(continuare din editia trecutã)
Am mai face remarca cã George Cãlinescu, desi a avut la îndemânã o bibliografie bogatã, s-a dovedit a fi extrem de selectiv si pãrtinitor, persistând în a-l prezenta pe Eminescu într-o viziune proprie, destul de nefavorabilã, interesat fiind probabil din varii motive, de care ne-am ocupat în altã parte (Lupu Valeriu – Eminescu din perspectiva criticii I, Arheu, 1 (6), 2015, p. 31-36). Cu totul de acord cu pozitia argumentatorului când spune „nu mi-au plãcut si nu-mi plac nici azi indiscretiile memorialistilor atunci când vorbesc mult despre suferintele lor biologice si betesugurile altora“ (p. 10), dar apreciazã cu o întelegere aparte indiscretia de-a dreptul grosolanã a lui Cãlinescu care-l prezintã pe Eminescu ca o fiintã jalnicã, incapabilã de a-si ordona viata, trãind într-o mizerie pestilentialã (mai ales în capitolul „Gazetarul Eminescu“), nu rareori persiflând si chiar dezavuând ceea ce Eminescu pretuia cel mai mult. Am aici în vedere, printre altele, relatia poetului cu Veronica Micle, devenitã etalonul national al cuplului romantic, de notorietate astãzi, mai ales dupã publicarea în 2000 a corespondentei dintre cei doi, necunoscutã pânã atunci, dar intuitã de Dimitrie Vatamaniuc la vremea sa (Zarifopol Christina Illas – Dulcea mea doamnã/Eminul meu iubit, Ed Polirom Iasi, 2000). Dar ceea ce este si mai condamnabil pentru „cum crede un mare critic“ (G. Cãlinescu, n.n.) despre „otrava din sânge“ este faptul cã marele critic rãmâne la probabilitatea diagnosticã a contemporanilor lui Eminescu, desi, începând cu anul 1905, cauza bolii avea sã fie cunoscutã prin descoperirea agentului etiologic al presupusei maladii de cãtre Schaudin si Hoffmann, ba, mai mult, în perioada când Cãlinescu îsi pregãtea ultimele editii ale biografiei poetului, boala era pe cale de a deveni istorie si, prin urmare, se cunosteau suficiente detalii pentru a infirma cu certitudine existenta luesului în patografia lui Eminescu (Lupu Valeriu – Cu bisturiul în obrazul lui Eminescu, Pagini Medicale Bârlãdene, nr. 166-167, 2012). Acest aspect îl va frapa chiar si pe Vladimir Belis (unul din contributorii cãrtii) atunci când, mirat, afirmã „ceea ce surprinde însã nu este netemeinicia diagnosticului de afectiune lueticã, ci faptul cã la 40 de ani dupã moartea lui Eminescu, cel care-i povesteste viata si care, evident, nu are cunostinte medicale nu apeleazã la specialistii care, bazati în acel moment pe noi date medicale privind clinica si serologia bolii, ar fi putut sã-i inducã cel putin o urmã de îndoialã cu privire la diagnosticul proferat cu hotãrâre în scrierile sale“ (p. 142). Oricum, Eugen Simion dovedeste prin argumentul sãu cã îmbrãtiseazã teoria cãlinescianã, dezvoltatã în „Agonia moralã si moartea“ poetului, când se referã la istoria maladiilor „reale sau imaginare care au rãpus spiritual un mare poet la 33 de ani si, fizic, la 39“ (p. 12), desi afirmã mai la vale cã poetul „întelege cã suferinta face parte din destinul sãu. Si-o asumã cu sinceritate si o luciditate care n-am putea spune, acum, decât cã amândouã aratã o adâncã, tulburãtoare si fireascã anxietate omeneascã“ (p. 13). Întelegere?, luciditate si sinceritate? – sunt aspecte care în nici un caz nu se regãsesc în dementa lueticã pentru care pledeazã Cãlinescu. Asa încât, în numele echitãtii si adevãrului, trebuie sã întelegem faptul cã Eminescu nu are nevoie de compasiune, ci de adevãr. Adevãr pe care el însusi l-a iubit dureros în toatã existenta sa (unde vei gãsi cuvântul/ce exprimã adevãrul). Ori, aceastã ambiguitate în abordarea problemei bolii si mortii lui Eminescu nu ar trebui sã se regãseascã în discursul domnului Eugen Simion, dacã argumentatia distinsilor sãi colaboratori întru alcãtuirea cãrtii ar fi avut darul sã-l convingã de eroarea cãlinescianã. Si mai curioasã pare dilema argumentatorului, ca si a prefatatorului cãrtii de altfel, atunci când se întreabã, la unison, la ce ar ajuta „aceste precizãri venite la peste 100 de ani“? (p. 12) si conchid, tot la unison, cã „nu schimbã nimic esential în ceea ce priveste opera“, dar „pune capãt speculatiilor“. Noi credem cã ar trebui sã fie cu mult mai mult decât atât, pentru cã, în fata unei opere de dimensiunea celei eminesciene, pentru cultura noastrã si nu numai, orice cititor sau cercetãtor are minima curiozitate de a afla cine este de fapt autorul. Ori autorul nu poate fi decât de nivelul sau la nivelul operei sale, si nu o jalnicã figurã urgisitã de soartã si de propria-i existentã. Mai mult, pentru cultura noastrã si pentru noi ca natiune, Eminescu a fost, rãmâne si va fi un simbol al românismului si, ca orice simbol, trebuie sã fie imaculat, chiar dacã existenta concretã nu a fost una prea fericitã. Îmi face plãcere sã citez aici ceea ce Elis Râpeanu spune cu convingere în „Eminescu are dreptul la adevãr“ (din cartea „În apãrarea lui Eminescu“): „el a fost contemporanul urmasilor, este contemporanul nostru si va fi contemporan cu acei români care se vor naste peste sute de ani“. Ori, cred cã nici domnului Eugen Simion nu i-ar place ca simbolurile noastre nationale sã fie maculate, fie chiar si de un Cãlinescu, asa cum cred cã nu i-ar place ca tricolorul nostru sã fie târât în noroi sau imnul nostru national sã fie maculat de dezacorduri si disonante. Trebuie sã facem precizarea cã ambiguitatea în atitudine a domnului Eugen Simion ne este cunoscutã si dintr-o altã situatie, când a trebuit sã se pronunte în privinta marelui nostru savant Nicolae C. Paulescu, într-o replicã – „Cazul Paulescu“ – publicatã în revista „Cultura“ a lui Augustin Buzura, în care ar fi fost de dorit o atitudine mai transantã si mai categoricã în apãrarea stiintei si culturii noastre din pozitia sa de atunci (Simion Eugen – Cazul Paulescu, Cultura, 2, 20 ian. 2011). Si în cazul de fatã situatia este asemãnãtoare, mai ales acum, când „niste medici priceputi si onesti“ (p. 12) s-au pronuntat de o manierã categoricã într-o problemã care era deja transatã de George Potra, în 1934, Ion Nica, în 1972, Ovidiu Vuia, în 1996 si 1997, Gheorghe Sãrac, în 2000, Valeriu Lupu, în 2012, Theodor Codreanu, în 2013, si, din nou, Gheorghe Sãrac, în 2014, unii dintre ei amintiti cu parcimonie (Ion Nica si Ovidiu Vuia), altii, deloc sau doar la bibliografie (Gheorghe Sãrac si Theodor Codreanu – Potra George – Mihai Eminescu – Cauzele mortii sale-studium, Ed. Lit. Cultura Poporului, Buc. 1934; Sãrac Gheorghe – Documente privind boala si moartea lui Eminescu, Ed. Malasi, Bucuresti, 2000; Codreanu Theodor – Eminescu în captivitatea nebuniei, Ed. Tipo Moldova, Iasi, 2013). Pentru cã, parcurgând cartea „Maladia lui Eminescu si maladiile imaginare ale eminescologilor“, impresia generalã a celor care s-au aplecat asupra problemei dezbãtute este cã abordarea autorilor a fost puternic influentatã tocmai de aceste cãrti, al cãror discurs îl preiau de o manierã consistentã. Ceea ce stim însã sigur este faptul cã cel putin cartea „În apãrarea lui Eminescu“, coordonatã de Gheorghe Sãrac si prefatatã de cunoscutul om de culturã Elis Râpeanu, apãrutã la începutul anului 2014 (Sãrac Gheorghe – În apãrarea lui Eminescu, Ed. Biharia International 2014) era binecunoscutã majoritãtii contributorilor cãrtii despre care facem vorbire, doi dintre contributori o cuprind chiar în bibliografie (Victor Voicu, Eduard Apetrei), dar, desigur, nefãcând parte din lumea academicã, opiniile acestora nu pot avea girul valorii, nu-i asa? Împãrtãsim opinia aluzivã si neexprimatã a coordonatorului cãrtii maladiilor lui Eminescu cu conditia ca acei „medici priceputi si onesti“ sã nu facã parte din categoria celor pe care Cezar Ivãnescu îi prezenta, cu rigoare si deferentã, atunci când se referea la lumea academicã de astãzi, într-un articol extrem de pertinent si actual (Ivãnescu Cezar – Fenomenul Eminescu atrage, Revista Armonia, 16 sept 2014). În rest, ne multumim cu constatarea cã, înafarã de Eugen Simion si poate Ioan Aurel Pop, nici unul dintre colaboratori nu a avut, pânã la aceastã carte, vreo contributie recunoscutã la cunoasterea eminescianã. Si atunci, fireasca întrebare: oare modul precipitat în însãilarea rapidã a unui punct de vedere privind boala si moartea lui Eminescu nu este cumva o tresãrire de orgoliu a lumii academice? În care, în treacãt fie spus, Eminescu nu avea nici o încredere si o dezavua la modul cel mai deschis printr-o motivatie extrem de convingãtoare (Eminescu Mihai – Învãtãmântul democratic – în Opera Politicã, 1880-1883, Ed. Eminescu, Buc 2000, p. 111). Revenind la tonul cãrtii, vom constata cã aceeasi probabilitate se regãseste si în afirmatiile domnului Irinel Popescu, care vorbeste de o „ereditate încãrcatã ce poate explica în parte“ sau „chiar dacã concluziile nu au o valoare definitivã, considerãm cã am realizat o sintezã utilã care poate fi completatã“ (p. 26), fãrã sã ne spunã în ce fel si de cãtre cine?! Aceastã ambiguitate, probabilitate si chiar nesigurantã se vor regãsi si în argumentatiile distinsilor contributori care, în grabã, fac afirmatii care nu sprijinã în totalitate pretentia cãrtii. Astfel, distinsul dermatolog Cãlin Giurcãneanu afirmã cã diagnosticul de sifilis ar fi fost pus prima datã de cãtre Francisc Iszak, la Iasi, în 1873, când, de fapt, Eminescu era la Berlin (se va întoarce în tarã în 1874). Facem corectia necesarã cã primii care au pus diagnosticul, probabil, au fost doctorii Iuliano si Bogdan, mai degrabã cu scopul de a justifica internarea poetului la Mãnãstirea Neamtului (p. 107), iar relatia fatidicã cu dr. Francisc Iszak va începe în 1887, când Eminescu vine la Botosani. Dincolo de probabilitatea concluziei „tinând cont de predispozitia geneticã, familialã, probabil cã Eminescu suferea de o afectiune bipolarã (psihozã maniaco-depresivã, n.n.), maltratatã ca un posibil sifilis tertiar, decesul survenind printr-o intoxicatie cu mercur“, ne-am fi dorit mai multã coerentã si precizie în expunere, mai ales când este vorba de goma sifiliticã, eritemul nodos (care, în parantezã fie spus, nu ulcereazã niciodatã, mecanismul patogenic fiind imunoalergic) sau ectima, care este de naturã streptococicã si nu de etiologie nespecificã (p. 107). Facem de asemenea precizarea necesarã cã luesul congenital tardiv debuteazã între 3 si 12 ani, cu evolutie spre exitus spre sfârsitul celei de a doua decade a vietii prin marasm nutritional si rigiditate de decerebrare. Mai mult, doctorul Vuia, pe care îl invocã în studiul sãu, a fost neuropatolog si nu neuropsihiatru, iar familia Eminovici a avut 11 copii, si nu 12.
(continuare în editia de mâine)
• Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale
