În anul 2012, la Editura PIM Iasi, apãrea romanul CUCULIA, al profesorului de matematicã Neculai Timofticiuc, care ‘a lucrat toatã viata in tinutul impãdurit Oprisita – Poienesti, judetul Vaslui, contribuind din plin la ridicarea nivelului stiintific al tineretului de pe frumoasele meleaguri vasluiene’ (prof. univ. dr. Gheorghe Grigoras, Universitatea ‘Alexandru Ioan Cuza’, Iasi). În acest al 70-lea an al autorului (nãscut la 20.10.1948 in orasul Vaslui), romanul CUCULIA a ajuns si la mine. Romanul se intinde pe 280 de pagini, iar la pagina a doua gãsim urmãtoarea precizare a autorului: ‘Se recomandã a nu fi citit acest roman de persoane foarte sensibile’. Am stat si m-am tot gandit: oi fi eu o persoanã foarte sensibilã sau nu? Panã la urmã, mi-am luat inima-n dinti si am hotãrat sã-l citesc. În fond, autorul este un coleg de breaslã, si recomandãri gãsim in toate prospectele medicamentelor, si nu numai. Mai mult, are si un pronuntat simt al umorului, iar oamenii de genul acesta nu pot face rãu. Cum putem primi mai frumos si mai inãltãtor intrarea in publicisticã, cu primul sãu volum, intitulat ‘CUCULIA’, a profesorului Neculai Timofticiuc decat fãcandu-i o prezentare, dupã puterile noastre, a acestui prim roman, cu multiple elemente autobiografice? Coperta I este frumoasã si atrãgãtoare, apartinand Anei Toma. Autorul este zgarcit in a ne oferi si alte date despre Ana Toma. Este de apreciat si realizarea procesãrii computerizate, de doamna Maria Ioana Bãhnãreanu. Coperta a IV-a cuprinde niste aprecieri (care puteu fi si mai bogate) cu privire la viata si activitatea absolventului Facultãtii de Matematicã, Universitatea ‘Alexandru Ioan Cuza’, Iasi – nimeni altul decat autorul – Neculai Timofticiuc. Acesta si-a petrecut copilãria in tinuturile inconjurate de pãduri ale satului Obarseni, comuna Voinesti, judetul Vaslui. ‘Pãdurea – dupã cum mãrturisea autorul – mi-a legãnat copilãria. Ea a fost iubirea vietii mele, freamãtul ei lin imi alina durerea si tot ea mã imbrãtisa si radea in hohote cand eram fericit’ (coperta a IVa). Liceul l-a urmat in Barlad. Si incã o mãrturisire a autorului, tot de pe coperta a IV-a: ‘scoala barlãdeanã m-a invãtat un lucru fundamental, si anume cã trebuie sã muncesc, ceea ce am fãcut toatã viata’. Si, in fine, ultima: ‘Sunt mandru c-am studiat la una dintre cele mai prestigioase universitãti din lume, avand ca model pe titanii matematicii: Radu Miron, Viorel Barbu, Neculai Gheorghiu, Ilie Popa, Constantin Corduneanu, Dan Branzei si altii’. Romanul CUCULIA este structurat pe 27 de capitole, dintre care la 16 titlul constituie si mesajul lui final. Sexagenar in curand, moldovean de-al nostru, profesorul de matematicã Neculai Timofticiuc, om harnic (este si apicultor) si de treabã, aflat la varsta pensionãrii, scrie cãrti. Fãrã sã se indepãrteze vreodatã prea mult de locurile unde a profesat, Oprisita – Poienesti, judetul Vaslui (sat de oameni gospodari), a fost si este fericit, mai ales cand poate sã facã ceva care sã bucure pe ceilalti. Cand scrie, scrie cu plãcere, pentru plãcerea cititorilor, fãrã a folosi cuvinte rare ori noile neologisme care au invadat limba romanã. Printr-o multitudine de mijloace artistice, autorul reuseste sã ne tinã atentia treazã, sã ne trezeascã interesul pentru citit. Neculai Timofticiuc are talentul evocãrilor, al zugrãvirii personajelor, redãrii dialogurilor prin fraze scurte, dar elocvente. El aste fascinat, pur si simplu, de pãdure. Avem de a face cu o carte care- si transpune cititorii intr-un univers cand magic, cand realist. Important este ce stie profesorul de matematicã sã facã cu cuvintele. Cu putinã atentie, vom observa cã autorul are o educatie stiintificã, cã structura cãrtii este ganditã matematic, dar si cã autorul stie intotdeauna ce sã aleagã, unde sã opreascã naratiunea, ori sã sugereze o posibilã urmare, de multe ori, implacabilã. Nu de putine ori suntem la limita dintre vis si realitate. Ideea centralã a romanului o gãsim la pagina 232: ‘De cand suntem noi pe pãmant, si-am mai intrebat si bãtranii din sat, nu s-a pomenit ca un flãcãu roman sã se insoare cu o tigancã de la satrã, dar nici invers’. Actiunea romanului incepe intr-o atmosferã legendarã, incãrcatã de mistere, in Bucovina (cap. I ‘Mandrã Bucovinã – sora cea mai frumoasã a Moldovei’), trece in Tara de Sus a Moldovei si se deplaseazã spre tinuturile vasluiene, trecand in zona Barladului, unde a urmat liceul autorul cãrtii. Sã nu uitãm cã Tara de Sus a Moldovei, cu tot ceea ce s-a inãltat si dãinuie intr-insa, constituie unul din spatiile sacre ale lumii. Este vorba despre un amestec fericit de viatã, pe care ti-o dã pãdurea si drumul spre scoalã, cãtre implinire cu ‘Dragostea oamenilor simpli (care, n.n.) este adevãratã, ea nu ascunde nimic, este o dragoste dezinteresatã, pe cand a altora …’ (pag. 156). Si mai apoi: ‘Cei ce se iubesc rãman tineri toatã viata’, zise Roza cãtre Alexandru (pag. 22). Pentru eroul nostru principal, CODRIN, pãdurea, soarele, lumina, aerul, apa, mersul, odihna sunt leacuri puternice tasnite din insusi izvorul tãmãduirii firesti. Profesorul Neculai Timofticiuc ne oferã o carte scrisã pe intelesul tuturor. Cartea ne oferã un ghid al sufletului zbuciumat, al lui Codrin, cãtre OEF (CUCULIA), ambii frãmantati de temeri, traditional, de necunoscute, de dragoste purã. Aceste frãmantãri le vor conduce sufletele, care preferã sã se lase terfelite panã la nefiintã, pentru singurul motiv: iubirea adevãratã si curatã, purã. Tanãra Cuculia, desi isi dã seama perfect de toatã bunãtatea, afectiunea si delicatetea lui Codrin, fatã de ea, nu poate iesi din statutul de tigancã crescutã la satrã. Ea nu poate accepta decat sfanta PRIETENIE. Tanãrul Codrin, pe numele lui complet ‘Codrin, fiul pãdurii’, supravietuieste doar din regret si ambitii, fãrã a fi capabil de a se urni din betia unei vieti instinctuale. Cele 27 de capitole, cat are romanul, atrag, incitã, delecteazã, amuzã, indigneazã, intristeazã, indeamnã la meditatii, cum ar fi: ‘Cel ce nu se indrãgosteste de pãdure, n-are nimic bun in el. Degeaba trãieste pe pãmant’ (Pag. 18); ‘Asa-i, Florine. Tot timpul omul munceste, ia de pe un umãr si pune pe celãlalt si la urmã moare ghebos’ (pag. 158). Si incã un asemenea exemplu, o frazã care ar trebuie sã fie in inimile tuturor: ‘Asa este, Florine. Pãdurea noastrã are un farmec deosebit, ea ne tine in viatã, ea ne dã de toate. Dar si noi oamenii trebuie sã avem grijã de ea’ (pag. 157). În roman vom gãsi si multe elemente de umor. Profesorul Neculai Timofticiuc isi ‘boteazã’ in mod interesant personajele si locurile de stationare. Utilizeazã nume frumoase ca: ‘Poiana Miresei’, ‘Hanul Florilor’, ‘Izvorul Dorului’, ‘Codrin, fiul Pãdurii’, ‘Floarea Nordului’, dar si de inspiratie de tip ‘nenea Iancu’. Dintre aceste amintim: Talpãu, Ica Gadilica, Ion Kracea, Tudor Chichinetu, Caraitu, Petricã, Gogonosu Vasile, Sasarac Vasile, Limbãu, Dumitru lui Bazaitu, Urmã, Aspazia, Buleandrã, Ilie Tarcãiatu, Flendurã Eleonora. Foloseste chiar si nume reale: satul Crang din Tinutul Vasluiului, satul Lãlesti (Bacãu), Penes Curcanu, si ale unor profesori de elitã din invãtãmantul preuniversitar vasluian: Vasile Dumitrache, Traian Nicola, Harvy Zupperman, Ioan Lungu. Autorul, Neculai Timofticiuc, are o mare admiratie pentru profesorul sãu Vasile Dumitrache, pe care nu se sfieste so expunã pe larg in roman: ‘un pedagog desãvarsit’ (pag. 212), ‘bãrbat impunãtor, imbrãcat frumos, sever, asa cum bine-i stã unui cadru didactic. Era extrem de respectat atat de elevi, cat si de profesori. Se impunea printr-o corectitudine exemplarã, era un matematician deosebit al Barladului. Orele sale de matematicã aveau farmecul unei pãduri linistite, incat nimeni nu era cu fruntea incretitã. Elevii invãtau matematicã din plãcere, si nu din fricã, ca la alti profesori, care se impuneau in fata elevilor prin teroare, pedepse sau note extrem de mici. Bine-a zis cine-a zis cã omul destept e si bun’ (pag. 223-224). Dar sã ne intoarcem la umor. Iatã un dialog intre Codrin si Dumitru, cãruia ii cerea sã-l primeascã in gazdã: ‘Tine banii ãstia. Vreau sã mã gãzduiesti douã sãptãmani. – Vai domnule Codrin, cu banii ãstia putem cumpãra cinci perechi de boi. Prea mult ne dai! – Ha, ha, ha! Rase fericit Codrin. Eu vã sfãtuiesc sã nu vã cumpãrati boi, cã sunt destui. Mai mult, o sã vi-i ia imediat comunistii’ (pag. 231). Si fiindcã veni vorba, sã amintim cã lumea comunistã cu schimbãrile ei distructive in universul rural, este adusã in prim plan, in cateva capitole, cum ar fi: ‘O stafie bantuie tara’, ‘Valuri de ceatã’, ‘Sã fiti caini’. Umorul este presãrat peste tot in fraze ca acestea: ‘Eu prefer sã educ ‘banii’, sã vinã spre mine’, zise Alexandru’ (pag. 29);
‘- Acum, cand sesiunea a trecut, zise Nicu Sorin, hai, bãieti, sã mai trãim si noi, cã m-am sãturat panã-n gat de atata carte. – Mãi Sorine, zise Dumitru Bazaitu, ai gresit cand ai spus cã te-ai sãturat de carte panã-n gat, pãi cartea-i de la gat in sus’ (pag. 55);
‘- N-ai ce face cand te sinucide cineva, dar sã te sinucizi singur, inseamnã cã nu esti sãnãtos mintal’ zise tovarãsa Gadilica (pag. 187).
În roman intalnim si multe ziceri: ‘creier ars’ (pag. 55); ‘bun rãu rachiul ãsta’ (pag. 58); ‘scroafa-i moartã-n popusoi’ (pag. 79); ‘Nu-i treaba mãgarului de unde beau apã oile, zise seful’ (pag. 133); ‘Pagubã-n ciuperci’ (pag. 175); ‘Bãiatul mamei, femeile sunt ca redutele. Se cuceresc greu si se abandoneazã repede’ (pag. 175); femeia: ‘poale lungi si minte scurtã’ (pag. 174); ‘femeile frumoase sunt si periculoase’ (pag. 235); ‘În frane si in femei niciodatã sã nu crezi, dragul mamei’ (pag. 262).
Si o ultimã mostrã de umor:
‘- Ei lasã cã nici voi bãrbatii nu sunteti cheie de bisericã. N-am vãzut ieri cã te uitai lung dupã o scotiancã?
– Asa-i, imi plãcea fundul ei. Era cat o banitã.
– Ha, ha, ha… rase in hohote Florin.
– Iaca Steliana, in felul acesta l-am fãcut pe Florin sã radã in hohote, lucru ce nu l-a mai fãcut demult. Dar si tu ai ras, de ti-au dat lacrimile pe obraz.
– Cum sã nu rad, cand am auzit ce gusturi au bãrbatii?
– Nici nu stii de ce am privit-o asa mult.
– De ce, Corneliu? Sunt curioasã.
– Nu intelegeam cum il duce.
– Si panã la urmã ai inteles?
– Cred cã aplicã principiul reactiei’ (pag. 102).
Matematicianul nostru, Neculai Timofticiuc, dã si o definitie a fericirii, unde, privind cu atentie, vom observa influenta profesiei sale. ‘Fericirea este o clipã a vietii ce nu poate fi definitã, dupã care regreti toatã viata c-ai crezut in ea’ (pag. 213). Autorul pleacã de la faptul cã o multime nu poate fi definitã, fiind o notiune primarã. Pentru definitia ei nu putem sã ne folosim de genul proxim si diferenta specificã. O impresie frumoasã si puternicã, de naturã patrioticã, o lasã in sufletul cititorului continutul captolului XV ‘Scrisoare poporului roman: Un voluntar din tinutul Vasluiului (Dan Motreanu) este acceptat cu greu sã fie incorporat si luptand alãturi de comandantul sãu, COLONELUL, a cãzut eroic sfartecat de gloante’ (pag. 170-180). Citind ‘CUCULIA’, am descoperit, si aceasta este o parte frumoasã a profesorului Neculai Timofticiuc, cã incã un om dedicat matematicii preuniver – sitare are multe din calitãtile necesare unui scriitor in devenire. Rãmane sã vedem cum isi va slefui talentul. Îi urez, debutantului in publicisticã Neculai Timofticiuc, o existentã plinã de izbanzi artistice si o viatã cat se poate de lungã pentru a putea convinge prin activitatea sa literarã si arãta cat este de talentat.
* Profesor Dumitru V. Apostolache
