Alexandru Ioan Cuza s-a nãscut la data de 20 martie 1820, intr-o mahala a localitãtii Barlad. Pãrintii sãi, vornicul Ioan Cuza si Soltana Cozadini, de obarsie greacã, i-au asigurat o copilãrie fericitã la mosia lor din localitatea Bãrbosi, judetul Fãlciu (a nu se confunda cu Barbosi din judetul Galati). Si-a fãcut studiile gimnaziale in Iasi, in cadrul pensionului lui Victor Cuenin, desãvarsindu-si instruirea la Paris, unde a urmat liceul si apoi cursuri de medicinã si de drept. În perioada 1837-1840, Alexandru Ioan Cuza (Alecsandru Ioan Cuza, dupã unele surse) a fost cadet in armatã (aspirant la gradul de ofiter), la arma cavalerie. Apoi a lucrat in calitate de membru al Judecãtoriei Covurlui, insã in octombrie 1845 si-a dat demisia, participand alãturi de tinerii revolutionari romani la pregãtirea revolutiei burghezo-democrate din martie 1848, in Moldova. A fost arestat impreunã cu tatãl sãu, Ioan, cu Costache Negri, cu Vasile Alecsandri, precum si cu alti nouã revolutionari socotiti periculosi. Toti au fost transportati in cateva cãrute, la Galati, si imbarcati pe o corabie, pentru a fi trimisi la Constantinopol. Interventia hotãratã a Elenei Rosetti-Cuza, fiica postelnicului (membru al sfatului domnesc) Iordache Rosetti-Solescu si a Ecaterinei (nãscutã Sturza, la Miclãuseni, langã Roman) cu care se cãsãtorise la data de 30 aprilie 1844, la Solesti, judetul Vaslui, si a consului englez, Cumingam, a reusit sã devieze corabia ce se indrepta spre Mãcin, ajutandu-i sã scape cu viatã. În luna mai 1848, Alexandru Ioan Cuza a participat la adunarea de pe Campia Libertãtii, de la Blaj, alãturi de alti revolutionari moldoveni, munteni, bãnãteni si transilvãneni. Dupã un autoexil, la Paris si Constantinopol, Cuza a revenit in Moldova, insotindu-l pe noul domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), adept al unirii Principatelor Romane. În timpul domniei lui Grigore Ghica, Alexandru Ioan Cuza a fost numit Presedinte al Judecãtoriei Covurlui, lucrand in Galati panã in anul 1851, apoi Director al Ministerului de Interne, la Iasi, panã in 1853 si agã (sef al politiei), in anii 1853-1856, in Iasi. La data de 6 iunie 1855, Grigore Ghica i-a acordat titlul de vornic (repre – zentant al domniei) cu drepturi depline in administrarea orasului Galati si, de la data de 7 iulie 1856, parcãlab (administrator) al portului si orasului Galati. În timpul caimacanului Nicolae Vogoride, Alexandru Ioan Cuza a fost incadrat in armatã, acordandui-se, succesiv, gradele de sublocotenent (6/12 martie 1857), locotenent (24 aprilie/6 mai 1857), cãpitan (28 aprilie/10 mai 1857) si maior (3/15 mai 1857). Intercep – tand o scrisoare a lui Nicolae Vogoride, din care rezulta intentia acestuia de a falsifica alegerile, Cuza a trimis-o lui Petre Ispirescu, care a transmis-o spre tipãrire si difuzare, compromitandu-l pe caimacan. Alexandru Ioan Cuza si-a dat demisia din armatã, la data de 6/18 iulie 1857, protestand impotriva acestui act antiunionist. Dupã repetarea alegerilor, in septembrie 1857, Alexandru Ioan Cuza a fost rechemat in armatã, avansat colonel, si numit in inalta functie de loctiitor al hatmanului militiei. Ales deputat de Galati si membru al Divanului ad-hoc de la Iasi, Alexandru Ioan Cuza a contribuit la pregãtirea alegerilor din ziua de 5/17 ianuarie 1859. Cu mare entuziasm si deose – bite eforturi, fortele unioniste din Moldova si Muntenia (Tara Romaneascã) l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn, atat in Moldova (la data de 5/17 ianuarie 1859), cat si in Muntenia (la 24 ianuarie/5 februarie 1859), aceastã dublã alegere avand un extraordinar ecou pe toatã intinderea pãmantului romanesc, de o parte si de alta a muntilor Carpati. Panã la 11/23 februarie 1866, cand potrivnicii tãrii, din interior si exterior, l-au obligat sã abdice, Alexandru Ioan Cuza a organizat infãptuirea unor reforme progresiste in domeniile: militar, politic, economic, invãtãmant si culturã, legislatie. În timpul domniei sale s-au adoptat mãsuri pentru unificarea administrativã si organizarea institutiilor moderne ale statului, inclusiv cea dintai impãrtire administrativã a teritoriului Romaniei, in judete si comune. A fost modificat sistemul de mãsuri si greutãti, acesta fiind inlocuit cu sistemul european, in vigoare si astãzi. Au fost adoptate Codul Penal si Codul Civil modern (napoleonian) precum si alte acte legislative, in spirit european, potrivit cãrora se impunea egalitatea cetãtenilor in fata legii si a impozitelor. Au fost organizate comertul, meseriile, industria si transporturile. În timpul domniei sale, a fost promulgatã legea pentru organizarea instructiunii publice, prin care invãtãmantul primar de 4 clase devenea obligatoriu, general si gratuit si au fost asezate pe baze temeinice invãtãmantul secundar si superior, acesta din urmã fiind beneficiar al infiintãrii universitãtilor din Iasi (1860) si din Bucuresti (1864). S-a generalizat folosirea alfabetului latin in administratie si invãtãmant. Ajutat de sfetnici apropiati, in frunte cu Mihail Kogãlniceanu, Alexandru Ioan Cuza a desfiintat claca si a improprietãrit tãranii, rãmanand permanent in constiinta lor, a adoptat legea electoralã si a infãptuit secularizarea averilor tuturor mãnãstirilor, toate acestea fiind actiuni energice si curajoase, care au contribuit la progresul general al tãrii si racordarea Romaniei la cerintele civilizatiei europene. Chiar dacã s-au eludat unele prevederi ale Conventiei de la Paris, din 7/19 august 1858, care a functionat drept Constitutie a tãrii, la data de 2/14 mai 1864 a fost dizolvatã Adunarea Deputatilor si s-au adoptat, prin decret, Legea electoralã si Legea ruralã. Activitatea autoritarã a lui Alexandru Ioan Cuza a fost impusã de nevoia accelerãrii reformelor si a luptei impotriva conservatorilor si a unor proprietari care se opuneau reformelor progresiste. Domnul Alexandru Ioan Cuza a acordat o atentie specialã Armatei Romane, punand in practicã multe dintre prevederile programelor stabilite in anul 1848. Cu sprijinul ministrilor de rãzboi Constantin Milicescu, Ion Emanoil Florescu si Savel Manu, Armata Romanã a fost organizatã pe baze moderne, adoptandu-se urmãtoarele mãsuri progresiste: – dislocarea, in luna martie 1859, a unor unitãti de infanterie si cavalerie din Iasi, la Bucuresti, si mutarea altora din Bucuresti la Iasi, pentru omogenizarea armatei; – organizarea Taberei Militare de la Floresti, Prahova, care si-a desfãsurat activitatea in perioada aprilie-septembrie 1859, aici instruindu-se 12.000 de ostasi din Moldova si Muntenia (din armele infanterie, cavalerie, artilerie, grãniceri si dorobanti), aprofun – dandu-se apropierea sufleteascã si intelegerea originii comune a participantilor; – inmanarea, la data de 1/13 septembrie 1863, in cadru solemn, pe Campia de la Cotroceni, a noilor steaguri (drapele de luptã), cu culorile rosu, galben si albastru, pe care erau scrise cu fir auriu cuvintele HONOR ET PATRIA, precum si numãrul si numele unitãtii militare. Cu acest prilej, domnul a tinut o emotionantã cuvantare: ßOfiteri, subofiteri, caporali si soldati, astãzi va fi una din cele mai insemnate in datinile noastre. Primind steagurile cele noi, aduceti-vã pururea aminte cã vã incredintez onoarea Tãrii. Steagul e Romania! Acest pãmant binecuvantat al Patriei, stropit cu sangele strãbunilor nostri si imbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa in care s-au nãscut pãrintii si copii vostri! Steagul este incã simbolul devotamentului, credintii, ordinii si a disciplinei ce reprezintã oastea. Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul Tãrii, intreaga istorie a Romaniei. Într-un cuvant, steagul reprezintã toate victoriile si virtutile militare, care se cuprind in acele douã cuvinte sãpate pe vulturii romani: ONOARE SI PATRIE! Ofiteri, subofiteri, caporali si soldati, jurati sã pãstrati cu onoare si fãrã patã steagurile voastre si astfel veti corespunde increderii si asteptãrii ce am pus, cu Tara intreagã, in voi. Jurati a le apãra in orice intamplare ca un sfant depozit ce incredintez bravurei si patriotismului vostru.’; – introducerea uniformei militare comune si a echipamentului unic pentru ofiteri si trupã; – extinderea aplicãrii Codicei Penale si a Regulamentului Serviciului Interior moldovean in intreaga armatã; – unificarea instructiei la toate armele din compunerea armatei; – infiintarea Statului Major General (12/24 noiembrie 1859), menit sã coordoneze intreaga activitate din armatã; – unificarea Ministerului de Rãzboi din Moldova cu cel din Muntenia (Tara Romanescã), in 1860, numindu-l in fruntea noului organism de conducere a armatei romane pe colonelul Ion Emanoil Florescu, avansat ulterior la gradul de general, in luna mai 1860; – crearea unui corp specializat de administratie si intendenti (august 1860); – crearea unui corp specializat de genisti militari (octombrie 1860); – unirea intregii flotile de Dunãre intr-un corp unic (octombrie 1860); – organizarea Serviciului Sanitar Unificat sub conducerea dr. Carol Davilla; – centralizarea scolilor militare, mai intai la Iasi, apoi mutarea lor in Bucuresti, si unificarea programelor de invãtãmant ale acestora; – infiintarea scolii militare regimentare si a scolii militare de gimnasticã; – infiintarea de noi unitãti militare si reorganizarea pe principii moderne a celor existente; – infiintarea de noi cazãrmi pentru cazarea trupelor (in Ploiesti a fost construitã, in anul 1863, cazarma de pe strada Torcãtori, pentru cartiruirea Batalionului 1 din Regimentul 7 Linie- Infanterie Bucuresti-Ploiesti, si cartiruirea unui escadron de cavalerie intr-o cazarmã situatã pe strada Rudului); – dotarea armatei cu mijloace moderne de luptã, provenind atat din import (Franta, Italia si Belgia), cat si din tarã, pentru aceasta fiind infiintate noi unitãti manufac – turiere de fabricatie si reparatie a armamentului: Pirotehnia de la Bucuresti, Pulberãriile de la Lãculete (Dambovita) si Targsor (Ploiesti), Arsenalul Armatei din Dealul Spirii (1863), Fonteria de la Targoviste, pentru construirea tevilor de tun; – cresterea numãrului perso – nalului militar, in anul 1865 efectivul armatei permanente ridicandu-se la 19.365 de ostasi, iar cel al trupelor teritoriale fiind de 24.548 de oameni, asa cum ii comunica Împãratului Napoleon al III-lea, sfetnicul sãu.
– continuare în numãrul viitor –
* Col. (rtr.) Constantin Chiper
NOTE:
1. General Vasile Milea s.a., Istoria militarã a poporului român, volumul IV, Editura Militarã, Bucuresti, 1987
2. I. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Cuza Vodã, In memoriam, Editura Junimea, Iasi, 1973
3. Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Editura Militarã, Bucuresti, 1973
