„Școala este raiul de unde nimeni nu este izgonit” (Constantin Noica)
În învățământ sunt oameni gata să dăruiască o picătură din sufletul lor, celor pe care îi călăuzesc pe drumul cunoașterii și al devenirii. Dascălii sunt cei care duc mai departe visul copilăriei, care-i învață pe copii să prețuiască munca și valorile poporului în mijlocul căruia se nasc, să își iubească strămoșii, să prețuiască bunul cel mai de preț al omenirii, viața. Lor le revine misiunea grea de a inocula copiilor ideea diversității umane și intră în atribuțiile lor să le arate copiilor că viața are limite.
A fi dascăl înseamnă a face parte din acei oameni care au pus bazele nu numai ale unui sistem educațional, ci și ale unei bune funcționări a întregii societăți, și, totul, prin puterea minții și dăruire. Se spune că „un dascăl bun echivalează cu un noroc în viață”. De aici pornesc izvoarele. Educând generaţii de copii în credinţă, muncă şi putere de luptă, prin exemplul personal, prin prestigiul lui moral, prin discreţia şi căldura sa, învățătorul este plămădit pentru a fi aidoma unui violonist de mare talent, ce va dăinui încrustat ca o efigie, de-a pururea, pentru competenţa şi devotamentul său didactic, pentru harul binecuvântat.
Luminaţi de credinţa în cinste şi libertate, dascălii sădesc în sufletele elevilor sâmburele sensibilităţii umane, dragostea pentru frumos, în formarea unor convingeri și deprinderi morale. Și tot ei sunt cei care deschid mintea și modelează inima copilului spre setea de cunoaștere, spre dorința de a ști cât mai mult și cât mai bine, de a-și însuși normele morale și spirituale ale societății, de a se respecta. Bucuria cadrelor didactice, este nemărginită când, peste ani, elevii își amintesc cu plăcere de orele făcute de noi, de faptul că, deveniți oameni la rândul lor, fac ceea ce ieri au învățat în școală. Ce poate fi mai frumos?
De aceea, în fiecare an, în luna iunie sărbătorim Ziua Învăţătorului, a omului care se jertfeşte pe altarul catedrei, pentru luminarea neamului românesc. Este cea mai veche sărbătoare laică, întrucât în iunie 1927, Tribunalul Ilfov a recunoscut Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România, care arăta importanța solidarităţii cadrelor didactice la nivelul României Întregite. Mai mult, sediul din perioada interbelică a Asociaţiei Învăţătorilor din România a fost în Bucureşti, chiar pe strada Sfinţii Apostoli.
În această zi specială, recunoştinţa tuturor se îndreaptă spe educator, învățător, profesor din cadrul fiecărei unități de învățământ din țară și din județul Vaslui. Este acea zi deosebită în care toate energiile pozitive le luminează şi le călăuzeşte calea, oferindu-le putere, tact, răbdare și perseverență, sensibilitate și flexibilitate, dragoste și adevăr, energie și curaj.
Oamenii şcolii din România sunt onoraţi să fie serbaţi şi felicitaţi, mai nou pe cinci iunie, când s-a născut marele învățat Gh. Lazăr, aducându-li-se aminte că au cea mai nobilă misiune pentru care merită făcute orice sacrificii, asumându-şi apostolatul catedrei. Păstrător prin excelenţă al valorilor şi identităţii naţionale, Dascălul român a fost, încă din zorii existenţei sale, alături de preot, nu doar un pilon al educaţiei, ci un Apostol al Neamului. Nu trebuie să facem apel la cărţile de istorie pentru a ne argumenta această judecată. Cred că este suficient să ne amintim poveştile bunicilor şi părinţilor noştri, dar şi frânturi ale propriei copilării pentru a ne înclina în faţa celor care ne-au învăţat să scriem în limba română, pentru a le mulţumi celor care ne-au vorbit pentru prima oară despre Eminescu şi Creangă, pentru a le zâmbi cu recunoştinţă celor care, demult, în prima zi de şcoală, ne-au zâmbit cu dragoste… A fi dascăl înseamnă, în primul rând, a lupta. Este o luptă pentru afirmarea valorilor morale şi culturale împotriva ignoranţei şi neştiinţei, o luptă pentru construirea unui viitor acestui neam. Considerăm că Învăţătorul este cel dintâi dintre dascăli, pentru că este cel care deschide drumul spre cunoaştere şi lumină. Fără acesta, călătoria existenţei nu ar putea avea început. El instruieşte, educă, dirijează, cultivă, perfecţionează şi evaluează permanent procesul formării şi dezvoltării calităţilor necesare omului de mâine.
Învățătorul îndeplinește o chemare, o înclinație, o profesiune de o deosebită importanță, aceea de a asigura pregătirea de bază a personalității tinerelor generații, deschizându-le orizontul spre pregătirea profesională și pentru viață. Participare, comunicare, îndrumare, dezvoltare, perfecționare, performanță, tenacitate, iubire, sensibilitate și prietenie, iată în câte moduri putem aprecia strădania cadrelor didactice, spre dezvoltarea armonioasă și prosperă a copilului aflat la început de drum.
Startul în viață este o provocare care necesită multă asumare de fiecare învățător, demonstrând calitatea de profesionist al demersului pedagogic prin încurajarea, stimularea copilului, respectandu-i totodată, candoarea, spontaneitatea și naturalețea.
Familia și Școala sunt principalele medii în care copilul crește, învață, se formează. Aici se pun bazele formării personalității, echilibrului emoțional și premisele realizărilor sale de mai târziu. Educaţia se formează mai întâi în familie. Aici copilul învaţă să spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca şi să se achite de responsabilităţi. Rolul școlii în viața oricărui copil este foarte important. Învățătorii și profesorii îi formează personalitatea și îi asigură nivelul de educație de care are nevoie pentru a putea supravieţui cerinţelor concrete ale vieții. Cum poate fi recunoscut învățătorul ideal? Tolstoi sublinia: „Când învăţătorul reuneşte în inima sa dragostea de profesie şi de elevi, putem spune că este un învăţător desăvârşit”.
Nu oricine poate îmbrăţişa cariera didactică. Educatorul trebuie să fie un îndrumător și un sfătuitor al elevilor, trebuie să știe să declanșeze curiozitatea și dorința lor pentru activitatea de învățare. El trebuie să fie un bun comunicator, să fie înţelegător, sociabil, să vrea să înveţe mereu şi să împărtăşească cu har din ce are, să nu pună partea financiară pe primul loc, să vrea mereu să se redescopere pentru a nu se plafona. Se spune că a fi dascăl este cea mai nobilă meserie din lume. Stai mereu între copii, te bucuri de inocenţa lor, cât sunt mici şi când sunt mari, te bucuri de spiritul lor deschis, de reuşita lor la diferite concursuri sau de primii fiori ai dragostei şi adolescenţei. Competența, ținuta morală și intelectuală, tactul pedagogic – toate acestea îl definesc. Tot ceea ce dăruieşte dascălul, îşi va pune amprenta pe sufletul copilului. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul crează un chip viu şi oamenii se bucură de Dumnezeu”.
Astăzi, cand banul primează în faţa celorlalte valori, nimeni nu mai consideră o mândrie să fii dascal. Şcoala nu mai este ce a fost odinioară, dascălii sunt intimidati, şantajaţi şi sfidaţi de autorităţi, puşi în conflict cu alte categorii sociale, nu mai sunt respectaţi de elevi şi, uneori, nici de părinţii acestora. Ba mai mult, interesul individual al fiecăruia a adus multă dezbinare în colectivele didactice. Trebuie însă să lăsăm „războiul dintre noi” la uşa sălii de clasă şi să fim „un laborator de idei” cum sublinia marele istoric Nicolae Iorga.
Aşadar, să sperăm că societatea şi dascălii prin atitudinea lor, vor reda demnitatea acestei profesii apostolice în faţa comunităţii. În lumea de astăzi, aflată în schimbare, în criză social – economică şi morală, dorim dascălilor multă sănătate şi prosperitate pentru împlinirea viselor de a fi modele în formarea caracterelor copiilor. Totodată, să le mulțumim și să le fim recunoscători pentru că prin munca și dăruirea lor ne-au ajutat să devenim oameni cu adevărat.
Secole de școală înseamnă veacuri de „lumină”! Acesta este darul neprețuit al școlii și tocmai de aceea trebuie să-l ducem mai departe. Truda noastră reprezintă o misiune împlinită pentru cei care au lucrat și lucrează în învățământ Când, la un moment de bilanţ al vieţii primeşti recunoştinţă, înseamnă că totul a avut un sens şi faptele, multe la număr, decantate de timp, îţi conferă liniştea sufletească necesară. Nu e prea mult, dar nici prea puţin!
Prof. dr. NICOLAE IONESCU
