Primele zile de martie reprezintã cap de primãvarã, mãrtisorul, vremea „babelor”, ce marcheazã iesirea treptatã din iarnã si instalarea primãverii. Mitul „Babei Dochia” este unul dintre cele mai vechi si importante mituri românesti, acest mit fiind gãsit în mai multe variante. Pozitia „babelor” din folclorul românesc este una mult mai privilegiatã decât cea din traditiile Evului Mediu Apusean. În afarã de sensul de „femeie bãtrânã’’, în limba si credintele românilor, cuvântul „babã” are o multime de alte conotatii care duc spre o mitologie ancestralã, daco-geticã, unde babelor si mosilor le era rezervat un loc extrem de important ca pãrinti, strãmosi si initiatori. În unele sate de la noi unele babe încã mai sunt privite ca „fiintele cele mai de-a dracului”, de unde probabil termenul de babã era însotit în povestile copilãriei aproape întotdeauna de atribute peiorative de genul: cloantã, cotoroantã, hârcã, talpa iadului.
Zilele babei din preajma inceputului primãverii constituie un scenariu de innoire a anului agrar insotit de aprinderea ritualã a focurilor, afumarea anexelor gospodãresti, prepararea alimen telor rituale. De traditia Dochiei se leagã semnificatia celui mai frumos obicei de primãvarã – Mãrtisorul – adevãratã funie a anului care adunã laolaltã zilele, sãptãmanile si lunile in douã anotimpuri (iarna si vara), simbolizate de snurul bicolor fãcut cadou la inceputul anului agrar. În mare, mitul Dochiei circumscrie in mod strãlucit celor douã aspecte ale Principiului Feminin: Primul este acela al preafrumoasei fecioare, pãstoritã neprihãnitã, fata regelui Decebal, de care se indrãgosteste insusi impãratul Traian. Hãituitã de soldatii romani, Dochia cade istovitã in sanctuarul natural al muntilor si il implorã pe Zamolxe (sau pe Maica Domnului, in variantele de dupã crestinarea romanilor) sã o salveze de soarta umilitoare de a ajunge trofeu de rãzboi. Zeul milos o transformã, alãturi de oitele ei, in stanele de piatrã de pe Muntele Ceahlãu care pot fi admirate si astãzi. Al doilea aspect legendar este dat de Baba Dochia, deja bãtranã, sub formã de cloantã si zgriptu – roaicã. Fiul Babei, celebrul Dragobete, se cãsãtoreste impotriva dorintei ei, iar pentru a-si teroriza nora, Baba Dochia o trimite cu un ghem de lanã neagrã, in miez de iarnã, la rau, sã-l spele panã cand se albeste. Disperatã, fata incepe sã plangã, iar atunci apare un tanãr frumos pe nume Mãrtisor, care-i dãruieste o floare rosie magicã ce albeste lana neagrã. Întoarsã acasã, fata este acuzatã de Baba Dochia cã Mãrtisor ar fi ibovnicul ei. Apoi, Baba Dochia, se imbracã cu cele 9 cojoace ale ei si porneste cu oile la munte. Pe parcursul zilei, Baba se dezbracã de toate cele 9 cojoace, care aveau sã simbolizeze Babele calendaristice de la inceput de Mãrtisor, dar iarna nu trecuse, iar vremea se face nemiloasã, pedepsind Baba pentru rãutatea ei. Începe sã ningã, iar Baba si oile sale ingheatã pe munte, transformanduse in stane de piatrã. Asemenea ßoameni de piatrã’ se pot vedea in diferite locuri din Carpatii Orientali si Meridionali dar trecutul isi pãstreazã misterul legendelor de o frumusete inestimabilã. Vechimea cultului ßbabelor’ pe teritoriul Daciei este atestatã si de venerarea unor monumente megalitice de forma unor pietre antropomorfe naturale, care se numesc in mod curent Babe. Si in Ceahlãu se gãseste astfel de monument inalt de cinci coti inconjurat de aproximativ 20 de pietre cu simbolisticã de oaie. Din aceastã statuie de babã curge un izvor nesecat de sute de ani. Statuia nu e asezatã pe nici un soclu. Este dificil de spus dacã natura si-a arãtat in acest monument fantezia ei sau dacã mana iscusitã a unui artist a plãsmuit-o asa. Este probabil cã ea a folosit cultului vreunor idoli pãgani, ai cãrui slujitori aveau obiceiul sã facã ceva prin mijloace fie naturale, fie magice, prin care sã poatã sluji uimirea gloatei lesne crezãtoare, sau credinta in divinitate. Si cum inceputul de an agricol era si o perioadã incãrcatã de energii nefaste de care se fãcea ßvinovat’ soarele vãtãmãtor al primãverii, antichitatea a oferit si o solutie: mãrtisorul care are ca efect contracararea actiunii soarelui alb intrupat prin bãnutul de argint. Denumit popular si mãrtigus sau mart, vestitorul primãverii, oferit acum mamelor si iubitelor, este o reminiscentã a cultului soarelui, care s-a pãstrat in Romania panã acum sub forma a numeroase superstitii, datini, credinte si traditii populare. Mãrtisorul care este un obicei vechi specific teritoriului tãrii noastre, pe care nu il regãsim in trecut la alte popoare. În timp, traditia mãrtisorului a fost preluatã si de alte populatii de la sud de Dunãre. Obiceiul dãruirii mãrtisorului este mostenit de la daci si romani si isi are originea in credintele si practicile agrare. Mãrtisor, numele popular al lunii martie, este de origine latinã Martius. Dupã vechiul calendar roman, 1 martie era prima zi din an, in care se celebra sãrbãtoarea Matronalia. În aceastã zi aveau loc serbãrile lui Marte zeul fortelor naturii, al primãverii si agriculturii, ocrotitor al campului si turmelor. La vechii traci, aceleasi atribute le avea zeul Marsyas Silen, considerat inventatorul flautului, al cãrui cult este dedicat fertilitãtii si al vegetatiei si stau la originea simbolului cu numele de Mãrtisor. Acestui zeu ii erau inchinate sãrbãtorile primãverii, ale florilor si fecunditãtii naturii. Se pare cã sãrbãtoarea romanã a matronaliilor s-a suprapus in spatiul romanesc peste echivalentul local al acesteia, personajul traditional Baba Dochia. Traditia romaneascã spune cã primele 9 zile ale lunii martie sunt considerate zilele babelor si cã fiecare dintre noi in aceastã perioadã trebuie sã isi aleagã o babã, numind-o ßbaba mea’ si urmãresc cu atentie vremea, incercand sã-si prevesteascã viitorul an in functie de aspectul zilei: o ßbabã’ insoritã si seninã anuntã un an bun si linistit. Dimpotrivã, o ßbabã’ mohoratã si ploioasã sau cu zãpadã inseamnã cã urmeazã un an plin de necazuri si de supãrãri. Flãcãii isi aleg, din februarie, o zi a babei si, cum va fi ziua, asa va fi si nevasta lui: uratã, frumoasã etc. În aceastã perioadã, vremea este la fel de instabilã, precum firea babelor. Bineinteles cã fiecare dintre noi ne dorim o babã frumoasã si insoritã dar poate mai sunt si cei care preferã o babã uratã, zãpãcitã si nelinistitã? O veche legendã spune cã Baba Dochia, umbland cu oile prin pãdure, torcea lana din furcã si, gãsind un bãnut de argint, i-a fãcut gaurã, legand-o cu un fir de atã. Asta a fost de 1 martie si de atunci a luat fiintã obiceiul. De altfel, in credinta popularã, Soarele este asemãnat cu un ban de argint. Purtat la gat, la piept sau la manã, acest mãrtisor (adicã banul de argint cu snur alb si rosu) semnificã in traditia popularã prietenia cu Soarele de la care primim cãldurã, veselie, sãnãtate, voie bunã, frumusete, curãtenie. Sãpãturile din siturile arheolo – gice au scos din mãruntaiele pã – mantului mãrtisoare cu o vechime de peste 2.000 ani. Aceste desco – periri denotã cã pe vremea dacilor simbolurile primãverii erau confe – ctionate din timpul iernii, urmand a fi purtate dupã ziua de 1 Martie. Pe atunci mãrtisoarele erau fie niste pietricele colorate insirate pe o atã, fie o monedã sau mai multe, legate cu fire subtiri de lanã albe si negre (in unele locuri alb cu rosu). Culoarea rosie era datã de foc, sange si soare – insemnand nasterea si viata, adicã femeia. Iar albul era limpezimea apelor, lungirea zilelor, culoarea norilor, zãpada rece si purã – semnificand intelepciunea bãrbatului. Negrul semnificand noaptea, timpul mohorat al iernii, moartea simbolicã al naturii. De altfel, snurul mãrtisorului exprima impletirea inseparabilã a celor douã principii ca o permanentã miscare a materiei. El semnifica schimbul de forte vitale care dau nastere viului, necurmatul ciclu al naturii. Atunci cand vine pe lume un copil, prima sa hranã, dupã nastere, este laptele mamei sale. Ea l-a hrãnit, mai intai cu sangele ei, si apoi cu laptele ei. Culorile alb si rosu au rãmas din antichitate si panã in zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regãsite si la bradul de nuntã si inmormantare. Aceste mãrtisoare erau purtate la incheietura mainii sau prinse in piept cu un ac, iar fetele credeau despre ele cã le vor aduce noroc, frumusete si le vor feri de razele arzãtoare ale soarelui verii si nu vor avea pistrui tot anul. Mãrtisorul, care este de fapt, panã la urmã, o fãramã de soare, se poartã de la 1Martie si panã cand vin berzele sau randunelele, ori infloresc ciresii. La lunã plinã snururile se scot si se leagã de crengile pomilor pentru cã este aducãtor de noroc si rod bogat, iar cu moneda respectivã cumpãrau cas si vin rosu, pentru cã tot restul anului pielea lor sã fie albã si moale iar obrajii rosii. Se mai obisnuia sã se punã sub closcã sau sã se pãstreze la icoanã pentru caracterul lor de talisman solar. Se credea cã purtãtorii mãrtisorului nu vor fi parliti de soare pe timpul verii, cã vor fi sãnãtosi si frumosi ca florile, plãcuti, drãgãstosi si norocosi, feriti de boli si de deochi. Pe vremuri, fetele ieseau in grãdinã de cum se desprimãvãra, luau mãrtisorul si-l aruncau in sus, spre soare, zicand: ßSfinte Soare, sfinte Soare, /dãruiescu-ti mãrtisoare, /in locul lor mã fereste / de pistrui ce mã- negreste. /Ia-mi te rog negretile/si dã-mi albetele, /fã-mi fatã ca o floare/sfinte Soare, sfinte Soare’. Si astfel, 1 martie, Mãrtisorul, devine o zi in care fiecare femeie primeste acest dar ca simbol al primãverii, al dragostei sau prieteniei dar de fapt in trecut, mãrtisoarele erau dãruite de femei, bãrbatilor. Pe la mijlocul sec. XIX, bãnutul cu snur care apãra de boli, deochi si friguri si aducea noroc, sãnãtate si bunãstare a fost adoptat si de orãseni. Datina devine astfel una dintre cele mai indrãgite traditii neaose romanesti. În locul banului gãurit, s-au fãcut in ani tot felul de mici figurine simbolizand norocul: clasica potcoavã, trifoiul cu patru foi, cosarul, buburuza sau figurina care simbolizeazã primãvara: firavul ghiocel. Între timp, asa zisul ßentu – ziasm’ al mesterilor a transformat mãrtisorul in tot felul de figurine care nu mai au nicio legãturã cu semnificatia initialã. Snurul ßde arnici si gãitan’ este inlocuit cu fir de mãtase, pãstrandu-se doar culorile rosu/alb cu inteles simbolic. Dincolo de obiceiuri si simboluri legate de mãrtisor, el rãmane ca o intrupare a bucuriei de a trãi, a dragostei de viatã, un semn prin care noi, oamenii salutãm renasterea naturii odatã cu venirea primãverii. Mãrtisorul rãmane, peste timp, simbolul soarelui atotputernic si al puritãtii sufletesti. Sã pãstrãm vie in sufletele noastre magia acestei sãrbãtori si sã ne bucurãm de primãvarã!
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ‘Datini si eresuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea’, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
– Arthur Gorovei – ‘Credinti si superstitii ale poporului roman’, Editura ‘Grai si Suflet – Cultura Nationalã’, Bucuresti, 1995.
– Antoaneta Olteanu – ‘Calendarele poporului roman’, Editura Paideia, 2001.
– Elena Niculita Voronca – ‘Datinile si credintele poporului roman’, Editura Polirom, Iasi, 1998.
– Dimitrie Cantemir – ‘Descrierea Moldovei’, Editura Litera, Chisinãu, 1998.
– Ion Ghinoiu – ‘Obiceiuri populare de peste an’, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997.
– Ion Ghinoiu – ‘Sãrbãtori si obiceiuri romanesti’, Editura Elion, Bucuresti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ‘Zile si mituri. Calendarul tãranului roman 2000’, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999.
– Ion Talos – ‘Gandirea magico-religioasã la romani’, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001.
– Irina Nicolau – ‘Ghidul Sãrbãtorilor Romanesti’, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Stiucã – ‘Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele’, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Romulus Vulcãnescu – ‘Mitologie Romanã’, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985.
– Simion FIorea Marian – ‘Sãrbãtorile la romani’, Editura ‘Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, 2001.
– Tudor Pamfile – ‘Mitologia romanã’, Editura ALL, Bucuresti, 1997.
– ‘Vietile Sfintilor’, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.
