Lansarea unei cãrti reprezintã întotdeauna un eveniment cultural care oferã prilejul unei profunde meditatii pe subiectul propus, mai ales atunci când tema este atât de aproape existentei noastre concrete, la care nu rareori ne raportãm pe mãsura anilor ce trec, si nu numai. Culegerea de eseuri ce alcãtuiesc cartea Medicinã si Societate apãrutã la editura PIM, Iasi, 2014, este inteligent centratã pe trei teme principale: 1. Medicina, între bioeticã si etica crestinã, 2. Interferente medicosociale si 3. Medicinã – mediu si societate. Cartea încearcã sã abordeze relatia sistem medical si societate în integralitatea ei, prin prisma istoriei, a evolutiei ca stiintã si posibilitãti tehnice, a reciprocitãtii sub raport etic si moral, locul ei în viata socialã, rolul medicului si, desigur, perspectiva, prin prisma transformãrilor din societatea modernã (partea I-a). Cartea în ansamblul ei apare ca o lucrare extrem de bogatã în informatii si opinii, pe care le consider personalizate, si cu ecou în mintea cititorului. Doctorul Lupu dovedeste si cu acest prilej cã genetica biologicã (ereditatea sau mostenirea nativã) trebuie sã o dublãm în familie si scoalã cu o „ereditate culturalã“. Acest lucru este demonstrat în chip remarcabil de tandemul care îsi asumã responsabilitatea, autoritatea si originalitatea acestei lucrãri Valeriu si Vasile Lupu. Aceastã lucrare, pânã la urmã de „eseisticã medicalã“, este de fapt o abordare plurivalentã a fiintei umane, un mozaic caracterologic al omului si al interactiunii sale cu socialul sub toate aspectele sale, dar si cu mediul extrasocial si extralogic al existentei noastre (partea a II-a si a III-a). Autorii îndeamnã medicul, dar si pe pacient, sã se priveascã reciproc si sã interconditioneze de la persoanã la persoanã si nu de la creator la creaturã. Adicã în complexitatea relationalã din punct de vedere psihologic, estetic, moral, cultural, asa putând sã se realizeze o cunoastere mai bunã a cauzelor care l-au adus în starea de pacient. Cred cã trebuie sã considerãm medicina ca cel mai umanizat spatiu al existentei noastre, unde rãzboiul are un singur adversar – boala si se duce pentru sãnãtatea vietii si nu pentru alte scopuri (p. 48-58). Raportarea acestor aspecte la realitãtile concrete ale actului medical ridicã câteva probleme de esentã si de perceptie, pânã la urmã a profesiei de medic (p. 41). Prima ar fi cã medicul si sistemul medical nu gestioneazã viata, cum gresit se percepe la nivelul opiniei publice si mai ales a liderilor de opinie în domeniu. Ceea ce medicul si sistemul medical este chemat sã gestioneze este sãnãtatea vietii, pe care însã o poate gestiona cu mai mult sau mai putin succes în functie de o multitudine de variabile, cum ar fi: fondul biologic al pacientului, zestrea lui ereditarã, modul de viatã, atitudinea fatã de propria lui existentã, prezenta unor boli cronice sau tare congenitale, capacitatea de rãspuns al organismului, alte cauze cunoscute sau necunoscute etc. etc., variabile pe care opinia publicã si mai ales familia refuzã sã le ia în calcul. Trebuie înteles faptul cã gestionarea vietii nu apartine asistentei medicale, pur si simplu pentru faptul cã are alte resorturi, care de regulã scapã logicii si ratiunii umane. O viatã se încheie atunci când trebuie sã se încheie, indiferent cum: prin accident, prin boalã, sau fãrã o cauzã aparentã ce poate fi asimilatã fatalitãtii, ca sã nu mai vorbim de uzura biologicã, care este de regulã respinsã de cel în cauzã sau de apartinãtori. Sunt cunoscute în biologie suficiente situatii în care efectiv organismul refuzã sã rãspundã interventiilor noastre, oricât de sofisticate si evoluate ar fi din punct de vedere tehnic, sau rãspund de o manierã paradoxalã (efect invers), cum ar fi: apoptoza celularã, celula refuzivã sau în blocaj metabolic etc. Dacã acceptãm cã viata este un dat natural sau divin, trebuie sã admitem si faptul cã cel care dã viatã poate sã o si întrerupã oricând, aspect ce ratiunea umanã refuzã sã accepte. Întelepciunea popularã a gãsit un rãspuns mult mai simplu si mai aproape de adevãr decât toatã stiinta noastrã (asa a fost dat sã fie, s-a terminat ghemul zilelor, ce ti-e scris în frunte ti-e pus etc). Medicul trebuie mereu privit în statura sa de reper valoric fundamental al sãnã- tãtii noastre, si nu ca un oarecare mestesugar, asa cum de regulã îl priveste societatea actualã, care, prin alocare de fonduri insuficiente, cu afundarea sistemului în ineptii functionãresti birocratice si prin trimiterea de „cercetasi“ distruge de fapt si lasã rãni adânci în viata unui spital, a medicilor si a pacientilor. Într-un spital nu suntem nici la mãcelãrie si nici la piatã, ca sã intre cineva cu ciubotele în activitatea medicalã. Este necesar respectul statului si al cetãteanului fatã de acest reper vital pentru orice tip de societate. Acest lucru îl demonstreazã si lucrarea de fatã, iar efortul autorilor este unul meritoriu; de aceea, sper ca în viitor sã mai vedem assmenea aparitii. Închei prin a spune cã aceastã carte poate fi usor asimilatã ca un adevãrat ghid moral si etic pentru medic si ajutoarele sale din sistem, iar pentru cei din afara sistemului, un instrument util în cunoasterea a ceea ce înseamnã: medic si sãnãtate, viatã si boalã, medicinã si societate.
Prof. dr. Petre Iosub,
doctor în filosofie
