„Dostoievski a avut nevoie de un roman întreg ca să descurce o familie rusească. La noi e și mai greu să înțelegi cine cu cine se ceartă, cine cu cine guvernează și cine pe cine mai salvează. Cum în ultimii ani am aflat și eu că sunt „rusofilă”, era păcat să scriu ditamai postarea fără să apară măcar un rus”, scrie deputata Laura Gherasim, într-o postare pe pagina sa de socializare. Postarea e destul de lungă și cuprinzătoare, oferind o radiografie a politicii românești, însă, așa cum arată autoarea, pentru cei interesați, indiferent cu cine votează, zece minute de citit nu sunt o piedică. „Mai bine zece minute în care își reîmprospătează memoria decât să plătească pentru un vot o viață întreagă. Dostoievski și-a închis personajele între două coperți. Noi trebuie să trăim cu ale noastre!”, consideră parlamentara.
„PSD, PNL, USR, UDMR. Aceeași familie și o țară de salvat. Dar, cine a adus România aici?”, este titlul ultimei postări a deputatei AUR Laura Gherasim pe pagina sa de socializare, postare pe care o redăm în integralitate:
„La ultimele mele postări au apărut câțiva susținători USR foarte preocupați de curajul AUR. De ce nu venim la guvernare, de ce nu ne asumăm, ne este frică? Recunosc, mi-a plăcut! Pentru că eu rămăsesem undeva în urmă, pe vremea în care exista „cordonul sanitar”, când cu AUR nu se vorbea, nu se negocia, nu se guverna, eram nefrecventabili, extremiști, periculoși pentru democrație, pentru Europa și probabil pentru tot ce mai rămăsese sănătos prin țară, în vreme ce ceilalți erau frecventabili, atât de frecventabili încât s-au frecventat între ei până au ajuns aproape toți la guvernare!
Prin aceastǎ postare, cu „nițicǎ răbdare” și cu permisiunea voastră, aș vrea să facem puțină ordine prin memoria ultimilor ani, nu de alta, dar în politica românească memoria a devenit un lucru foarte periculos! Dacă începi să-ți amintești cine cu cine a guvernat, cine pe cine înjura înainte de alegeri și cu cine s-a așezat la masă după, cine ne-a promis reforma, cine ne-a cerut sacrificiul și cine vine astăzi să ne salveze de ceea ce tot ei au administrat ieri, începe să se strice povestea frumoasă care ni se servește seară de seară, iar România ultimilor 35 de ani arată dintr-odată ceva mai puțin convenabil pentru cei care ne cer să uităm repede și să sperăm din nou!
PSD salvează România de ceva ani, vreo 35 de ani și încă n-a terminat. L-am avut pe Ciolacu, acum îl avem pe Grindeanu, înaintea lor s-au perindat destui. Alte vremuri, alte costume, alte sloganuri, dar noi nu uităm vorba românească, lupul își schimbă părul, dar năravul ba! Și la cât păr a schimbat politica românească în 35 de ani, ar trebui să avem deja o industrie textilă numai din ce-a rămas pe jos, fiindcă PSD, indiferent pe cine a așezat în capul mesei, a știut să rămână la putere sau suficient de aproape de ea încât să participe la împărțirea puterii, a bugetelor, a funcțiilor și a răspunderii pentru România pe care o vedem astăzi.
La PNL este mai frumos. Un partid care are în spate Brătienii și o istorie pe care orice liberal adevărat ar trebui să o poarte cu mândrie a ajuns să trăiască mai mult din istorie decât din liberalism. A înghițit PDL, a stat la masǎ cu PSD, s-a luptat cu PSD, s-a întors la PSD, i-a dat României zece ani de Klaus Iohannis și de „România lucrului bine făcut”, iar după toate acestea ne-au adus un nou salvator, pe Ilie Bolojan. Ni l-au prezentat drept omul care pune țara în ordine. USR l-a îmbrățișat ca pe omul reformelor, iar românilor li s-a explicat că acesta este momentul reformei, cǎ a venit omul care face curățenie în administrație și repară ceea ce ceilalți au stricat.
Doar cǎ acest „salvator” n-a coborât într-o dimineață din tren într-o gară din România și n-a întrebat mirat cine a făcut dezastrul. Bolojan vine din PNL, a crescut politic în PNL, a ocupat funcții importante susținut de PNL și conduce partidul care a participat ani întregi la guvernarea acestei țări. Dacă mâine pleacă Bolojan, PNL nu se spală cu ACE, pe care îl mai folosesc și eu din când în când la rufe, nu-l bagi la programul de albire și îl scoți după o oră curat, parfumat și fără trecut, fiindcă istoria politică nu iese la centrifugare și nici răspunderea pentru o țară nu dispare odată cu schimbarea omului din fotografia de partid.
Mai ales că deficitul pe care Bolojan îl repară astăzi n-a fost adus cu vaporul din China. În 2024 România a încheiat anul cu un deficit public de 9,3% din PIB, iar la guvernare erau PSD și PNL, Marcel Ciolacu era premier, Ministerul Finanțelor era condus de Marcel Boloș, de la PNL, iar partidul care astăzi ni-l prezintă pe salvator era acolo, cu miniștri, voturi, funcții și răspundere politică. Evident că nu Bolojan a făcut personal acel deficit, de aceea spun că nu putem scoate partidul din fotografie, fiindcă România nu poate fi guvernată colectiv când se împart ministerele și individual când vine nota de plată!
Bolojan a primit mătura, ceea ce este foarte bine, numai că gunoiul nu l-au făcut vecinii.
Deficitul trebuie redus, nimeni întreg la minte nu poate susține contrariul, dar în timp ce Bolojan ne arată cifrele și ne explică tratamentul, românului i-a slăbit rău buzunarul, taxele au crescut, accizele apasă, prețurile se simt în fiecare zi, iar dacă aceasta este rețeta prin care vrem să arătăm bine, atunci să spunem cinstit că vrem să arătăm foarte bine în statistici, deși viața de zi cu zi se încăpățânează să arate altfel, așa cum o știe toată lumea.
Citind toate explicațiile despre „asumarea” USR, mi-am amintit de o vorbă pe care am auzit-o la colegul nostru Mihai Neamțu, deputat AUR, unul dintre oamenii aceia rari cu care începi să vorbești despre politică și ajungi fără să-ți dai seama la istorie, filosofie sau la Churchill. O frază atribuită lui Churchill spune că succesul nu este definitiv, eșecul nu este fatal, important este curajul de a continua. Nu știu dacă Churchill chiar a spus asta, dar partea cu „a continua” observ că a fost însușită impecabil de politica românească, numai că la noi a continua înseamnă, de cele mai multe ori, a continua la guvernare! PSD continuă, PNL continuă, USR a mai fost acolo și este din nou acolo, are miniștri, primari și administrații, iar dintre toate învățăturile atribuite lui Churchill pare că politica noastră a păstrat verbul și a lăsat restul pentru o sesiune parlamentară viitoare.
Și să nu uităm de UDMR! Se schimbă PSD cu PNL, PNL cu PSD, apare USR, dispare USR, se schimbă premierul, programul, doctrina, se ceartă toată lumea cu toată lumea, iar UDMR a ajuns de atâtea ori la Palatul Victoria încât acolo chiar nu mai are nevoie de nicio hartă, parcă s-au și născut acolo, au scaune rezervate, cunosc masa negocierilor și știu foarte bine ce ministere trebuie cerute când începe împărțeala, în special acelea prin care trec bani, dezvoltare, cultură, administrație și influență. România schimbă premierul în timp ce UDMR își mai aranjează puțin scaunul.
Mai avem și Grupul parlamentar al minorităților naționale. Reprezentarea lor în Camera Deputaților este garantată constituțional și foarte bine că este, numai că, între noi fie vorba, după atâția ani cred că românii au dreptul să vadă și cât au reprezentat în realitate comunitățile în numele cărora ocupă acele mandate, cum au votat marile decizii, ce au obținut pentru oamenii pe care susțin că îi reprezintă și de ce, aproape de fiecare dată când unei majorități parlamentare îi lipsesc câteva voturi, niște deputați despre care în restul anului auzim foarte puțin devin dintr-odată indispensabili pentru stabilitatea țării.
Și îl avem pe domnul Silviu Vexler, omul cu tichia de mărgăritar pe cap, inițiatorul unei legi care a trecut prin Parlament cu voturile unei majorități serioase, de parcă după 35 de ani în care partidele noastre s-au certat aproape pentru orice, tocmai când am ajuns la istoria și cultura României, i-a cuprins pe toți armonia. Antisemitismul, fascismul, rasismul și îndemnul la ură trebuie condamnate fără echivoc, aici nu cred că avem ce negocia, dar de la această obligație firească a unui stat democratic și până la a începe să judecăm cu Codul penal de astăzi fiecare pagină scrisă, fiecare statuie și fiecare personalitate care a trăit acum o sută sau două sute de ani este o distanță pe care nu ar trebui sǎ o parcurgem cu ochii închiși.
Am ajuns să discutăm despre Octavian Goga, despre busturi, despre nume de străzi, iar în Parlament am văzut inclusiv scena în care Silviu Vexler a rupt o foaie cu fotografiile lui Eminescu, Goga, Eliade și Kogălniceanu. Octavian Goga a murit în 1938, a fost poet, academician, om politic și prim-ministru al României, iar în timpul scurtei sale guvernări, de numai 44 de zile, a fost adoptat decretul privind revizuirea cetățeniei evreilor, într-un context istoric și legislativ care trebuie cunoscut și explicat întreg. Aşa scrie istoria și pe toate acestea trebuie să le învețe copiii noștri, împreună cu poezia lui, cu activitatea lui politică, cu deciziile sale și cu epoca în care a trăit. Istoria unei națiuni nu este un album din care rupi fotografia celui care nu mai corespunde prezentului. Istoria se citește întreagă, cu binele și răul ei, fiindcă altfel generațiile următoare vor ajunge, din nefericire, să învețe numai variantele care trec ultimele prin Parlament, ceea ce ar fi o rușine pentru națiunea română și pentru respectul pe care pretindem că îl purtăm propriei noastre istorii.
Eminescu nu ne aparține numai când ne convine, Goga nu dispare din literatura română pentru că la aproape nouăzeci de ani de la moartea lui descoperim că unele dintre deciziile sau convingerile sale nu mai corespund lumii de astăzi, Eliade nu poate fi smuls din cultura română și nici Kogălniceanu judecat ca și cum ar fi candidat ieri pentru un loc în Parlament. Înaintașii noștri au fost oameni, nu personaje construite după legislația anului 2026, au avut geniu, slăbiciuni, convingeri, rătăciri, merite și greșeli, iar datoria noastră față de România nu este să-i cosmetizăm și nici să-i ștergem din memorie, ci să-i cunoaștem, fiindcă un popor care începe să-și aleagă trecutul după sensibilitățile prezentului riscă să nu mai știe, peste câteva generații, nici de unde vine.
Iar legea aceasta n-a fost votată doar de un singur om. Silviu Vexler a fost inițiatorul, însă pentru ca inițiativa lui să devină lege au existat suficiente voturi în Parlament. Au citit-o toți? Au înțeles până unde pot ajunge interpretările acestei legi? S-au gândit ce se poate întâmpla peste un an, peste zece ani, când alți oameni vor interpreta aceleași cuvinte? Nu știu! Știu însă că atunci când votezi o lege care ajunge să atingă memoria, cultura și istoria unei națiuni, răspunderea nu o arunci numai asupra celui care a scris-o, fiindcă votul aparține Parlamentului României, iar consecințele vor rămâne în România mult după ce actualii parlamentari își vor fi terminat mandatele.
Țara s-a dezvoltat în acești ani și nu ne putem preface că nu vedem autostrăzile, drumurile, orașele schimbate și investițiile. Bravo, s-au făcut! Doar cǎ am crescut și pe datorie, multă datorie, iar datoria guvernamentală a trecut de pragul de 1.000 de miliarde de lei, adică peste 200 de miliarde de euro, și mie socoteala asta continuă să nu-mi iasă. Am împrumutat sume uriașe, au intrat alte zeci de miliarde de euro din Uniunea Europeană, banii cheltuiți în economie au produs la rândul lor TVA, impozite, contribuții și alte venituri la buget, iar astăzi ni se spune din nou că nu mai sunt bani și trebuie să strângem cureaua. Păi unde s-au dus toți acești bani?! Cine i-a administrat, cine a făcut bugetele, cine a condus ministerele, cine a numit oamenii în agenții și companiile statului, cine și-a pus rudele, prietenii, colegii și obligațiile prin instituțiile plătite de cetățeanul român și cine i-a expediat și unde?
AUR? Nu! Mă uit înapoi și, oricât mă străduiesc, nu-mi amintesc ca partidul AUR să fi fost printre ei. AUR a primit cordonul sanitar, etichetele și explicația că apropierea de noi pune democrația în primejdie, iar acum citesc de la susținători USR și chiar de la politicieni USR că AUR se teme să intre la guvernare. S-a schimbat retorica, oare de ce? Simt ei că actuala construcție și-a cam terminat soluțiile? Simt oare că nu mai au de unde? Măi oameni buni, nici măcar nu ne-am hotărât cine pe cine trebuie salvat. Ieri voi, inclusiv USR, salvați România de AUR, astăzi unii dintre voi ne certați că AUR nu vine să salveze România după guvernările celor pe care tot voi i-ați declarat singurii frecventabili, iar dacă nu ar fi atât de scumpă pentru români, această răsturnare de situație ar fi chiar comică.
Din fericire, românii au început să cunoască bine povestea „sacrificiului”. Mulți o știu încă de pe vremea lui Ceaușescu, când ni se cerea să strângem cureaua pentru plata datoriei externe și pentru mărețul viitor care urma să vină, au cunoscut-o apoi cu Băsescu și au mai cunoscut-o în diferite forme după el, pentru că regimurile s-au schimbat, discursurile s-au schimbat, am intrat în NATO, în Uniunea Europeană și în capitalism, dar sacrificiul cerut omului obișnuit a reușit performanța să supraviețuiască tuturor schimbărilor!
Firește, România de astăzi nu este România comunistă și comparația nu poate fi dusă absurd până la identitate, dar dacă mă uit la felul în care actuala guvernare înțelege uneori capitalismul, cu taxe, accize, inflație și reforme care ajung aproape întotdeauna mai întâi în buzunarul celui care muncește, produce și plătește, încep să cred că am schimbat sistemul fără să pierdem vechiul obicei de a cere mereu sacrificiul doar acelorași oameni, românii. Atunci trebuia să ne sacrificăm pentru plata datoriei și viitorul țării, astăzi trebuie să ne sacrificăm pentru deficit și stabilitate, iar românul strânge cureaua de atâta vreme încât a ajuns aproape la ultima gaură, în timp ce prin anumite birouri de partid cureaua trebuie comandată pe măsură.
România nu este proprietatea PSD, PNL, USR, UDMR și, ca să fim corecți până la capăt, nici a AUR, iar dacă actuala formulă politică nu mai poate continua fără încă o taxă, încă un sacrificiu și încă puțină răbdare cerută acelorași oameni care plătesc de 35 de ani, există o soluție perfect democratică pe care observ că foarte mulți o pomenesc numai pentru a explica imediat de ce n-ar trebui folosită: alegerile anticipate!
Aud imediat că anticipatele n-ar rezolva nimic. De unde știm?! Poate AUR ia 15%, poate ia 35%, poate USR crește, poate scade, poate PSD câștigă din nou, poate următoarea majoritate va arăta într-un fel la care astăzi nici nu ne gândim, poate AUR și USR vor ajunge cândva să guverneze împreună dacă asta va permite votul și dacă vor exista lucruri serioase asupra cărora se poate construi, fiindcă într-o democrație matură nu partidele hotărăsc înainte de alegeri ce rezultat are voie poporul să dea, ci poporul votează și politicienii sunt obligați să înțeleagă ce le-a spus prin vot!
În 35 de ani s-au schimbat numele, siglele, costumele și discursurile, FSN s-a rupt și s-a multiplicat, PDL a ajuns în PNL, dușmanii de moarte de la televizor s-au trezit colegi de guvernare, iar cei care înainte de alegeri jurau că nu vor sta niciodată la aceeași masă au descoperit după alegeri că masa este mare, scaunele sunt moi și memoria alegătorului, sperau ei, suficient de scurtă. Lupul și-a schimbat părul de atâtea ori încât nici nu mai știm ce culoare avea la început, dar năravul îl recunoaștem.
Să vină toți din nou în fața românilor! PSD, PNL, USR, UDMR, AUR și cine mai dorește, cu datoriile pe masă, cu taxele, cu fondurile europene, cu reformele, cu numirile, cu rudele, cu sinecurile, cu ministerele și cu toate promisiunile ultimilor 35 de ani, iar după ce se numără voturile să nu mai scoată nimeni cordonul sanitar din sertar ca să-i explice poporului că a votat greșit, fiindcă democrația nu înseamnă că poporul are voie să aleagă numai atunci când rezultatul place celor care sunt deja la putere!
Dacă românii îi aleg din nou pe aceiași, măcar știm că asta au vrut. Dacă aleg altceva, marii salvatori ai României ar putea încerca și ei, măcar o dată, sacrificiul despre care le-au vorbit românilor atâția ani și să lase scaunul liber, fiindcă după trei decenii și jumătate în care aproape fiecare generație politică ne-a explicat că trebuie să mai avem puțină răbdare, poate a venit vremea ca răbdarea să fie cerută și celor care s-au obișnuit atât de bine cu puterea.
Și pentru că iar am scris cât pentru trei postări, promit să vă mai las puțin în pace. În perioada următoare veți vedea mai puține asemenea texte, nu pentru că am rămas fără lucruri de spus, Doamne ferește, România se îngrijește zilnic să nu existe riscul ăsta, ci pentru că lucrez la raportul privind anularea alegerilor și vreau să-i dau timpul pe care îl merită, fiindcă este prea important ca să-l fac pe fugă și prea grav ca să-l înghesui printre postările unei zile.
Până îl termin, poate mai pun și eu câte o floare, un apus, ceva liniștitor. Am observat că atunci când scriu despre lucrurile serioase ori iese textul prea lung, ori se supără jumătate de internet, ori apar cei care mă iubesc atât de mult încât nu scapă nicio postare necitită și necomentată, iar asemenea fidelitate, trebuie să recunosc, este greu de găsit chiar și printre prieteni!
Pentru lucrurile care chiar nu pot aștepta probabil că n-o să mă pot abține. În rest, mă întorc la raport, iar când va fi gata îl voi pune în fața românilor cu documente, date, nume și întrebările la care, după atâta timp, România încă așteaptă răspunsuri, fiindcă anularea unor alegeri nu este o întâmplare peste care o democrație serioasă poate trece doar pentru că între timp au apărut alte știri.
Până atunci, floricele. Măcar nu măresc deficitul, nu cer ministere și, deocamdată, n-au intrat în nicio coaliție.
P.S. Un răsărit. Poate răsare soarele și în viața românilor!
Deputat AUR, Laura Gherasim”
