În istoria fiecărei națiuni există personalități care, prin inteligență, perseverență și curajul de a explora necunoscutul, reușesc să depășească granițele timpului și ale țării natale. România a dăruit lumii numeroase asemenea valori, iar între ele un loc aparte îl ocupă medicul și fiziologul Nicolae Constantin Paulescu, unul dintre cei mai remarcabili cercetători ai începutului de secol XX.
Pentru milioane de oameni care trăiesc astăzi cu diabet, numele său este legat de una dintre cele mai importante etape din evoluția medicinei moderne. Numeroși istorici ai științei și specialiști în diabetologie consideră că experimentele sale asupra extractului pancreatic îi susțin prioritatea științifică în demonstrarea efectului hormonului cunoscut astăzi sub numele de insulină. Recunoașterea internațională avea însă să urmeze un alt parcurs, iar disputa privind meritele lui Paulescu și ale echipei canadiene continuă până în prezent.
Dincolo de activitatea de cercetare, Nicolae Paulescu a fost un profesor devotat, care a format generații de medici, precum și un intelectual pasionat de literatură, muzică și filosofie. Biografia sa cuprinde însă și un capitol controversat, marcat de implicarea în viața politică interbelică și de promovarea unor idei extremiste, care au afectat profund imaginea savantului. Tocmai întâlnirea dintre o contribuție științifică de prim rang și opțiuni ideologice condamnate astăzi face din Nicolae Paulescu una dintre cele mai complexe personalități ale istoriei medicinei românești.
Născut la București, la 8 noiembrie 1869, într-o familie de negustori, Nicolae Paulescu și-a manifestat încă din copilărie înclinația spre studiu și reflecție. Era un copil liniștit și curios, care își petrecea mare parte din timp printre cărți. În anii de școală a învățat franceza, latina și greaca, citind în original operele autorilor clasici, iar interesul pentru biologie, fizică și chimie avea să-i contureze viitorul profesional. După absolvirea liceului, a plecat la Paris, convins că numai într-unul dintre marile centre universitare europene își putea desăvârși pregătirea medicală.
Drumul către afirmare a presupus însă numeroase sacrificii. La sfârșitul secolului al XIX-lea, capitala Franței reprezenta unul dintre cele mai importante centre ale medicinei europene, reunind profesori de prestigiu și laboratoare în care se dezvoltau cele mai moderne direcții de cercetare. Departe de familie și de confortul de acasă, Paulescu a închiriat o cameră modestă și și-a dedicat aproape întreaga existență studiului. Zilele le petrecea în amfiteatre, laboratoare și săli de disecție, iar nopțile aprofundând tratatele de anatomie, fiziologie și chimie. Colegii îi admirau seriozitatea, iar profesorii i-au remarcat rapid inteligența, spiritul de observație și dorința permanentă de perfecționare.
Calitățile sale deosebite l-au recomandat pentru postul râvnit de extern la legendarul spital Hôtel-Dieu, unde a lucrat sub îndrumarea profesorului Étienne Lancereaux. Renumitul clinician francez se număra printre primii cercetători care susțineau existența unei legături directe între diabet și afecțiunile pancreasului. Exigența sa era bine cunoscută în mediul universitar, însă tânărul român i-a câștigat încrederea prin disciplină, talent și devotament față de profesie. După perioada de externat, Lancereaux l-a numit intern la Spitalul Notre-Dame du Perpétuel-Secours, iar ulterior colaborator apropiat și coautor al unor lucrări de specialitate. Pentru un tânăr venit din România, această ascensiune reprezenta o recunoaștere remarcabilă a valorii sale științifice și clinice.
În paralel cu activitatea desfășurată în spitale, Nicolae Paulescu și-a continuat pregătirea la Facultatea de Științe a Universității din Paris, urmând cursuri avansate de biochimie și fiziologie. Dorința de a înțelege mecanismele intime ale organismului uman l-a determinat să îmbine permanent observația clinică cu experimentul de laborator, metodă care avea să-i definească întreaga carieră. După doisprezece ani de muncă susținută, a obținut trei titluri academice prestigioase: doctor în medicină, doctor în științe și doctor al Universității din Paris, o pregătire comparabilă cu aceea a elitei medicale europene din epocă.
Deși în Franța i se deschideau perspective profesionale dintre cele mai promițătoare, Paulescu a ales să revină în România. Decizia nu a fost ușoară. Profesorii și colegii săi parizieni au regretat plecarea unui cercetător pe care îl considerau destinat unei cariere strălucite în medicina franceză. El a preferat însă să pună experiența acumulată în slujba învățământului universitar românesc, convins că țara sa avea nevoie de oameni capabili să ridice standardele investigației științifice și ale educației medicale la nivelul marilor universități occidentale.
Revenit la București în anul 1900, a fost numit profesor la Catedra de Fiziologie a Facultății de Medicină, unde și-a propus să organizeze un laborator modern destinat activității practice. Realitatea pe care a găsit-o era însă departe de standardele întâlnite la Paris. Dotările erau insuficiente, aparatura lipsea aproape în totalitate, iar fondurile destinate cercetării erau extrem de reduse. În loc să considere aceste lipsuri obstacole de netrecut, le-a transformat într-o provocare personală. Ani la rând și-a investit o parte însemnată din venituri pentru achiziționarea instrumentelor necesare experimentelor și în dotarea spațiului de lucru. Eforturile materiale și munca neîntreruptă i-au afectat sănătatea, fără a-i diminua însă hotărârea de a continua.
La catedră s-a impus ca un profesor exigent, dar profund respectat de studenți. Nu urmărea doar transmiterea unor cunoștințe teoretice, ci formarea unor medici capabili să îmbine competența profesională cu responsabilitatea morală. Le vorbea adesea despre datoria pe care o are un medic față de omul aflat în suferință și îi îndemna să nu privească niciodată bolnavul ca pe un simplu caz clinic. „Când veți intra în vreun spital, dezbrăcați-vă de patimile de cupiditate și orgoliu, lepădați-vă și de trândăvie și dați-vă cu totul bolnavilor”, le spunea frecvent. Acest îndemn exprimă poate cel mai bine concepția sa despre profesia medicală, pe care o considera o adevărată misiune în slujba vieții.
Activitatea sa științifică s-a remarcat printr-o remarcabilă diversitate. Interesul lui nu s-a limitat la studiul diabetului, ci a cuprins numeroase domenii ale fiziologiei și medicinei experimentale. A cercetat structura și funcțiile splinei, metabolismul glucidelor, mecanismele coagulării sângelui, cauzele morții subite, funcțiile rinichilor și rolul glandelor endocrine. Studiile sale asupra hipofizei au condus la elaborarea unei tehnici operatorii originale, apreciată ulterior și valorificată de reputatul neurochirurg american Harvey Cushing. De asemenea, a obținut rezultate importante în analiza anevrismelor și a mecanismelor febrei, confirmând o extraordinară capacitate de a aborda patologii dintre cele mai variate.
Totuși, domeniul care avea să-i aducă notorietatea internațională a fost studiul pancreasului și al diabetului zaharat. Inspirat de observațiile fostului său mentor, Étienne Lancereaux, savantul român și-a concentrat cercetările asupra unei boli care, la începutul secolului al XX-lea, echivala aproape întotdeauna cu o condamnare la moarte. Într-o epocă în care medicina dispunea de puține mijloace terapeutice eficiente, descoperirea unei substanțe capabile să controleze această afecțiune reprezenta unul dintre cele mai importante obiective ale cercetării medicale mondiale.
După ani îndelungați de studii, în vara anului 1921, Paulescu a obținut un extract pancreatic activ, pe care l-a denumit pancreină. Administrat câinilor la care diabetul fusese provocat în laborator, preparatul determina o scădere evidentă a glicemiei și ameliora tulburările metabolice caracteristice bolii. Pentru cercetător, aceste rezultate reprezentau confirmarea unei ipoteze urmărite cu perseverență de-a lungul întregii sale cariere și demonstrau existența unei substanțe produse de pancreas, capabilă să influențeze metabolismul glucidelor.
La 23 iulie 1921, în cadrul unei ședințe a Societății Franceze de Biologie, și-a prezentat rezultatele în patru comunicări succesive. Puțin peste o lună mai târziu, la 31 august, studiul a fost publicat în prestigioasa revistă „Archives Internationales de Physiologie”, editată în Franța și Belgia, ceea ce a asigurat cercetării o largă circulație în mediul științific european. În anul următor, Ministerul Industriei și Comerțului din România i-a acordat un brevet de invenție pentru „Pancreina și procedeul său de fabricare”, recunoscând caracterul original al procedeului elaborat de savant.
Conștient de importanța rezultatelor obținute, Paulescu a refuzat propunerile unor colaboratori din străinătate de a produce și comercializa imediat noul preparat, considerând că acesta trebuia valorificat mai întâi în țară. Alegerea sa avea să se dovedească nefavorabilă în contextul competiției internaționale din acei ani. În timp ce fiziologul român încerca să găsească sprijin pentru continuarea experimentelor și dezvoltarea aplicațiilor terapeutice, o echipă de la Universitatea din Toronto, formată din Frederick Banting, Charles Best și James Collip, sub coordonarea profesorului John Macleod, desfășura investigații asemănătoare asupra extractului pancreatic.
Canadienii au reușit să perfecționeze metoda de obținere a hormonului, eliminând impuritățile care produceau reacții adverse și făcând posibilă administrarea preparatului la om. În ianuarie 1922, tratamentul a fost utilizat cu succes la primii pacienți diabetici, marcând începutul unei noi ere în medicină. Un an mai târziu, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost acordat lui Frederick Banting și John Macleod pentru contribuția lor la descoperirea insulinei și introducerea acesteia în practica medicală.
Pentru Nicolae Paulescu, vestea a reprezentat una dintre cele mai mari dezamăgiri ale vieții. Convins că lucrările publicate în 1921 demonstrau prioritatea cercetărilor sale privind efectele pancreinei, el a adresat Comitetului Nobel memorii de protest însoțite de documentația pe care o considera concludentă. Demersurile sale nu au modificat însă decizia deja luată, iar cercetătorul român s-a stins din viață fără să-și vadă recunoscută oficial paternitatea descoperirii în modul pe care îl considera îndreptățit.
Controversa privind prioritatea în istoria descoperirii insulinei continuă și astăzi. Majoritatea experților în domeniu recunosc faptul că lucrările lui Paulescu au avut un rol fundamental în înțelegerea rolului insulinei, în timp ce echipa canadiană a reușit să transforme studiul de laborator într-un tratament sigur și eficient pentru pacienți. Din acest motiv, numeroase lucrări de specialitate disting între prioritatea cercetării fundamentale și realizarea primei terapii clinice aplicabile.
La câteva decenii după moartea lui Nicolae Paulescu, contribuțiile sale au fost readuse în atenția comunității științifice internaționale. Fiziologul scoțian Ian Murray a analizat documentele epocii și a susținut că omului de știință român nu i s-a acordat recunoașterea pe care o meritau lucrările sale. Demersurilor sale li s-au alăturat profesorul Ioan Pavel și alți specialiști români, care au prezentat argumente și documente privind rolul esențial al studiilor publicate de Paulescu în anul 1921. În 1969, laureatul Premiului Nobel Arne Tiselius, pe atunci președinte al Fundației Nobel, a apreciat caracterul de pionierat al descoperirilor sale și importanța lor în istoria descoperirii insulinei.
Chiar dacă hotărârea Comitetului Nobel nu a mai putut fi revizuită, un lucru este astăzi larg recunoscut: investigațiile lui Nicolae Paulescu au reprezentat una dintre etapele fundamentale în elucidarea rolului hormonului pancreatic și au făcut posibilă dezvoltarea tratamentului modern al diabetului zaharat. Milioane de pacienți beneficiază în prezent de terapia cu insulină, iar numele savantului continuă să ocupe un loc important în istoria fiziologiei și a diabetologiei.
Dincolo de activitatea desfășurată în laborator, Nicolae Paulescu era un om cu preocupări culturale variate. Literatura, filosofia și muzica ocupau un loc important în viața sa, iar lectura reprezenta una dintre marile sale pasiuni. Cunoștea operele autorilor clasici și considera cultura umanistă o completare firească a formării unui medic. Mărturiile contemporanilor arată că interpreta cu sensibilitate lucrări de Johann Sebastian Bach la pian și manifesta un talent deosebit pentru desen. În perioada studiilor la Paris, dar și ulterior, în laboratoarele din București, își realiza personal desenele anatomice și schițele care însoțeau protocoalele științifice, considerând că precizia reprezentării grafice este parte integrantă a disciplinei studiului.
Cei care l-au cunoscut l-au descris ca pe un om disciplinat, perseverent și exigent atât cu sine, cât și cu colaboratorii săi. Activitatea didactică și cercetarea au rămas preocupările dominante ale întregii sale vieți. A continuat să lucreze până în ultimele clipe, convins că progresul științei se construiește prin răbdare, sacrificiu și muncă neîntreruptă.
Cu toate acestea, personalitatea lui Nicolae Paulescu nu poate fi înțeleasă în întregime fără a lua în considerare și latura controversată a biografiei sale. În perioada interbelică s-a implicat activ în viața politică, devenind unul dintre promotorii naționalismului radical și ai antisemitismului doctrinar din România. A fost cofondator al Ligii Apărării Național-Creștine și autor al unor lucrări cu pronunțat caracter antisemit și extremist, incompatibile cu valorile democratice și umaniste contemporane. Din acest motiv, evocarea realizărilor sale științifice este însoțită, pe bună dreptate, de o analiză critică a acestor convingeri politice.
În ultimele decenii, istoricii medicinei au încercat să privească activitatea lui Nicolae Paulescu într-o manieră echilibrată. Valoarea cercetărilor sale în fiziologie și diabetologie este recunoscută pe scară largă, însă opțiunile sale ideologice nu pot fi separate de evaluarea operei și a convingerilor sale. Înțelegerea unui asemenea destin presupune asumarea ambelor dimensiuni ale biografiei sale, fără idealizare, dar și fără negarea contribuțiilor reale aduse științei.
Nicolae Constantin Paulescu s-a stins din viață la 19 iulie 1931, la București, lăsând în urmă o operă științifică impresionantă și o școală de fiziologie care a influențat generații întregi de medici. Investigațiile sale asupra extractului pancreatic au reprezentat un moment de referință în evoluția diabetologiei și continuă să ocupe un loc important în patrimoniul medicinei românești și universale.
Destinul său ilustrează, poate mai bine decât al multor altor oameni de știință, complexitatea naturii umane. A fost un cercetător de mare valoare, un profesor care și-a dedicat existența formării tinerilor și un spirit cultivat, preocupat de marile întrebări ale cunoașterii. În același timp, convingerile sale politice extremiste rămân o parte inseparabilă a biografiei sale și nu pot fi trecute cu vederea. Tocmai această dualitate dintre realizări științifice de excepție și opțiunile sale ideologice condamnabile explică de ce moștenirea lui Nicolae Paulescu continuă să fie dezbătută și în prezent.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Bibliografie:
Angelescu, Constantin. Nicolae C. Paulescu: omul și opera sa medicală. București: Vremea, 2009.
Angelescu, Constantin; Sigarteu Petrina, Laura. Nicolae C. Paulescu: monografie. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.
Costache, Roxana. Paulescu Saga. București: Anamarol, 2019.
Lupu, Valeriu. Nicolae C. Paulescu: Între știința vieții și metafizica existenței. Iași: PIM, 2013.
