Postul Pastelui, început pe 14 martie, numit în traditia popularã si Postul Mare sau Postul Pãresimilor, este cel mai lung de peste an, întinzându-se pe o perioadã de sapte sãptãmâni, si precede sãrbãtoarea Învierii Domnului, fiind un post greu si aspru, mai ales în ultima sãptãmânã, denumitã Sãptãmâna Patimilor. Acest post face referire la postul de 40 de zile si 40 de nopti tinut de Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a începe propãvãduirea Evangheliei.
Conform credintei populare, Postul Mare este împãrtit în douã perioade: Postul Pãresimilor, care tine pânã în Duminica de Florii, si Postul Pastelui, reprezentat de ultima sãptãmânã, Sãptãmâna Mare. În Postul Pastelui credinciosii se abtin de la alimentele interzise (carne, ouã, peste, brânzã, lapte), dar, totodatã, trebuie sã adopte o atitudine spiritualã, fiind îndemnati la rugãciune si purificare sufleteascã. Pe parcursul întregului post existã asa-numitele dezlegãri la peste, când cei care postesc au voie sã consume mâncãruri din peste. Zilele când au loc dezlegãrile la peste sunt de Praznicul Bunei Vestiri si de Florii. Biserica scuteste de postul de hranã pentru trup copiii, femeile gravide, lãuzele si bolnavii, însã asta nu înseamnã cã se pot lipsi de postul spiritual si de rugãciuni. Totodatã, în Postul Pastelui nu se fac nunti, botezuri si nu se tin petreceri, practic zilele de nastere nu se serbeazã, iar distractiile fãrã prea mult fast. Dupã ce au tinut post, crestinii trebuie sã se spovedeascã pentru a putea, mai apoi, sã se împãrtãseascã. Acest lucru, spovedania, presupune mãrturisirea pãcatelor si cãintã si se face, de obicei, în ultima sãptãmânã de dinainte de Înviere. Tot în ultima sãptãmânã a postului Pastelui, în fiecare bisericã crestin-ortodoxã, se oficiazã aDeniile”, unele dintre cele mai frumoase si înãltãtoare slujbe religioase, sãvârsite dupã orele 18- 19, seara. Ziua de17 martie în calendarul crestin-ortodox, prãznuies te sãrbãtoarea Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu. În popor, ziua aceasta se mai numea Mos Alexa, Alexiile – Corn înflorit, Alexa cel Cald sau Ziua Sarpelui. Acesta s-a nãscut în cetatea Romei si a fost unicul copil al nobililor Eufimian si Aglaida. Era un copil linistit, care nu îndrãgea nimic din bucuriile desarte ale lumii în care trãia. Când a împlinit vârsta cãsãtoriei, tatãl sãu l-a însurat, în ciuda împotrivirii sale, cu o tânãrã bogatã, urmând astfel sã aibã demnitãti deosebite în cadrul Imperiului Roman. Dar în noaptea nuntii, când cei doi se aflau în odaie, Alexie si-a scos inelul din deget si luându-si rãmas bun de la mireasã, a pãrãsit în tainã casa pãrinteascã si a plecat la Edesa, unde va vietui aproximativ 18 ani pe lângã Biserica închinatã Maicii Domnului. Aici a dus o viatã austerã, plinã de umilinte, trãind din milã enoriasilor. Când se face cunoscut celorlalti, ca om al lui Dumnezeu, el se înspãimântã de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte si în tainã pleacã spre Biserica Sfântului Pavel din Tarsul Ciliciei. Însã, corabia cu care cãlãtoreste naufragiazã, luatã de vânturi si purtatã pe ape pânã la Roma, locul nasterii sale. Sfântul Alexie a vãzut în aceastã întâmplare mâna lui Dumnezeu si astfel a hotãrât sã meargã la casa tatãlui sãu si acolo, sub chip de strãin, sã-si petreacã în continuare cu pocãintã cealaltã vreme a vietii sale. Ajuns în casa pãrintilor, nemaifiind cunoscut de nimeni, a fost luat în derâdere si batjocorit de servitori. I s-a permis totusi sã îsi clãdeascã o colibã mai spre fundul curtii. Aici si-a petrecut restul zilelor, în rugãciune, trãind numai cu pâine si apã. Când a simtit cã i se apropie sfârsitul, el a alcãtuit o scrisoare pe un petic de hârtie, a strâns-o în mânã si întinzându-se si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu în ziua de 17 martie a anului 411. Împãratul Onoriu, printr-o viziune avutã, a plecat, împreunã cu patriarhul sã-l întâlneascã pe preacuvios si gãsindu-l în mort în coliba lui, a citit în fata multimii biletul în care se arãta cine era cel care trãise atâta vreme în umilintã si batjocurã. Atunci, multimea înspãimântatã si rusinatã au luat trupul din care viata plecase, si lau îngropat cu cinste în biserica Sfântului Apostol Pavel. Moastele sale, acolo unde s-au aflat, au vindecat multi oameni aflati în suferintã. Asadar, datoritã vietii sale deosebit de aspre, pline de umilintã, credintã, a lipsei dorintei de mãrire, Sf. Alexie este cunoscut în rândul crestinilor ca „Omul lui Dumnezeu”. În calendarul popular, Cuviosul Alexie, serbat în ziua de 17 martie, este considerat a fi patronul tuturor vietuitoarelor care au hibernat în subteran (reptilele, mai ales) sau au stat ascunse sub coaja copacilor, sub pietre, în scorburi (insectele, numite gujulii) si care se trezesc, acum, la viatã. Sãrbãtoarea cunoscutã sub numele de Alexii face parte din acelasi ciclu ritualic de înnoire a timpului calendaristic, în prag de primãvarã. Astfel, la sase luni dupã Ziua Crucii, sãrbãtoritã la 14 septembrie, când se spune cã Sfântul Alexie încuie Pãmântul, pentru a-i feri pe oameni de pagubele pe care micile vietãti le pot provoca, iar în ziua de 17 martie este momentul în care, potrivit traditiei, Cuviosul Alexie încãlzeste si redeschide pãmântul pentru a elibera vietãtile din hibernare si pentru a pregãti pãmântul de arãturã. Se zice cã Sf. Alexie ar mai fi avut mai multe înfãtisãri. O legendã povesteste cã, deoarece omul avea mult de suferit din cauza insectelor, Dumnezeu le-a adunat pe toate si le-a închis întro cutie si l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mãrii. Ajuns la destinatie, Alexie nu a putut rezista curiozitãtii si a deschis cutia, astfel încât toate acestea s-au rãspândit din nou pe pãmânt. Pentru cã nu a ascultat de Dumnezeu, Alexie a fost transformat în cocostârc si pedepsit sã adune, între 17 martie si 14 septembrie, insectele împrãstiate. Legenda contine si un sâmbure de adevãr, cãci în preajma acestei zile este perioada întoarcerii berzelor si cocostârcilor. Alexa cel Cald era socotit stãpânul serpilor, prin urmare ziua de 17 martie era cel mai des asociatã cu sarpele si numitã respectiv Ziua Sarpelui. Se zicea, cã dacã întâlnesti în ziua lui Alexie orice fel de sarpe, atunci acesta trebuia omorât, altfel se spunea cã el îti lua puterea. Sarpelui nu i se pronunta numele de ziua lui pentru a-i putea fi cîstigatã bunãvointa pe timpul verii. În cazul în care cineva rostea din gresealã cuvântul sarpe, acesta trebuia sã spunã neapãrat un descântec. În unele regiuni, se fãcea un foc mare într-o groapã, se punea într-o oalã apã si o bucatã de mãmãligã, ca sã aibã serpii ce bea si ce mânca, ca sã nu iasã din groapa aceea toatã vara. Nu trebuia luat în mânã nici un obiect ascutit, deoarece se credea cã omul va vedea numai serpi pe tot parcursul anului. Sãrbãtoarea mai este numitã si Ziua Pestelui sau Retezatul Stupilor, pentru cã pestii încep sã se zbatã în ape, iar albinele ies din stupi. Pescarii sustin cã Sfântul Alexie este cel care aduce pestii din adâncurile, unde au iernat la suprafata apelor. Ei obisnuiau sã tinã post negru toatã ziua sau sã prindã un singur pestisor, pe care, dupã ce-l descântau îl mâncau ritualic, crud, în speranta unui an spornic la pescuit. În ziua de Alexii, oamenii de la sate obisnuiau sã aprindã focurile prin livezi, acestea simbolizând curãtenia ritualã a gospodãriilor pentru a ajuta soarele sã depãseascã momentul echinoctiului de primãvarã. În zorii zilei se mãturau si se greblau curtile, livezile si grãdinile, iar gunoaielor li se da foc. Tinerii sãreau, altã datã, peste focurile fãcute din frunzele strânse cu o zi înainte si cocenii adunati de prin grãdini, unde sunt puse sã ardã fructele sfintite la Ziua Crucii (14 septembrie), în credinta cã vor fi feriti de boli pe întreg parcursul anului si, de asemenea, cã vor fi feriti de pureci. Focurile aprinse în zorii acestei zile prin livezi sau prin grãdinile caselor aveau si o semnificatie fertilizatoare, ziua fiind un important moment în calendarul pomicol traditional. Astfel se credea cã ograda va fi pãzitã de insecte, iar oamenii si vitele de boli si muscãturi de sarpe. Tot în aceastã zi se legau tulpinile pomilor fructiferi cu paie ca sã nu dea omizile pe crengi. Femeile obisnuiau sã afume gospodãria cu cãrbuni aprinsi peste care puneau petice de tesãturi, busuioc sau tãmâie, înconjurând livada si gospodãria de trei ori. De asemenea, se considera cã spiritele malefice din naturã, precum si toate jivinele (insecte, reptile, rozãtoare) cuibãrite în jurul casei în timpul iernii, puteau sã fie îndepãrtate cu ajutorul zgomotelor fãcute bãtând în fiare vechi sau sunând din clopotei pentru a speria târâtoarele. Pentru îndepãrtarea vietãtilor dãunãtoare, femeile fãceau un amestec din fãinã de porumb si apã pe care îl puneau la cele patru colturi ale hotarului proprietãtii fiecãrei gospodãrii. Aceastã credintã impunea interdictii specifice de muncã. În mod special, femeile nu aveau voie sã toarcã, sa tese, sã depene sau sã foloseascã foarfecele, acul sau furca de tors, sã nu le vinã gângãnii în casã. Era interzis, de asemenea, sã se aducã în casã lut si surcele, iar dacã lutul era adus din timp, acum se înmuia cu apã si se astupau cu el toate gãurile si fisurile de la sobã, crezându-se cã, în felul acesta, se astupau si ochii sarpelui iar oamenii erau feriti de muscãtura lui. Din aceastã zi le era permis oamenilor sã ucidã sarpele, atunci când acesta le iesea în cale. Tot acum se fãceau si previziuni meteorologice. Se zicea cã de Alexii, încep sã cânte broastele. Dacã broastele cântã înainte de 17 martie, atunci e semn cã primãvara va fi lungã si rea; dacã încep sã cânte de Alexii, atunci e semn cã vor urma zile cãlduroase. Se mai credea în popor cã Sfântul Alexie mai avea si o altã putere, în momentul când se sãtura de iarnã, lua un tãciune aprins si îl afunda în zãpadã si începând cu acel moment zãpada se topea si începea cu adevãrat vremea de primãvarã. Mai sunt si astãzi sate în care traditiile populare de Sf. Alexie încã se mai pãstreazã, îmbinându-se armonios cu substratul religios al sãrbãtorii.
Dab Horgan
Biblografie: – Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucuresti, 1976. – Arthur Gorovei. – „Credinti si superstitii ale poporului român” Editura, Grai si Suflet – Culturã Nationalã, Bucuresti, 1995. – Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001. – Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român”, Editura Polirom Iasi 1998. – Gh. F. Ciausanu – „Superstitiile poporului român” Editura Saeculum Bucuresti 2005 – Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti”, Editura Elion, Bucuresti, 2002. – Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an” Editura Fundatiei Culturale Române, 1997. – Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români”, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001. – Irina Nicolau – Ghidul Sãrbãtorilor Românesti Ed. Humanitas 1998 – Narcisa Stiucã – Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele, editura Cartea de Buzunar, 2006. – Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români” Editura aGrai si Suflet – Culturã Nationalã”, 2001. – Tudor Pamfile, „Sãrbãtorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucuresti 1997. – Vietile Sfintilor, Editura Episcopiei Romanului si Husilor 1998.
