat încă odată  forţa de luptă a românilor de care turcii vor trebui să ţină seama în viitor şi rolul acestora  ca zid de apărare a Europei şi civilizaţiei creştine.

        Scrierile  creştine referitoare la bătălia de la Vaslui, atât cele interne cât şi cele externe, redau mai mult proporţiile sau măreţia luptei şi în mai mică măsură amănuntele dorite de istorici, pentru că atenţia cronicarilor, îndeosebi cei străini, din secolul al XV-lea sau  de mai târziu,  a  avut în vedere  gloria militară  a marelui voievod,  „ Palatinus Valahiae”, care apărându-şi ţara, apăra  şi Europa, oprind pentru câteva decenii ofensiva otomană. Mai toţi cronicarii vremii au văzut în marele voievod pe conducătorul capabil  să lupte împotriva turcilor  cum îl aprecia şi Dlugosz, domnitorul fiind comparat de unii chiar cu Alexandru cel Mare.

     Cu trecera vremii, scrierile despre bătălia de la Podul Înalt devin mai  bogate în amănunte, dar de multe ori contradictorii, ceea ce au dus la apariţia unor opinii diferite în legătură cu anumite aspecte ale bătăliei cum ar fi numărul luptătorilor, ajutorul primit de moldoveni, ziua şi locul de desfăşurare a ostilităţilor.

      Pe baza  izvoarelor istorice de care dispunem se poate afirma că  în lupta de la Vaslui au participat circa 40.000 de oşteni moldoveni, dintre care mulţi răzeşi, 5.000 de secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de polonezi, având şi 20 de tunuri. Prezenţa  unui mare număr de secui la bătălie s-a datorat mai mult înţelegerilor dintre voivodul Transilvaniei şi domnul Moldovei, înţelegeri impuse de nevoia constituirii unui front comun în faţa aceleiaşi  primejdii. Era o acţiune de solidaritate impusă de gravitatea momentului.  

      Opiniile diferite în legătură  cu ziua şi locul desfăşurării bătăliei se datorează interpretărilor eronate ale unor informaţii mai vechi din cronicile vremii. Astfel, data luptei  în Cronica moldo-germană şi în Letopiseţul Ţării Moldovei  al lui Grigore Ureche,   apare   ziua de  joi, 10 ianuarie  1475, dar informația  este eronată. O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în legătură cu locul de desfăşurare  a luptei de la Vaslui. Din cauza informaţiilor contradictorii existente în izvoare, istoricii din trecut  s-au împărţit în două tabere. Unii au admis că lupta  a avut loc  la 14 Km.  nord de Vaslui, lângă actualul sat Cănţălăreşti, alţii, precum Constantin  C. Giurescu şi Constantin Rezachievici   consideră că bătălia a avut loc  la sud de  Vaslui,  în apropiere de Munteni de Jos, la confluenţa Racovei cu Bârladul.

      De asemenea, toate izvoarele  istorice, ale învingătorilor şi învinşilor recunosc că bătălia de la Vaslui  s-a încheiat cu o mare victorie a moldovenilor conduși de Ștefan cel Mare. Timp de trei zile  cavaleria uşoară  moldoveană a urmărit şi a distrus  o mare parte din  armata otomană în retragere. După cum mărturisea Mara, văduva sultanului  Murad I, „ niciodată    o oaste  turcească  n-a mai suferit o astfel de înfrângere”.

      După 1989, în fiecare an este sărbătorită la 10 ianuarie biruința de la Podul Înalt, iar la 2 iulie,  se comemorează trecerea în eternitate a  domnitorului  Ştefan cel Mare, numit și Soarele Moldovei. În rândurile de mai jos, prezentăm succint câteva  consideraţii asupra acestui conducător de excepţie din istoria patriei.

         Această personalitate complexă simbolizează  forţa creatoare a poporului român în diverse domenii, cât şi ideea luptei pentru păstrarea fiinţei statale. De altminteri, efigia  domnitorului este omniprezentă pe meleagurile vasluiene şi nu numai.

        Ştefan cel Mare a fost fiul lui Bogdan al II-lea şi nepot al lui Alexandru cel Bun. Devine domn în aprilie 1457, după ce înfrânge pe rivalul său, Petru Aron, la Doljeşti, în 12 aprilie şi la Orbic, în ţinutul Neamţului, la 14 aprilie. A fost  înscăunat ca voievod pe Câmpia de la Direptate, de lângă Suceava şi  uns cu mir de mitropolitul  de atunci, Teoctist, fiind cunoscut și sub numele de Ștefan al-III-lea.  A fost  cea mai lungă domnie a unui conducător autohton, iar Moldova a avut cea mai mare întindere, cu un sistem de apărare format din cetăţi strategice construite pe Nistru şi în interior, Vasluiul fiind atunci în centrul ţării. Orașul este atestat documentar în 1423, având peste  600 de ani de existență.

Într-adevăr, această zonă a intrat pentru totdeauna în cartea de aur a istoriei naţionale prin eroicele fapte de vitejie săvârşite de oastea condusă de viteazul voievod în memorabila bătălie de la Podul Înalt din 10 ianuarie 1475, denumită de Nicolae  Iorga „Termopilele Româneşti”, comparând această victorie cu cea  a grecilor împotriva perşilor, iar istoricul Constantin C. Giurescu a apreciat-o „drept cea mai mare biruinţă câştigată de creştini asupra turcilor până la asediul Vienei din 1683”. În această luptă oastea moldovenilor  a fost cea mai numeroasă din epoca medievală.

Ştefan cel Mare a fost fără îndoială, cea mai puternică personalitate a românilor din secolul al XV-lea. El rămâne un model al poporului în slujba căruia şi-a pus calităţile sale excepţionale de organizator, diplomat şi comandant de oşti cu urme adânci în istoria patriei noastre. Strălucita sa domnie  s-a desfăşurat într-o perioadă când  ameninţarea otomană era  tot mai mare şi  se impunea concentrarea tuturor eforturilor pentru apărarea libertăţii şi independenţei ţării. Marele voievod  a înţeles just cerinţele epocii şi s-a sprijinit în consolidarea ţării pe păturile de bază  ale societății. În timpul domniei sale, târgurile şi satele vasluiene, ca de altfel întreaga Moldovă, dobândesc o dezvoltare social-economică, politică şi culturală deosebită, cunoscută în istoria civilizaţiei româneşti sub numele de epoca ştefaniană.

În scrisoarea  circulară trimisă marilor puteri europene la 25 ianuarie 1475, marele domnitor considera Moldova o „Poartă a creştinătăţii” și „ dacă această Poartă va cădea, întreaga creştinătate va fi în mare primejdie” ,  victoria  de la Vaslui    împiedicând extinderea  Islamului la nordul Dunării.

Pe plan intern, a iniţiat măsuri menite să întărească puterea centrală şi  să contribuie la dezvoltarea economică, la creşterea capacităţii de apărare a Moldovei – domnia sa,  fiind perioada de apogeu a afirmării românilor în evul mediu. Nicolae  Iorga arăta că domnitorul  „ a găsit o ţară de lemn şi a lăsat una de piatră”.  Marele  voievod a poposit în repetate rânduri la Vaslui, unde avea curţile domneşti, iar moşia târgului îi aparţinea,  ceea ce explică în mare parte de ce Vasluiul conservă cele mai multe legende referitoare la numele lui Ştefan cel Mare. Dintre acestea, amintim pe aceea legată de Movila lui Burcel situată la 20 kilometri de reşedinţa judeţului unde se organizează anual manifestări cultural–artistice.

De asemenea, acţiunile sale militare şi politice aveau drept scop întărirea credinţei ortodoxe, fiind un mare ctitor de biserici  şi  mănăstiri  cărora le-a făcut numeroase danii. Amintim dintre acestea: mănăstirea Putna, numită  „Ierusalimul neamului românesc”,  la care se adaugă  bisericile de la  Voroneţ, Dobrovăț, Piatra Neamț  şi  „Sfântul  Ioan“ din Vaslui, ultima construită   doar în patru luni de zile (aprilie –septembrie 1490), aşa cum ne relevă pisania de la intrare în această ctitorie ştefaniană. Este demn de semnalat şi faptul că în fiecare zi la vecernie în mănăstirile de la Muntele Athos  se pomeneşte  numele binecredinciosului  Ştefan. A fost  numit şi „atlet al lui Hristos “ de   Papa Sixtus al IV-lea, conducătorul  din acea vreme al Bisericii Catolice. Protecţia  viguroasă acordată de Ştefan cel Mare Bisericii este exprimată în mod elocvent prin dezvoltarea „stilului moldovenesc” care constituie un element cheie în înţelegerea regimului său.

       Din vremea sa,  se păstrează  şi trei  steaguri, cu imaginea Sfântului Gheorghe, omorând balaurul, ce simbolizează  pericolul otoman: unul se află la Muzeul Militar Central din Bucureşti, altul la Putna şi  al treilea la mănăstirea Zografu de la Sfântul Munte Athos. De menționat este faptul că Sfântul Gheorghe  este considerat  simbolul  armatei şi birunţei militare.  De asemenea, la Muzeul Județean din Vaslui se află o  frumoasă dioramă  ce prezintă în manieră modernă, digitală,  bătălia de la Podul Înalt.

     Se știe  că, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a  hotărât în 1992, sanctificarea  şi trecerea marelui voievod în Sinaxar, în  rândul sfinţilor, alături de Constantin Brâncoveanu şi fiii săi.  Ziua sa de prăznuire este  în fiecare an la 2 iulie, când a trecut la Domnul  şi atunci au loc manifestări omagiale în judeţ. Ca orice muritor, neîndoielnic, marele voievod a făcut şi greşeli, a omorât fără „judeţ”la Vaslui, în 1471,  pe boierii trădători  Isaia vornicul, Negrilă paharnicul, Alexa–stolnicul și a avut trei soţii legitime. Prin luptele sale de apărare a civilizaţiei creştine a fost un erou al ortodoxiei, personalitatea sa intrând în mentalul colectiv la puţin timp după moarte. Marele voievod a  fost  considerat de unii cronicari ca împărat, descendent al lui Consatantin cel Mare, fondatorul Constatinopolului şi protectorul creştinătăţii ortodoxe răsăritene. Recent,  un sondaj desfăşurat în rândul românilor, l-a situat pe primul loc între personalitățile  cele mai iubite din Istoria Neamului.

A dominat istoria Moldovei aproape o jumătate de secol şi fascinanta sa personalitate l-a făcut pe  pe marele istoric N. Iorga să-i închine o excelentă  monografie, în 1904-carte manifest al luptei de unitate națională a românilor.  Aprecierile sale  sunt  înscrise pe statuia din bronz, înaltă de 5 m, a marelui voievod din centrul civic al urbei, operă a sculptorului ieşean, Eftimie Bârleanu. Printr-o hotărâre a autorităţilor locale, începând cu anul 1997, Ştefan cel Mare  a devenit patronul spiritual al judeţului Vaslui – efigia sa fiind emblematică în cadrul unor manifestări culturale şi spirituale din acest colţ de ţară.

 Asupra acestei domnii s-au aplecat mari istorici, dintre care amintim: C.C. Giurescu, Nicolae Grigoraş, Şerban Papacostea, Ion Cupşa, C. Rezachievici, Gh. Duzinchevici, Al. Savu, Lucian Valeriu-Lefter  etc.

 În amintirea faptelor sale de vitejie, la Băcăoani  s-a inaugurat în 1975, în prezenţa autorităţilor locale,  cea mai frumoasă statuie ecvestră din ţară a lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Mircea Ştefănescu  care domină frumoasa vale a Bârladului. Pentru această lucrare, artistul a fost distins cu premiul naţional pentru sculptură. Monumentul are o înălţime de 7 m, o greutate de 19 tone de bronz, fiind aşezat pe un soclu de 8 m și ansamblul sculptural  a fost  recent  resaturat.  

De asemenea, temporar, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, statuia lui Ştefan cel Mare de la Chişinău având crucea în mână, simbol al conştiinţei naţionale din Basarabia, a fost adăpostită în curtea Bisericii Sfântul Ioan din Vaslui, pentru a fi ferită de furia bolşevică. Totodată, cea mai veche stradă din municipiu îi poartă numele, astăzi bulevardul Ştefan cel Mare, care traversează urbea de la nord la sud, recent modernizată. Alte instituţii  şi societăţi culturale din urbe îi poartă numele, precum Muzeul Judeţean de Istorie, Şcoala nr. 5 Vaslui, Centrul Civic etc…

Aşadar, faptele măreţe ale viteazului domnitor să fie exemplu de virtute moral-creştină, de unitate, nu de dezbinare, într-o lume complicată, afectată de războiul din Ucraina, când sunt pervertite marile evenimente  și personalitățile neamului, iar educaţia patriotică este în declin. Marele voievod devine cu trecerea timpului o veritabilă icoană a neamului. Fie ca bătălia de la Vaslui  și  actele  de vitejie  ale lui Ștefan cel Mare să ne încălzească inimile şi să ne dea încredere în viitor.  

Bibliografie selectivă

 Radu Rosetti, Încercări critice asupra războaielor din anii 1475-1476 despre Ştefan cel Mare şi turci, Bucureşti, 1914.

2 Ioan Lupaş, Chronicon Dubnicense despre Ştefan cel Mare, în Analele Academiei Române „ Memoriile Secţiunii Istorice”, seria III, tomul X, Bucureşti, 1929, p.356.

3 Gheorghe Savu, Ştefan cel Mare-campanii, Editura Militară, Bucureşti,1982, p. 96.

4 V. Popovici,  Bătălia de la  Racova-Vaslui din ziua de 10 ianuarie, 1975, Vaslui,1939.

5 C. Cihodaru, Topografia luptei de la Vaslui în  vol.Vaslui-Ştefan cel Mare, 1975, p.32.

6Gr. Ureche, “Letopiseţul Ţării Moldovei”, Chişinău,1990, p.4.

7Ion Ursu, Ştefan cel Mare şi turcii, Bucureşti, 1914, p.32.

8 Ian  Dlugosz, Historiae Polonicae, Frankfurt, 1711, p.525, apud  B. P. Haşdeu, Arhiva istorică a României, tom. I, partea  a-II-a, Bucureşti, 1865, pp.36-37.

9Ion Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, pp. 319-321.

10 Ibidem,

11 Ibidem,

12 Ian Dlugosz, op.cit, p.526.

13 Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 104.

14Ibidem,

15 Historia, an, XI, nr. 115, iulie, 2011, p.77 și pe larg la  Lucian Valeriu-Lefter, Boieri ai Moldovei înainte și în vreemea lui Ștefan cel Mare, Editura Mega, Cluj-Napoca 2022.

16 Jonathan Eagles, Ştefan cel Mare şi Constantin cel Mare, în  „ Istorie şi civilizaţie”, nr. 26, noiembrie 2011, 

                                                                                          Prof. dr. N. Ionescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.