(continuare din editia trecut)
Am mai face remarca c George Clinescu, desi a avut la ndemn o bibliografie bogat, s-a dovedit a fi extrem de selectiv si prtinitor, persistnd n a-l prezenta pe Eminescu ntr-o viziune proprie, destul de nefavorabil, interesat fiind probabil din varii motive, de care ne-am ocupat n alt parte (Lupu Valeriu – Eminescu din perspectiva criticii I, Arheu, 1 (6), 2015, p. 31-36). Cu totul de acord cu pozitia argumentatorului cnd spune nu mi-au plcut si nu-mi plac nici azi indiscretiile memorialistilor atunci cnd vorbesc mult despre suferintele lor biologice si betesugurile altora (p. 10), dar apreciaz cu o ntelegere aparte indiscretia de-a dreptul grosolan a lui Clinescu care-l prezint pe Eminescu ca o fiint jalnic, incapabil de a-si ordona viata, trind ntr-o mizerie pestilential (mai ales n capitolul Gazetarul Eminescu), nu rareori persiflnd si chiar dezavund ceea ce Eminescu pretuia cel mai mult. Am aici n vedere, printre altele, relatia poetului cu Veronica Micle, devenit etalonul national al cuplului romantic, de notorietate astzi, mai ales dup publicarea n 2000 a corespondentei dintre cei doi, necunoscut pn atunci, dar intuit de Dimitrie Vatamaniuc la vremea sa (Zarifopol Christina Illas – Dulcea mea doamn/Eminul meu iubit, Ed Polirom Iasi, 2000). Dar ceea ce este si mai condamnabil pentru cum crede un mare critic (G. Clinescu, n.n.) despre otrava din snge este faptul c marele critic rmne la probabilitatea diagnostic a contemporanilor lui Eminescu, desi, ncepnd cu anul 1905, cauza bolii avea s fie cunoscut prin descoperirea agentului etiologic al presupusei maladii de ctre Schaudin si Hoffmann, ba, mai mult, n perioada cnd Clinescu si pregtea ultimele editii ale biografiei poetului, boala era pe cale de a deveni istorie si, prin urmare, se cunosteau suficiente detalii pentru a infirma cu certitudine existenta luesului n patografia lui Eminescu (Lupu Valeriu – Cu bisturiul n obrazul lui Eminescu, Pagini Medicale Brldene, nr. 166-167, 2012). Acest aspect l va frapa chiar si pe Vladimir Belis (unul din contributorii crtii) atunci cnd, mirat, afirm ceea ce surprinde ns nu este netemeinicia diagnosticului de afectiune luetic, ci faptul c la 40 de ani dup moartea lui Eminescu, cel care-i povesteste viata si care, evident, nu are cunostinte medicale nu apeleaz la specialistii care, bazati n acel moment pe noi date medicale privind clinica si serologia bolii, ar fi putut s-i induc cel putin o urm de ndoial cu privire la diagnosticul proferat cu hotrre n scrierile sale (p. 142). Oricum, Eugen Simion dovedeste prin argumentul su c mbrtiseaz teoria clinescian, dezvoltat n Agonia moral si moartea poetului, cnd se refer la istoria maladiilor reale sau imaginare care au rpus spiritual un mare poet la 33 de ani si, fizic, la 39 (p. 12), desi afirm mai la vale c poetul ntelege c suferinta face parte din destinul su. Si-o asum cu sinceritate si o luciditate care n-am putea spune, acum, dect c amndou arat o adnc, tulburtoare si fireasc anxietate omeneasc (p. 13). ntelegere?, luciditate si sinceritate? – sunt aspecte care n nici un caz nu se regsesc n dementa luetic pentru care pledeaz Clinescu. Asa nct, n numele echittii si adevrului, trebuie s ntelegem faptul c Eminescu nu are nevoie de compasiune, ci de adevr. Adevr pe care el nsusi l-a iubit dureros n toat existenta sa (unde vei gsi cuvntul/ce exprim adevrul). Ori, aceast ambiguitate n abordarea problemei bolii si mortii lui Eminescu nu ar trebui s se regseasc n discursul domnului Eugen Simion, dac argumentatia distinsilor si colaboratori ntru alctuirea crtii ar fi avut darul s-l conving de eroarea clinescian. Si mai curioas pare dilema argumentatorului, ca si a prefatatorului crtii de altfel, atunci cnd se ntreab, la unison, la ce ar ajuta aceste precizri venite la peste 100 de ani? (p. 12) si conchid, tot la unison, c nu schimb nimic esential n ceea ce priveste opera, dar pune capt speculatiilor. Noi credem c ar trebui s fie cu mult mai mult dect att, pentru c, n fata unei opere de dimensiunea celei eminesciene, pentru cultura noastr si nu numai, orice cititor sau cercettor are minima curiozitate de a afla cine este de fapt autorul. Ori autorul nu poate fi dect de nivelul sau la nivelul operei sale, si nu o jalnic figur urgisit de soart si de propria-i existent. Mai mult, pentru cultura noastr si pentru noi ca natiune, Eminescu a fost, rmne si va fi un simbol al romnismului si, ca orice simbol, trebuie s fie imaculat, chiar dac existenta concret nu a fost una prea fericit. mi face plcere s citez aici ceea ce Elis Rpeanu spune cu convingere n Eminescu are dreptul la adevr (din cartea n aprarea lui Eminescu): el a fost contemporanul urmasilor, este contemporanul nostru si va fi contemporan cu acei romni care se vor naste peste sute de ani. Ori, cred c nici domnului Eugen Simion nu i-ar place ca simbolurile noastre nationale s fie maculate, fie chiar si de un Clinescu, asa cum cred c nu i-ar place ca tricolorul nostru s fie trt n noroi sau imnul nostru national s fie maculat de dezacorduri si disonante. Trebuie s facem precizarea c ambiguitatea n atitudine a domnului Eugen Simion ne este cunoscut si dintr-o alt situatie, cnd a trebuit s se pronunte n privinta marelui nostru savant Nicolae C. Paulescu, ntr-o replic – Cazul Paulescu – publicat n revista Cultura a lui Augustin Buzura, n care ar fi fost de dorit o atitudine mai transant si mai categoric n aprarea stiintei si culturii noastre din pozitia sa de atunci (Simion Eugen – Cazul Paulescu, Cultura, 2, 20 ian. 2011). Si n cazul de fat situatia este asemntoare, mai ales acum, cnd niste medici priceputi si onesti (p. 12) s-au pronuntat de o manier categoric ntr-o problem care era deja transat de George Potra, n 1934, Ion Nica, n 1972, Ovidiu Vuia, n 1996 si 1997, Gheorghe Srac, n 2000, Valeriu Lupu, n 2012, Theodor Codreanu, n 2013, si, din nou, Gheorghe Srac, n 2014, unii dintre ei amintiti cu parcimonie (Ion Nica si Ovidiu Vuia), altii, deloc sau doar la bibliografie (Gheorghe Srac si Theodor Codreanu – Potra George – Mihai Eminescu – Cauzele mortii sale-studium, Ed. Lit. Cultura Poporului, Buc. 1934; Srac Gheorghe – Documente privind boala si moartea lui Eminescu, Ed. Malasi, Bucuresti, 2000; Codreanu Theodor – Eminescu n captivitatea nebuniei, Ed. Tipo Moldova, Iasi, 2013). Pentru c, parcurgnd cartea Maladia lui Eminescu si maladiile imaginare ale eminescologilor, impresia general a celor care s-au aplecat asupra problemei dezbtute este c abordarea autorilor a fost puternic influentat tocmai de aceste crti, al cror discurs l preiau de o manier consistent. Ceea ce stim ns sigur este faptul c cel putin cartea n aprarea lui Eminescu, coordonat de Gheorghe Srac si prefatat de cunoscutul om de cultur Elis Rpeanu, aprut la nceputul anului 2014 (Srac Gheorghe – n aprarea lui Eminescu, Ed. Biharia International 2014) era binecunoscut majorittii contributorilor crtii despre care facem vorbire, doi dintre contributori o cuprind chiar n bibliografie (Victor Voicu, Eduard Apetrei), dar, desigur, nefcnd parte din lumea academic, opiniile acestora nu pot avea girul valorii, nu-i asa? mprtsim opinia aluziv si neexprimat a coordonatorului crtii maladiilor lui Eminescu cu conditia ca acei medici priceputi si onesti s nu fac parte din categoria celor pe care Cezar Ivnescu i prezenta, cu rigoare si deferent, atunci cnd se referea la lumea academic de astzi, ntr-un articol extrem de pertinent si actual (Ivnescu Cezar – Fenomenul Eminescu atrage, Revista Armonia, 16 sept 2014). n rest, ne multumim cu constatarea c, nafar de Eugen Simion si poate Ioan Aurel Pop, nici unul dintre colaboratori nu a avut, pn la aceast carte, vreo contributie recunoscut la cunoasterea eminescian. Si atunci, fireasca ntrebare: oare modul precipitat n nsilarea rapid a unui punct de vedere privind boala si moartea lui Eminescu nu este cumva o tresrire de orgoliu a lumii academice? n care, n treact fie spus, Eminescu nu avea nici o ncredere si o dezavua la modul cel mai deschis printr-o motivatie extrem de convingtoare (Eminescu Mihai – nvtmntul democratic – n Opera Politic, 1880-1883, Ed. Eminescu, Buc 2000, p. 111). Revenind la tonul crtii, vom constata c aceeasi probabilitate se regseste si n afirmatiile domnului Irinel Popescu, care vorbeste de o ereditate ncrcat ce poate explica n parte sau chiar dac concluziile nu au o valoare definitiv, considerm c am realizat o sintez util care poate fi completat (p. 26), fr s ne spun n ce fel si de ctre cine?! Aceast ambiguitate, probabilitate si chiar nesigurant se vor regsi si n argumentatiile distinsilor contributori care, n grab, fac afirmatii care nu sprijin n totalitate pretentia crtii. Astfel, distinsul dermatolog Clin Giurcneanu afirm c diagnosticul de sifilis ar fi fost pus prima dat de ctre Francisc Iszak, la Iasi, n 1873, cnd, de fapt, Eminescu era la Berlin (se va ntoarce n tar n 1874). Facem corectia necesar c primii care au pus diagnosticul, probabil, au fost doctorii Iuliano si Bogdan, mai degrab cu scopul de a justifica internarea poetului la Mnstirea Neamtului (p. 107), iar relatia fatidic cu dr. Francisc Iszak va ncepe n 1887, cnd Eminescu vine la Botosani. Dincolo de probabilitatea concluziei tinnd cont de predispozitia genetic, familial, probabil c Eminescu suferea de o afectiune bipolar (psihoz maniaco-depresiv, n.n.), maltratat ca un posibil sifilis tertiar, decesul survenind printr-o intoxicatie cu mercur, ne-am fi dorit mai mult coerent si precizie n expunere, mai ales cnd este vorba de goma sifilitic, eritemul nodos (care, n parantez fie spus, nu ulcereaz niciodat, mecanismul patogenic fiind imunoalergic) sau ectima, care este de natur streptococic si nu de etiologie nespecific (p. 107). Facem de asemenea precizarea necesar c luesul congenital tardiv debuteaz ntre 3 si 12 ani, cu evolutie spre exitus spre sfrsitul celei de a doua decade a vietii prin marasm nutritional si rigiditate de decerebrare. Mai mult, doctorul Vuia, pe care l invoc n studiul su, a fost neuropatolog si nu neuropsihiatru, iar familia Eminovici a avut 11 copii, si nu 12.
(continuare n editia de mine)
Valeriu Lupu – doctor n stiinte medicale
