”Istoriile locale stau la baza istoriei
generale a unei națiuni.” – Nicolae Iorga
Neîndoios, zona ecleziastică nu putea fi omisă având în vedere și calitatea sa în structurrile culturale și deliberative ale eparhiei Hușilor (membru al adunării eparhiale, în comisia de cultură, membru al Adunării Naționale Bisericești, contributor la Chronica Eparhiei Hușilor) și mai ales, pentru faptul că ierarhii care s-au succedat în scaunul episcopal, au avut contribuții hotărâtoare în emanciparea culturală a populației zonei prin școală și în egală măsură, prin contribuții la cultura națională, ceea ce nu putea scăpa unui istoric literar. De altfel, întotdeauna centrele eparhiale au fost focare de cultură și de implicare socială.
Theodor Codreanu se oprește la două nume contemporane timpurilor noastre PS Ioachim Mareș (primul chiriarh după reînființarea eparhiei Hușilor) și arhimandritul Mina Dobzeu (duhovnicul lui Nicolae Steinhardt), pe care i-a cunoscut bine și cu care a conlucrat cu folos pentru eparhie.
Evocarea primului episcop (intronizat în septembrie 1996), după reînființarea Episcopiei Hușilor 1994, este emoționantă prin calitatea duhovnicească a părintelui Ioachim, dar mai ales prin activitatea sa cultural misionară (pg 109). De numele său se leagă reluarea tipăririi Cronicii Episcopiei Hușilor (10 volume) inițiată de Melchisedec Ștefănescu, după ce păstorise apariția celor 11 volume ale Cronicii Episcopiei Romanului și Hușilor în calitatea sa de arhiereu vicar al Episcopiei Romanului. Dintre contribuțiile sale cărturărești, pe lângă cele arătate mai sus, reținem cartea ”Conștiință și slujire preoțească” și monografiile bisericilor Sf Nicolae din Bacău și Măgirești.
La rândul său, militantul și duhovnicul multor generații, Mina Dobzeu, are neșansa de a trăi în așa zisa ”eră a ticăloșilor” (pg 112) care pare să nu se fi încheiat odată cu decembrie 1989. Naționalismul și patriotismul său nezdruncinat, harul său duhovnicesc și trăirea sa dogmatică, se vor regăsi în cele nouă cărți scrise în zona duhovnicească, artistică, științifică și pedagogică. Relația autorului cu celebrul duhovnic va căpăta contur prin cunoașterea dramei basarabene la fața locului, datorită deselor vizite făcute împreună pe pământul martirizat al Basarabiei (părintele Mina fiind basarabean prin naștere – originar din Grozești-Nisiporeni) rezultatul fiind o carte întitulată Basarabia sau drama sfâșierii (Ed Scorpion, 2003).
Și parcă pentru a întări atmosfera mistico-religioasă creată de cei trei ecleziaști evocați mai sus, se oprește la unul din dascălii săi de suflet, Constantin Parfene, un talentat profesor de Limba și Literatura Română, cu har pedagogic și trăire autentică în prezentarea eminesciană, a cărui rezonanță ideatică și afectivă în sufletul învățăcelului Theodor Codreanu, îi va semna destinul filologic și mai ales eminescologic (pg 114). Dincolo de acest aspect subiectiv, este latura obiectivă a operei sale, în care dezvoltă ideea de destin, predestinare și ființare, în primul său volum publicat în 2004 sub titlul ”Caleidoscop memorialistico-epistolar”.
Evocându-i viața exemplară de dascăl (o specie pe cale de dispariție (pg 115), Theodor Codreanu pătrunde în intimitatea gândirii și mai ales a ființării mentorului său, în încercarea sa de a aduce în granițele raționalității preceptele biblice, îndeosebi a trinității, considerând creștinismul ca cea mai morală, permisivă și rațională religie, datorită modelelor pe care le oferă și deschiderea largă către descoperirile științifice, mai ales pentru cele pozitive. Tâlcul existenței individuale, al ființării, îl analizează sub aspectul hazardului materialist (al întâmplării), dar și sub aspectul destinului programat (predestinat) și atunci logica te orientează către ideea existenței programatorului, pentru că nu există program fără programator, așa cum nu există mașinărie funcțională fără inginer care să o conceapă, să o construiască și să o întrețină în funcțiune (pg 117).
În concepția sa, modelul trinitar căpătă viață prin forța inepuizabilă a energiei care animă modelul. Subtilitatea gândirii este impresionantă pentru că, deși modelul trinitar depinde de capacitatea de înțelegere a omului, el se regăsește în interiorul fiecărei existențe. Această evocare oferă autorului și oportunitatea unor incursiuni autobiografice, extrem de semnificative pentru evoluția sa ulterioară în plan literar și care ar putea fi și ele judecate prin cheia destinului.
Una dintre cele mai consistente prezentări este cea o prozatorului și poetului Ion Gheorghe Pricop, om al satului românesc care își trage seva scriitoricească din izvoarele istorice ale creației populare autentice (pg 132). În liniștea patriarhală a satului românesc, încă supraviețuind vicisitudinilor vremurilor, Ion Gheorghe Pricop, nu numai că scrie programmatic, cu meticulozitatea artizanului, dar și experimentează forme noi de exprimare artistică interesante, în care tradiția și mitologia se îngemănează. Expozeul privind acest autor este amplu și profund, analizat prin prisma criteriile codreniene, care găsesc în opera lui și suficiente elemente postmoderne care să-l individualizeze totuși, în cadrul acestor noi realități (vezi Caligramele destinului, Iași 2006).
Nu același lucru se poate spune despre abordarea bardului poeziei vasluiene de la Albești, Ion Iancu Lefter a cărui mesaj poetic, cu rostire apăsată, se regăsește în cele cinci volume de poezii antume, dar mai ales în cele opt volume postume, (operă anticipată de altfel de Theodor Codreanu) prin grija și preocuparea distinsei doamne Elvira Lefter, soția poetului (pg 152) Criteriul tematic a stat, mai ales, la baza operei postume. Naționalismul și patriotismul este la el acasă prin vers și atitudine, postura de menestrel al dorului și dragostei, rapsod al locurilor natale și a satului românesc de altădată ca și condiția umană cu trecerea sa prin timp. Dominată de canonul clasic al ritmului, rimei și abundența metaforei, ea rezonează în sufletul cititorului îndeosebi prin armonie și sensibilitate.
Partea a doua a cărții întitulată ”Voci ale prezentului” încearcă, prin aceleași furci caudine ale exigenței, o radiografiere a fenomenului literar al contemporaneității, care se dovedește a avea o continuitate meritorie prin cele 41 de personalități analizate și prezentate. Chiar din debutul acestei consistente prezentări facem cunoștință cu două personalități de marcă ale literaturii și criticii literare, fiecare aflată la polul opus al percepției fenomenului literar, atât prin atitudine cât și prin scris.
În vreme ce C.D. Zeletin (pg 159) practică cu eleganță ”armonia personalității” ca om ce nu poate nici urâ, nici minți, Gruia Novac practică un spirit de frondă cu accente agresive pe fondul unui orgoliu greu de stăpânit (pg 187). Istoric, prozator eseist, traducător, poet (la bază medic biofizician), C D Zeletin practică o poetică a transparenței într-o adevărată călătorie a transparenței în care, chiar transparența devine o dimensiune a esteticii. Delicatețea exprimării devine pentru el o normă ”văd în delicatețe o religie a libertății celorlalți”. Pentru C D Zeletin, antipodul delicateței ar fi orgoliul pe care îl dezavuiază, iar ființa umană pendulează, în atitudinea și comportamentul ei, între aceste două extreme; delicatețe și orgoliu.
Cu o operă bogată și diversă, C D Zeletin avea să joace un rol important în cultura bârlădeană în cadrul Academiei Bârlădene, pe care a condus-o ca președinte onorific o perioadă lungă de timp.
Opusul acestei abordări este criticul literar și mai puțin istoricul Gruia Novac care, nu rareori face deliciul întrunirilor culturale prin discursul său aspru și tăios, acolo unde te-ai putea aștepta mai puțin (pg 187). Basarabean octogenar, ancorat adânc în viața culturală a Bârladului și implicit a Vasluiului, prin activitatea sa de critic literar, conducător al Academiei Bârlădene și revistei Baadul Literar, nu rareori, în atitudinile sale critice, cuvântul ține loc de sabie, prin incisivitate și metaforă critică, consideră pe drept cuvânt, Theodor Codreanu.
Mai ales, că Gruia Novac nu îl cruță nici pe Eminescu, considerându-l reprezentabil, dar nu reprezentativ pentru cultura română pentru că, în opinia sa, nu ar fi decât ”un utopic mâhnit care nu oferă soluții”. Asemănarea cu dilematicii, pe care o încearcă Theodor Codreanu, mi se pare foarte potrivită pentru că, fără o motivare obiectivă, Gruia Novac face abstracție de întreaga operă politică aparținând lui Eminescu, care abundă în soluții și orientări în spiritul tradiției și caracteristicilor acestui popor.
Așa încât, nu e de mirare că aserțiunea lui Gruia Novac că ”Melancolia lui era mâhnire, gândirea lui rațiune pură, devenită uneori revoltă țipată. Omul din el invoca excepții și excepționali pentru nevoia de echilibru, că soluții Eminescu n-a oferit niciodată, doar tangențe utopice” stârnește revolta unui eminescolog autentic pentru care opera poetului Eminescu, viața și gândirea omului Eminescu, nu mai prezintă vreun secret, altul decât cel inventat de epigonii anticipați chiar de către poet la vremea sa. Totuși Theodor Codreanu are franchețea și eleganța de al extrage din mocirla demolatorilor când îi citează opinia că ”Eminescu trebuie studiat, nu statuat (…)”, prin urmare, părăsește zona excluderii definitive adoptată de adepții corectitudinii politice (pg 188).
Un loc special în această parte a cărții în are Dan Ravaru, prezentat în capitolul ”Dan Ravaru: în oglinzile altora” (pg 192). Om cu o vastă cultură, autor a 20 de cărți, se implică cu predilecție în recuperarea trecutului istoric al zonei, prin cele două modalități; cercetarea etnofolclorică și evocarea istorică prin mărturiile vizitatorilor, îndeosebi străini, la care se adaugă și monografiile a numeroase localități ale zonei vasluiene. Dintre toate scrioerile sale, cea mai interesantă, asupra căreia se oprește și autorul, este ”Călători străini despre județul Vaslui” ”O face în genere cu probitate științifică, știind să stârnească interesul cititorului, încât, în ansamblu, cartea se citește ca un adevărat roman polivalent; istoric, etnografic, politic, sociologic, religios, cu descrieri ale naturii, ale obiceiurilor culinare, ale portului etc. Acolo unde întâlnește erori sau notații nedrepte, le corijează cu molcomie moldovenească” (pg 193). Este și cazul disputei asupra anului atestării documentare a vasluiului, anul 1423 și nu anul 1375 cum figurează în evocările oficiale.
Din aceste descrieri reiese drama românilor dezbinați în cele trei provincii istorice și alte teritorii, devenite cu timpul comunități istorice pe pământuri românești înstrăinate, o constantă a istoriei noastre prin tot felul de comploturi de la tentative de supunere până la rapturi teritoriale. În opinia lui Theodor Codreanu, două aspecte se desprind din cercetarea acestor jurnale de călătorie și decriptate de Dan Ravaru; 1. călătorii, indiferent de rang, sunt unanimi în a considera bogăția teritoriilor locuite de români și 2. râvna dușmanilor de a deveni stăpânii acestor bogății, începând cu tătarii și otomanii, continuând apoi cu maghiarii și slavii (îndeosebi rușii, bulgarii, dar și polonii).
Cât privește locuitorii spațiului românesc sunt remarcate ospitalitatea localnicilor, frumusețea femeilor, dar și a limbii ”încă străină pentru muze” (pg 199). Adăugăm și faptul că neobositul cercetător în ale istoriei neamului românesc, ne-a oferit, înainte de ași da obștescul sfârșit (20 septembrie 2020), o carte de excepție privind România în Primul Război Mondial în toată tragedia și gloria lui. Întitulată simplu ”O carte a Unirii”, cartea este o frescă fidelă a evenimentelor primei conflagrații mondiale din perspectiva României, înserând în paginile ei momentele astrale ale devenirii noastre ca națiune unită, prin jertfele enorme pe care le-a adus poporul nostru pe altarul unirii. Cartea impresionează prin sinceritatea ei și frumusețea expunerii.
Una dintre cele mai frumoase cronici este de fapt un subcapitol, întitulat ”Despre gândirea esențială a lui Petre Țuțea (pg 205) din cadrul analizei operei lui Casian Maria Spiridon, actualul președinte al filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România, care și-a asumat misiunea de a publica la Editura Timpul monumentala operă a filosofului Petre Țuțea: ”Omul-tratat de antropologie creștină”. Opera, în patru volume, avea să stârnească în lumea gânditorilor marxiști (Zigu Ornea) și neomarxiști (Gabriel Liiceanu, HR Patapievici și Cristian Preda) o adevărată furtună.
În analiza impactului acestei cărți asupra detractorilor de la Dilema, Theodor Codreanu, fidel stilului său de abordare, pornește de la reacție și se oprește la fondul problemei pe care îl abordează într-un mod aproape pasional. Se vede de la distanță parti-priul de partea celebrului filosof pe care reușește să-l încadreze acolo unde îi este locul în filosofia și cultura română (pg 206). Totul pornește de la catalogarea ireverențioasă din partea unui marxist bolșevic, erijat în filosof cu pregătire precară (Zigu Ornea n.n.), care se alătură celor de la Editura Humanitas și nu se feresc în a-l eticheta pe Țuțea ”un Mitică de cafenea” sau ”nul filosofic”.
Aceste aspecte vor fi puse la punct de Casian Maria Spiridon în cartea sa ”Petre Țuțea: între filosofie și teologie”, în care redă cu acribie științifică esențialul gândirii lui Petre Țuțea. Este un prilej pentru Theodor Codreanu în a delimita sfera gândirii dogmatice – care se esențializează prin efect, de sfera gândirii filosofice – mai degrabă speculativă, pornind de la sofisme și sfârșind în cunoașterea raționalistă, totdeauna oscilantă și nesigură. De aici și echidistanța gândirii lui Țuțea, care nu se poate regăsi decât în gândirea lui Eminescu, Brâncuși, Lucian Blaga și Ion Barbu (pg 207). Înțelege și aprofundează gândirea lui Țuțea care consideră că ”finalitatea oricărei culturi, de la știință la filosofie, trebuie să fie dogma care va sfârși în teologal. Însăși filosofia în istoria ei va migra de la forma teologală la forma științifică, ceea ce atrage după sine relativizarea dogmei în favoarea autonomiei în care eul devine egocentric și orgolios. Disiparea termenului în știință, politică, sociologie cu tendința vădită de a-l bagateliza este imposibilă pentru că, în viziunea lui Petre Țuțea dogma este o cale către Adevăr și Absolut, pentru că însăși dogma este Adevărul revelat (pg 210).
Neîndoios Petre Țuțea are o gândire dogmatică, prin care el ajunge la stadiul ”primirii certitudinii”, reușind astfel în demonstrația sa că creștinismul este superior celorlalte religii prin apariția Mântuitorului, ”echivalentă cu revelarea Adevărului transcendent în istorie” (pg 211). Alături de Casian Maria Spiridon (poet, eseist, critic literar și filosof), Theodor Codreanu reușește să pună în valoare tezaurul de gândire a unuia din cei mai percutanți discipoli ai marelui Nae Ionescu, un Socrate al României, după cum îl definea G Călinescu.
În trei subcapitole întitulate sugestiv ”Mierea cuvântului”, ”Zâmbete pentru copii” și ”La cântarul de cuvinte” Theodor Codreanu se oprește asupra poetului de factură romantică Petruș Andrei pe care, nici ”greutatea anonimatului” (unei vieți trăite poetic în Puieștii vasluiului) nu îl abate de la destinul său poetic afirmat cu asupra de măsură de-a lungul anilor. Poet extrem de prolific (adept al canonului poeziei clasice, cu preponderența sonetului și rondelului), prozator, autor de aforisme, dar și cu simțul umorului și chiar critic literar, Petruș Andrei poate fi descoperit în trei ipostaze.
Prima – a neotradiționalismului, cu note romantice în care ”dulceața cuvântului” și peisajul poetic se regăsesc în versurile sale. Aici poetul abordează realitățile vieții prin prisma sensibilității sale romantice ”culege mierea din trestii de cuvinte” din ”zâmbete de primăvară” și din ”Vorbiți-mi despre Dumnezeu”.
A doua ipostază – este aceea de autor de poezii pentru copii, deopotrivă descriptive, dar și nostalgice, versificând narațiunea basmului, dar și creind o atmosferă de basm.
În a treia ipostază – îl găsim ca rapsod al iubirii, cultivând cu talent și sensibilitate, valențele celeste ale iubirii. Prin trăirile pe care le sugerează, prin limbajul sublim al iubirii pe care îl versifică cu măiestrie și prin nelipsita notă nostalgică, reușește să atingă coardele sensibile ale inimii și sufletului celui care îl citește. Evocarea pe care Theodor Codreanu i-o dedică este una de înaltă ținută pentru că este vorba de o valoare poetică autentică.
O pagină frumoasă a cărții o reprezintă și evocarea personalității istoricului hușean, profesorul Costin Clit, în care Theodor Codreanu vede specialistul prin excelență, împătimitul și pasionatul în descoperirea și utilizarea documentelor prin scotocirea arhivelor. Pasiunea sa, ca și acribia științifică cu care studiază documentul istoric, îl așează alături de Gheorghe Ghibănescu – cunoscut istoric al ținuturilor vasluiene din secolul al XIX-lea și de episcopul Iacov Antonovici – ctitor de cultură și școală în eparhia Hușilor. Dincolo de activitatea didactică (profesor de istorie la Colegiul Național Cuza Vodă Huși) are o bogată activitate culturală și științifică ca editor al revistei ”Prutul” (revistă de istorie și cultură care apare la Huși cu gir universitar), autor de monografii ale unor așezări și biserici, studii și documente istorice publicate, ceea ce îl plasează în elita istoricilor la nivel național.
Cartea de referință pe care o evocă Theodor Codreanu este monografia liceului Cuza Vodă, în care primatul documentului și interpretarea lui este vizibilă, cu plasarea lui contextuală, chiar dacă disconfortează pe alocuri la modul subiectiv, persoane sau epoci déjà devenite istorie. Adept al adevărului istoric necosmetizat, adânc ancorat în valoarea documentară a arhivelor, Costin Clit rămâne un istoric valoros care are încă multe de spus, mai ales că șansa vieții i-a hărăzit o zonă cu mare semnificație și încărcătură istorică, chiar pentru istoria națională.
Un moment fast în economia cărții îl reprezintă evocarea scriitoarei Lina Codreanu al cărei parcurs este unul impresionant (pg 233). Profesoară de limba și literatură română, cu un bogat palmares în domeniul scrisului, pornind de la dicționare, antologii, studii critice, publicistică, pășește viguros în ultimii ani în proza scurtă în care își dovedește, cu asupra de măsură, măiestria de narator (Viața ca o poveste, lagărul – ca un coșmar; Poștalionul; Proprietarii de amintiri), opere care au întrunit sufragiile multor condeieri de prestigiu (pg 234).
De data aceasta, Lina Codreanu abordează cu curaj și talent primul său roman, întitulat ”Chemarea apelor” (Ed. Junimea, 2017), pe a cărui prezentare se axează Theodor Codreanu. Tabloul satului cu viața lui, istoria lui, legendele lui, trăirile lui la vremuri de năpastă, restriște sau bucurie, sunt surprinse și evocate cu o certă măiestrie artistică. Percepțiile individuale și îndeosebi cele colective, mai ales în vremuri grele, sunt convingător prezentate într-un crescendo alert, asociindu-se in faptă și spirit cu aducerea în actualitate a unor credințe străvechi, a căror punere în practică pot învinge stihiile.
Alunecarea către fantastic, esoteric sau misterios, creează un adevărat univers voiculescian pe care Lina Codreanu reușește să-l creioneze cu talent. Dezvoltarea narațiunii este absolut captivantă prin desfășurarea ei și seducătoare prin stilul scriiturii. Deși lipsită de idilic – în opinia lui Theodor Codreanu – sunt convins că istoria satului natal Mândrești, are încă suficiente momente care, evocate cu aceiași măiestrie, să-i satisfacă și acest deziderat, care ar putea să capeta și alte semnificații sub pana măiastră a Linei Codreanu.
Dintre personalitățile evocate în cartea sa, nu putea lipsi tovarășul său de breaslă în ale criticii literare, profesorul Teodor Pracsiu, o somitate a culturii locale care trudește în acest spațiu de peste 50 de ani. Om de cultură, implicat în tot ceea ce înseamnă act de cultură, înlesnită și de postura sa de redactor șef al publicației locale ”Vremea Nouă” pentru o lungă perioadă de timp, are privilegiul unei priviri de ansamblu asupra fenomenului cultural în spațiul moldav și nu numai. Deși anii s-au adunat, vioiciunea spiritului; scriitorului, criticului literar, cronicarului dramatic, eseistului și epigramistului Teodor Pracsiu, se menține la cotele sale cunoscute și déjà consacrate prin opera sa.
Dincolo de prietenia trainică care îi leagă, Theodor Codreanu reușește să pătrundă în intimitatea gândirii pracsiene care s-a individualizat și particularizat în spațiul cultural vasluian și moldav. Convingător prin percepție și rigoare, cu un discurs care satisface orice exigență oratorică, necruțător în aprecieri până la sarcasm (acolo unde este cazul), Teodor Pracsiu, cel puțin prin cartea sa ”Refracții critice” (din cele 11 cărți publicate), depășește cu mult pragul localismului cultural, ocupând un loc meritoriu la nivel național. Aprecierea autorului transpare și din spațiul alocat prezentării sale (12 pagini), dar și în modul de abordare a personalității sale în cele 5 subcapitole; ”Clepsidrele Thaliei”, ”Cronicar al teatrului Victor Ion Popa”, ”Refracțiile”, ”Vladimir Streinu redivivus” și ”Un raționalist prinre sentimentali”, fiecare excelând prin profunzimea analizei. Theodor Codreanu reușește să sublinieze îndeajuns de convingător personalitatea lui Teodor Pracsiu atunci când spune; ”timpul ne-a dezvăluit nu doar unul dintre cei mai buni profesioniști ai criticii dramatice, nu numai umoristul mereu în vervă, dar și un critic literar la fel de valoros, cultivând recenzia, cronica literară, eseul și studiul critic (pg 223).
Consecvent principiilor sale, fără să fie lipsit de prejudecăți, dar cu adânci reverberații eminesciene, Teodor Pracsiu rămâne, pe lângă atâtea altele, un publicist de forță, atenția sa îndreptându-se cu predilecție asupra sistemului educațional care, în opinia sa, tinde să se depărteze de canoanele clasice. dar și asupra limbii române pe care o îmbrățișează, nu numai cu pasiunea preocupărilor profesionale, ci și prin prisma rostirii, semnificației și utilizării ei în epoca internetului. De altfel Theodor Codreanu chiar descoperă în persoana lui Teodor Pracsiu ”bunul vorbitor, cu idei clare și precise (…) tăietura frazei sale fiind, într-adevăr a unui clasic moralist de model francez, cu deschidere pentru modernitate și cu apetit pentru evaluarea estetică tranșantă (pg 223). Teodor Pracsiu nu omite niciodată să sublinieze că maestrul său în teatrologie, dar și în acuratețea stilistică literară este Valentin Silvestru, pe care îl evocă cu venerație ori de câte ori are prilejul, ceea ce îi înobilează caracterul.
Ne oprim aici, fără ca asta să însemne că cele până la 70 de personalități evocate în cartea istoricului și criticului literar Theodor Codreanu, nu depășesc un anumit prag, chiar dacă în opinia autorului ”fac relieful de fundal al unei culturi literare” (pg 6). Și această ”cultură de fundal” este necesară, pentru că este creuzetul în care se plămădește valoarea.
Încheiem prin a spune că ”Sciitori vasluieni” rămâne o carte document, extrem de elaborată și deosebit de valoroasă prin conținut, care oricând ar putea constitui structura pe care s-ar putea alcătui o adevărată antologie literară a locului, cel puțin de nivelul celei alcătuite de Traian Nicola pentru zona tutoveană sub titlul ”Valori spirituale tutovene. Bibliografii”.
Și asta grație unui adevărat cavaler al spiritului critic, Theodor Codreanu, care trudește neobosit pe fertilul și captivantul ogor al culturii.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
(Decembrie 2020)
