În fiecare an, la 14 septembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai importante sărbători dedicate cinstirii Crucii pe care Mântuitorul Iisus Hristos Și-a asumat jertfa pentru mântuirea oamenilor. În calendarul popular românesc, această zi este cunoscută sub mai multe denumiri, între care Ziua Crucii, Crucea Mare, Ziua Șarpelui sau Cârstovul viilor. Diversitatea numelor reflectă împletirea dintre memoria religioasă a creștinătății și observațiile, credințele și practicile prin care comunitățile tradiționale au marcat trecerea de la vară către toamnă.
Semnificația creștină a sărbătorii este legată de aflarea Sfintei Cruci la Ierusalim, în timpul împăratului Constantin cel Mare și al mamei sale, împărăteasa Elena. Potrivit tradiției creștine, înaintea confruntării cu Maxențiu, la Podul Milvius, în anul 312, Constantin a avut o vedenie în care i s-a descoperit semnul Crucii, însoțit de încredințarea că prin acest semn va birui. După victoria sa, împăratul a acordat creștinismului un statut favorabil în Imperiul Roman, iar mama sa, Elena, a întreprins căutarea Crucii pe care fusese răstignit Mântuitorul. Tradiția consemnează că Sfânta Cruce a fost descoperită la Ierusalim, în apropierea Golgotei, iar patriarhul Macarie a înălțat-o înaintea poporului, pentru a putea fi cinstită de credincioși.
În acest context, sărbătoarea din 14 septembrie a devenit un moment deosebit în viața liturgică a Bisericii. În ajunul praznicului, după săvârșirea Vecerniei, Sfânta Cruce este scoasă din Sfântul Altar și așezată în mijlocul bisericii, spre închinarea credincioșilor. În multe comunități, Crucea este împodobită cu flori și plante aromatice, precum busuioc, mentă, cimbru, măghiran și alte ierburi cunoscute în medicina și cultura tradițională. După binecuvântare și sfințire, aceste plante sunt luate de credincioși și păstrate cu grijă în gospodării, fiind considerate folositoare pentru sănătate și având, în mentalitatea tradițională, o valoare protectoare.
Crucea ocupă un loc central atât în teologia creștină, cât și în imaginarul religios popular românesc. Pentru creștin, ea este semnul jertfei și al biruinței lui Hristos asupra morții, dar și un simbol al binecuvântării și al protecției. În tradiția populară, semnul Crucii a fost integrat într-o multitudine de practici cotidiene: omul își făcea semnul Crucii în momente de teamă, înaintea unei lucrări importante sau atunci când simțea primejdia. Casa, gospodăria, animalele, obiectele și locurile de muncă puteau fi, la rândul lor, puse sub semnul Crucii. Astfel, simbolul religios a depășit cadrul strict liturgic și a devenit o prezență firească în existența tradițională a satului românesc.
În calendarul popular, Ziua Crucii reprezintă și un important prag sezonier. Ea este considerată momentul în care natura începe să se retragă treptat din perioada de maximă rodire și să se pregătească pentru anotimpul rece. Credința tradițională vorbește despre „închiderea pământului”, după ce, în primăvară, la Alexii, acesta s-ar fi „deschis” pentru plante, insecte și reptile. Această concepție populară exprimă, într-o formă simbolică, observația atentă pe care omul tradițional o făcea asupra ciclurilor naturii. De la Ziua Crucii, insectele și reptilele se retrag în ascunzișuri, iar păsările migratoare încep să părăsească ținuturile românești, urmând să revină odată cu primăvara.
În acest univers de credințe se înscrie și relația specială dintre Ziua Crucii și șarpe. De aici provine una dintre denumirile populare ale sărbătorii – Ziua Șarpelui. În mentalitatea tradițională, șerpii care au mușcat oameni ar fi fost considerați nevrednici de a fi primiți de pământ și, potrivit credinței, ar fi trebuit să fie pedepsiți. După această zi însă, uciderea șerpilor era înconjurată de interdicții și precauții. De asemenea, se evita tăierea anumitor lemne, deoarece se considera că astfel ar putea fi provocată apropierea șerpilor de gospodărie. Aceste reprezentări trebuie privite ca elemente ale simbolismului tradițional, în care animalele, plantele și fenomenele naturale erau integrate într-o ordine sacră a lumii.
Ziua Crucii marchează, în imaginarul popular, și momentul în care plantele își încheie treptat ciclul anual. Se credea că florile își „vorbesc” și își exprimă tristețea pentru apropierea uscării. Unele plante care continuau să vegeteze după această dată erau considerate deosebite și destinate unor utilizări rituale sau terapeutice. În anumite zone, fructele și plantele culese după 14 septembrie erau asociate cu practici de vindecare sau cu lumea celor plecați dintre cei vii. Fragii găsiți târziu, de exemplu, puteau fi integrați în practici populare de leac, iar anumite ramuri de alun erau considerate valoroase atât prin proprietățile lor simbolice, cât și prin folosirea lor de către fântânari în identificarea izvoarelor subterane.
În plan religios și comunitar, Ziua Crucii este asociată cu postul, rugăciunea și pomenirea celor trecuți la cele veșnice. În unele regiuni se păstrează tradiția pomenilor numite popular „moși”. Acestea puteau cuprinde vase noi umplute cu apă, lapte, miere sau alte daruri, împodobite simplu și oferite pentru sufletele rudelor decedate, dar și celor aflați în nevoie. În special în comunitățile tradiționale, actul de a dărui avea o importantă dimensiune religioasă și morală, întrucât binele făcut pentru aproapele era pus în legătură cu pomenirea și cu rugăciunea pentru cei plecați din această lume.
Un loc aparte în tradițiile acestei zile îl ocupă viile. Denumirea de Cârstovul viilor este legată de începutul culesului strugurilor în numeroase regiuni viticole ale țării. Din punct de vedere agricol, momentul are o logică firească: începutul toamnei este perioada în care gospodarul își adună roadele muncii de peste an. În tradiția creștină și populară, însă, această activitate era însoțită de rugăciune și binecuvântare. În unele sate, preotul era chemat să sfințească via și vasele în care urma să fie păstrat vinul, gest prin care munca omului și rodul pământului erau așezate sub semnul binecuvântării divine.
La culesul viilor se păstra și obiceiul de a lăsa ultimii struguri pe butuc. Aceștia erau numiți, în diferite zone, „strugurii lui Dumnezeu” și erau lăsați ca ofrandă simbolică pentru Dumnezeu, dar și pentru păsările cerului. Gestul exprimă o concepție profundă a lumii rurale tradiționale: omul nu se considera singurul stăpân al roadelor pământului, ci recunoștea că recolta este rezultatul întâlnirii dintre munca sa, darurile naturii și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Sărbătoarea este însoțită și de o serie de interdicții alimentare. În unele zone se evita consumul anumitor fructe și legume al căror interior era considerat asemănător cu forma Crucii, precum nucile, merele, usturoiul, castraveții, roșiile, prunele sau pepenii. Aceste interdicții nu fac parte din învățătura dogmatică a Bisericii, ci aparțin stratului de credințe și reprezentări ale culturii populare. Ele demonstrează modul în care simbolurile creștine au fost reinterpretate și integrate în mentalitatea tradițională.
În credința populară, respectarea sărbătorii era considerată importantă și pentru sănătatea oamenilor. Postul ținut în această zi era asociat cu protecția împotriva bolilor și cu dobândirea sănătății. Unele credințe spuneau că boala, dacă îl găsea pe om în această zi, putea rămâne „închisă” în trup până la următoarea Zi a Crucii. Din aceeași perspectivă, se considera că în această zi nu trebuie să se muncească, să se mintă sau să se rostească jurăminte strâmbe. Dincolo de caracterul lor superstițios sau ritualic, aceste interdicții transmit și o dimensiune morală: omul este îndemnat să se oprească de la activitățile obișnuite și să acorde timp rugăciunii, reflecției și respectului față de sacru.
Calendarul agricol tradițional asociază Ziua Crucii și cu anumite lucrări menite să asigure rodul anului următor. În unele comunități, aceasta era perioada în care se „băteau nucii”, cu speranța unei recolte bogate în anul următor. Totodată, exista credința că pomii care nu rodeau puteau fi ajutați prin anumite practici simbolice, între care așezarea curpenilor de pepene pe ramurile lor. Astfel de practici fac parte din vechiul sistem de reprezentări agrare, în care rodirea pomilor era pusă în legătură cu gesturi ritualice menite să favorizeze fertilitatea și continuitatea vieții.
Observațiile meteorologice populare își găsesc și ele locul în această zi. Plecarea cocorilor era interpretată drept semn al apropierii frigului, iar apariția unor cârduri de ciori era asociată cu apropierea brumei. În unele zone se credea că tunetul auzit în Ziua Crucii anunță o toamnă lungă. Aceste semne nu trebuie înțelese ca prognoze meteorologice în sens modern, ci ca expresii ale experienței acumulate de comunitățile rurale prin observarea repetată a naturii și a succesiunii anotimpurilor.
În unele zone etnofolclorice, în jurul acestei perioade este amintită și Ziua Ursului, considerată moment de încheiere a unui ciclu de sărbători și credințe dedicate acestui animal. Ursul ocupă un loc aparte în mitologia populară românească, fiind privit simultan ca animal puternic, primejdios și încărcat de valențe simbolice. Credințele potrivit cărora, odată cu apropierea toamnei, ursul își schimbă comportamentul și începe să se pregătească pentru sezonul rece reflectă încercarea omului tradițional de a explica și integra comportamentul animalelor în calendarul său.
Prin urmare, Înălțarea Sfintei Cruci nu este doar o sărbătoare religioasă, ci și un reper important al calendarului tradițional românesc. În jurul ei s-au concentrat credințe, obiceiuri, interdicții, practici agricole și observații despre natură, transmise din generație în generație. În centrul acestui univers se află însă Crucea, simbol fundamental al creștinismului, care în tradiția românească a devenit și un reper al vieții cotidiene, al protecției, al speranței și al legăturii dintre om, comunitate, natură și Dumnezeu.
Astfel, Ziua Crucii marchează simbolic nu numai trecerea către un nou anotimp, ci și o clipă de recunoștință pentru roadele pământului și pentru darurile primite de om. Între rugăciunea din biserică, binecuvântarea viilor, pomenirea celor plecați dintre noi și semnele citite în natură se conturează imaginea unei lumi tradiționale în care sacrul și cotidianul nu erau despărțite, ci alcătuiau împreună o singură ordine a existenței.
O toamnă frumoasă, liniștită și îmbelșugată tuturor cititorilor!
Dan Horgan
Bibliografie:
• Antonescu, Romulus, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, București, Editura cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2009.
• Băncescu, Iuliana (coord.), Obiceiuri tradiționale din România – Sărbători în imagini. Album, București, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, 2006.
• Colta, Rodica, Sărbători și datini de peste an. O anchetă transfrontalieră asupra culturii tradiționale, București, Editura Etnologică, 2017.
• Ghinoiu, Ion, Mitologie română. Dicționar, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013.
• Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997.
• Ghinoiu, Ion, Zile și mituri. Enciclopedie a sărbătorilor, ritualurilor, ființelor fabuloase, eroilor și miturilor din panteonul popular românesc, București, Editura Univers Enciclopedic, 2018.
• Gorovei, Artur, Credinți și superstiții ale poporului român, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 1995.
• Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor românești, București, Editura Humanitas, 1998.
• Niculiță-Voronca, Elena, Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, vol. I, Iași, Editura Polirom, 1998.
• Olteanu, Antoaneta, Calendarele poporului român, București, Editura Paideia, 2001.
• Știucă, Narcisa, Spirala sărbătorilor. Rosturi, tâlcuri și deslușiri, Sibiu, Editura ASTRA Museum, 2014.
• Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985.
