Vremuri grele, vremuri de luptã si crâncene bãtãlii pentru putere, pentru noi teritorii si functii în dregãtoriile împãrãtiei. King Michael era obligat sã abdice, vremea lui trecuse si, la orizont, se întrevedeau noi dorinte pentru tron. S-au bãtut mai multi boieri, care mai de care cu ostile sale. Cum era si firesc, a câstigat boierul cu cea mai numeroasã si mai bine plãtitã oaste. Si, uite asa, dupã ani si ani de înfruntãri cu alti boieri, dornici de a avea supusi multi si loiali, boierul nostru a ajuns împãrat. C-asa e datina strãbunã. Ai câstigat bãtãlia pentru împãrãtie, devii împãrat. Ce mai conta dacã împãrãtia era sãracã. Bine cã erau multi iobagi care, pentru o simbrie vai de capul ei pentru majoritatea supusilor, erau obligati, prin decret împãrãtesc, sã asculte poruncile noului stãpân. Erau si multi favoriti ai celui uns de popor, care, prin servilism si ascultare maximã, beneficiau de gratiile împãratului, erau soli spre alte zãri, spre alte împãrãtii, solda era substantialã. Avea împãratul tot felul de sfetnici care mai de care mai sforar, cu sticluta de cucutã în buzunarele mantiilor de cavaleri sau domnite. Dar si multi argati harnici si cu dragoste pentru treburile dregãtoriilor. Împãrãtia avea si o herghelie de cai, ce aveau furaje din plin. Mare si tare era si chelarul împãrãtiei, nu misca nimic fãrã stirea sau acordul sãu. Si, într-o zi, noul împãrat, Ridat, chemã chelarul si-l întrebã: – Nea chelaru, ia spune, ce mai este pe la herghelia împãrãtiei? Cum se prezintã calestile împãrãtesti? Sunt la bun adãpost, caii au furaje, e nevoie de reparatii? – Mãria-Ta, calestile sunt în bunã stare, în primul adãpost se aflã calestile împãrãtiei cu care merg numai anumiti boieri, în al doilea sunt calestile printisorilor ce vã slujesc de foarte multã vreme, în al treilea adãpost este o caleascã împãrãteascã si o trãsuricã mai micã, ce apartine unui fost slujbas de-al lui Negru- Împãrat. – Cum, ce cautã aceastã trãsuricã în grajdurile mele? Negru-Împãrat a pierdut bãtãlia! Sã scoti trãsurica din adãposturile împãrãtesti! – Prea bine, Mãria-Ta! Si, cel care a dat multi galbeni pe trãsuricã, cu împrumuturi de la cãmãtarii autorizati, a fost nevoit sã scoatã în ploaie si ninsoare mica sa caleascã. Chelarul-sef nu a avut încotro, împãratul e împãrat chiar si când merge la latrinã, porunca e poruncã. Ei, dar a venit si ziua când, cãtanele, bãtrâne si obosite de luptele de pe câmpurile de bãtãlie, trebuiau sã se lase la vatrã. Pe vremea lui King Michael se dãdeau serbãri frumoase, când ostenii se lãsau la vatrã. În pãdurea împãrãtiei se dãntuia, dansurile de societate erau la modã, Michael era sufletul petrecerilor, vesel, apreciat de supusi, avea câte o vorbã bunã pentru fiecare. Sau cel putin asta era impresia creatã. Ce mai, era frumos, se mai lãsau deoparte grijile fiecãruia. O serbare împãrãteascã era binevenitã, cãtana bãtrânã se simtea bãgatã în seamã, era emotionatã si prinsã în vâltoarea evenimentului, era felicitatã pentru aportul adus în treburile regatului. În împãrãtia lui Ridat Împãrat nu s-a întâmplat nimic, plecat-au cãtanele la casele lor având un gust amar si cãutând explicatii. Oare de ce? Poate cã vistieria era goalã, dar toti vroiau sã bea un pocal cu vin împreunã, aduceau vin de pe meleagurile fiecãruia, vroiau sã depene amintiri din batãliile la care au participat. Dar, nimic, nici o multumire, nici o vorbã bunã. S-a plecat ca de la casã pustie. Pãcat.
