În evolutia milenarã a poporului român, evenimentele de la 9 mai 1877 si 9 mai 1945, precum si Ziua Europei, se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate si independentã. Sãrbãtorirea zilei de 9 mai se desfãsoarã în contextul Centenarului Marii uniri, fiind pentru poporul român un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunostintã cãtre generatiile de luptãtori si eroi pentru dreptate socialã, libertate, unitate si independentã.
Anul acesta se implinesc 141 de ani de la proclamarea independentei de stat a Romaniei. Apãrarea independentei si a libertãtii tãrii a reprezentat din totdeauna o valoare supremã pentru poporul roman. Începand din epoca veche si continuand cu epocile medie, modernã si contemporanã, inaintasii nostri au purtat grele bãtãlii impotriva nãvãlitorilor strãini, a regatelor si imperiilor vremii. Inaugurand epoca modernã, secolul revolutiilor (1784-1878) a descãtusat energiile poporului roman, asigurand depãsirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintand pe calea deschisã de rãscoalele si revolutiile din anii 1784, 1821 si 1848-1849, natiunea romanã a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Tara Romaneascã (Muntenia si Oltenia) si a pus bazele statului modern, Romania, sub domnia lui Alexandru (dupã unele izvoare istorice, Alecsandru sau Alessadru) Ioan Cuza. Urmãrind cu atentie ridicarea la luptã impotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice (Serbia, Muntenegru, Bosnia, Hertegovina si Bulgaria), precum si dorintele revansarde ale Rusiei tariste, reprezentanti ai guvernului Romaniei au avut o intrevedere cu reprezentanti ai guvernului Rusiei tariste, la data de 29 septembrie / 11 octombrie 1876, la Livadia, in Crimeea. Partea romanã a acceptat, in principiu, pe baza unei Conventii care s-a semnat la data de 4/16 aprilie 1877, trecerea armatei ruse prin teritoriul Romaniei, spre Balcani, in cazul unui rãzboi ruso-otoman. Guvernul Rusiei se angaja sã apere integritatea teritorialã a tãrii noastre si sã respecte drepturile si randuielile politice ale Statului Roman.
9 Mai 1877 – moment de cotiturã în istoria poporului român
Guvernul Romaniei a declarat mobilizarea generalã, la data de 6/18 aprilie 1877, aducand sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 fãceau parte din armata de operatii. Conform intelegerii, trupele romane au ocupat pozitii de apãrare pe Dunãre. La data de 10/22 aprilie 1877 relatiile diplomatice dintre Romania si Imperiului Otoman s-au intrerupt. În ziua de 11/23 aprilie 1877 armata taristã a trecut frontiera Romaniei si, la data de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat rãzboi Imperiului Otoman. Armata turcã a ripostat, la 21 aprilie / 3 mai, bombardand cu artileria orasul Brãila, si apoi, la 26 aprilie / 8 mai, localitãtile Calafat, Bechet, Oltenita si Cãlãrasi. Concomitent, artileria romanã a rãspuns agresiunii otomane, bombardand fortãreata Vidin. În zilele de 28/29 aprilie / 10/11 mai, Parlamentul Romaniei a adoptat o motiune prin care s-a declarat starea de rãzboi cu Imperiul Otoman. Dupã numeroase initiative economice, diplomatice si de apãrare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinarã a Adunãrii Deputatilor a proclamat, la data de 9/21 mai 1877, printr-un act legitim de vointã si autodeterminare nationalã, independenta de stat a Romaniei. Ministrul de externe, Mihail Kogãlniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat in fata adunãrii: ‘Suntem independenti, suntem natiune de sine stãtãtoareï, suntem o natiune liberã si independentã’. O interpelare asemãnãtoare a venit si de la Senat, in ziua de 10/22 mai, din partea senatorului Alexandru Orãscu, la care Mihail Kogãlniceanu a dat un rãspuns asemãnãtor celui de la Camera Deputatilor: ‘Declarãm dar, cã de aici incolo ne asteptãm la o viatã independentã, la o viatã de sine stãtãtoare…’. Proclamarea independentei a fost salutatã cu entuziasm de toti locuitorii tãrii, dar si de romanii din provinciile istorice aflate incã sub dominatie strãinã. Adeziunea largã, de masã, la actul din 9/21 mai 1877, care insemna realizarea unuia dintre idealurile urmãrite prin secole de inaintasi, a stat la temelia sprijinului neprecupetit acordat de intreaga noastrã natiune ostirii romane, angajate in rãzboiul menit sã consacre independenta deplinã a tãrii. Din prima si panã in ultima zi a confruntãrilor, populatia a contribuit masiv, cu bani, alimente, obiecte de imbrãcãminte, medicamente, furaje si alte bunuri, la inzestrarea, echiparea si intretinerea unitãtilor operative. Numerosi locuitori s-au oferit sã participe, ca voluntari, la marile bãtãlii desfãsurate in sudul Dunãrii. Toate aceste aspecte au conferit rãzboiului din 1877-1878 un caracter popular si national, asigurand ostirii, pe langã sprijinul material, un insufletitor suport moral. Dupã insuccesele armatei ruse, in cele douã bãtãlii de la Plevna, din datele de 8/20 si 18/30 iulie 1877, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor rusesti, a adresat o telegramã principelui Carol I, care se afla la Cartierul General al Armatei Romane, stabilit in localitatea Poiana Mare, judetul Dolj, cerandu-i cu insistentã sã treacã armata romanã peste Dunãre, in Bulgaria. La data de 19/31 iulie 1877, primele unitãti operative ale armatei romane au trecut Dunãrea si au luat in primire podul de vase de la Zimnicea-Sistov. La data de 10/22 august 1877, unitãti ale armatei romane din Divizia a 4-a romanã au primit ‘botezul focului’ in fata Plevnei. La data de 27 august / 8 septembrie 1877 s-a desfãsurat primul atac romanesc al Regimentului 13 Dorobanti Iasi/Vaslui, in directia redutei Grivita din sistemul de apãrare al Plevnei, cucerindu-se o pozitie intãritã in fata redutei. În ziua de 30 august / 11 septembrie 1877 s-a desfãsurat a treia bãtãlie de la Plevna, una dintre cele mai mari din timpul rãzboiului, la care au participat si prahovenii din Regimentul 7 Dorobanti, Brigada 4 Cãlãrasi, Regimentul 4 Cãlãrasi si Batalionul 2 Vanãtori (Infanterie de elitã). Dupã o eroicã inclestare, trupele romane au ocupat puternica redutã Grivita 1. În timpul confruntãrilor au pierit aproape 800 de luptãtori, in frunte cu maiorul Gheorghe Sontu, din Regimentul 10 Dorobanti Putna/Vrancea, si cãpitanul Valter Mãrãcineanu, din Bucuresti. Nereusindu-se ocuparea cetãtii Plevna, s-a hotãrat prelungirea asediului ei. Douã detasamente din armata romanã si armata rusã au luptat pentru ocuparea Cetãtii Rahova, in zilele de 7/19-9/21 noiembrie 1877, intrerupandu-se legãturile cu cetãtile Plevna si Vidin. Detasamentul format din ostasi rusi si romani era comandat de generalul rus Meyndorf si Detasamentul format din ostasi romani a fost comandat de colonelul Slãniceanu. Dintre ofiterii cãzuti in lupte trebuie evidentiati maiorii Constantin Ene, din Bacãu, si Dimitrie Giurãscu, din Regimentul 4 Dorobanti Pitesti. La data de 28 noiembrie / 10 decembrie 1877 trupele romane au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligandu-l pe generalul Osman-pasa sã capituleze, impreunã cu cei 45.000 de ostasi pe care i-a condus in luptele de la Plevna. De la data de 1/13 decembrie 1877 trupele romane s-au indreptat spre cetatea medievalã Vidin, cucerind, rand pe rand, avanposturile sale Smardan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic si, in final, Vidinul. În ziua de 23 ianuarie / 4 februarie 1878 s-a semnat armistitiul in rãzboiul ruso-romano-turc. Generalul Izet-pasa s-a predat trupelor romane, impreunã cu cei 10.000 de ostasi turci, care s-au aflat in cetatea Vidin. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie / 3 martie 1878, de la San Stefano, stipula recunoasterea independentei Romaniei, alãturi de acelea ale Serbiei si Muntenegrului, precum si autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedatã Rusiei, care-si rezerva dreptul s-o schimbe ‘cu partea Basarabiei cedatã Romaniei prin Tratatul de pace de la Paris, din 1856, dupã rãzboiul rus si coalitia europeanã din anii 1853-1856’. În perioada 1/12 iunie – 1/12 iulie 1878 s-a desfãsurat Congresul international de la Berlin. Aici s-a recunoscut independenta de stat a Romaniei si drepturile ei asupra Dobrogei, iar judetele Bolgrad, Cahul si Ismail, din sudul Basarabiei, retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856, au fost incorporate din nou in cadrul Imperiului tarist. Armata Romanã a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viata si sangele lor actul independentei de stat a Romaniei. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata romanã si-a fãcut intrarea triumfalã in Bucuresti, pe Podul Mogosoaiei, care, de la acel moment, poartã numele de Calea Victoriei. Moment de cotiturã in istoria poporului roman, proclamarea independentei, consacratã pe campurile de bãtãlie si apoi recunoscutã pe plan international, a deschis perspective favorabile dezvoltãrii in ritm sustinut a societãtii romanesti. Cucerirea independentei a pregãtit conditiile pentru intregirea tãrii, prin actul istoric al Marii Uniri din anul 1918.
Încheierea celui de Al Doilea Razboi Mondial în Europa
Cãtre sfarsitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanti din armatele participante la bãtãlia pentru infrangerea Germaniei, aflate in primele linii in Podisul Boemiei, pe Elba, in zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, in sfarsit, sã trãiascã momente inãltãtoare prin linistea bruscã, iesitã parcã din obisnuinta omeneascã, apãrutã in urma incetãrii luptelor. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2:00, in cartierul berlinez Karlshorst, conducãtorii celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulãrii neconditionate in fata reprezentantilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de Al Doilea Rãzboi Mondial in Europa luase sfarsit prin strãlucita victorie a Natiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amutit tunurile si mitralierele, incetand exploziile infernale. Doar in sectoarele in care actionau trupele sovietice si romane, in Podisul Boemiei, luptele au mai durat cateva zile, panã la 12 mai, datoritã refuzului grupãrii germane care activa in aceastã zonã de a depune armele. Marea victorie asupra fascismului a gãsit armata romanã in prima linie, alãturi de celelalte forte ale coalitiei antihitleriste. Prin mobilizarea intregului sãu potential material si uman, prin jertfele date pe campurile de luptã, poporul roman si-a inscris numele la loc de cinste in cronica rãzboiului, el aducandu-si o contributie de pret la salvarea civilizatiei umane, grav amenintate de puterea nazistã. Prin mutarea, aproape instantanee, cu cateva sute de km a frontului panã cãtre granitele Bulgariei, Iugoslaviei si Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a vãzut nevoit sã abandoneze spatiul balcanic, Germania fiind amenintatã direct si dinspre sud-est. Ostasii romani s-au bãtut apoi cu indarjire, in cooperare cu trupele sovietice din compunerea Fronturilor 2 si 3 Ucrainean, pentru desãvarsirea eliberãrii teritoriului national de sub ocupatia horthystohitleristã si, mai departe, pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei, panã la victoria finalã. Suma totalã a efectivelor romane participante in luptele pentru infrangerea fascismului a depãsit 540.000 de oameni, iar tributul de sange plãtit de cele douã armate romane, Armata 1-a si Armata 4-a, care s-au gãsit aproape tot timpul in ofensivã, mãrind de regulã pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morti, rãniti si dispãruti. Ostasii romani s-au bãtut cu trupele hitleriste si horthyste timp de 265 de zile, din august 1944 si panã in mai 1945, au luat pieptis 20 de masive muntoase importante, au fortat 12 mari cursuri de ape, au eliberat 8717 localitãti si alte zone populate din Romania, Ungaria, Cehoslovacia si Austria, dintre care 53 de orase. Trupele romane combatante au capturat aproximativ 120.000 de prizonieri si au ucis in timpul luptelor circa 20.000 de militari inmici. De asemenea, romanii au distrus sau capturat insemnate cantitãti de munitii, armament si tehnicã de luptã. În total, Armata romanã a scos din luptã echivalentul din acea vreme a 14 divizii germane si ungare. Faptele de arme, de cutezantã, eroism si pricepere ostãseascã sãvarsite de militarii romani pe frontul antihitlerist au fost evidentiate in numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de rãzboi, precum si comandantii de armate, de corpuri de armatã si de divizii in timpul acestui rãzboi. Demn de subliniat este faptul cã participarea Romaniei la infrangerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice si financiare ale tãrii, fapt aproape singular in randurile statelor mijlocii si mici, componente ale coalitiei antihitleriste. Întreaga armatã romanã care a actionat pe frontul antifascist a fost inzestratã si aprovizionatã prin eforturile poporului roman, cheltuielile economico-financiare ale statului in perioada rãzboiului antihitlerist trecand cu mult peste un miliard de dolari, echivalent in valutã raportat la anul 1938. Actiunea militarã a Romaniei desfãsuratã in cadrul coalitiei antihitleriste a adus si importante beneficii strategice si operativ tactice, grãbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state membre ale Natiunilor Unite participante la rãzboi, contributia Romaniei la obtinerea marii biruinte de la 9 mai 1945 se situeazã la loc de frunte, definit ca atare de unele personalitãti politice si militare din tãrile aliate.
Cu toate acestea, statutul international al Romaniei la sfarsitul celui de-al doilea rãzboi mondial a fost fixat in mod nedrept, prin Conventia de armistitiu semnatã la Moscova, la 12 septembrie 1944, si prin ‘intelegerile’ convenite in capitala sovieticã, in octombrie 1944, intre Stalin si Churchill, privind delimitarea sferelor de influentã in Europa centralã, de est si de sud. La Paris, Romania a fost tratatã ca stat invins, in pofida aportului ei considerabil – militar, economic si uman – la marea victorie aliatã din mai 1945. Clauzele teritoriale, politice, economice si militare care iau fost stabilite, fiind oneroase. Tratatul de pace cu Romania, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranta tãrii noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate sãvarsitã fatã de poporul roman si armata sa. Omagierea ostasilor care si-au dat viata pentru infrangerea fascismului trezeste cele mai alese sentimente in randurile ostirii si a populatiei civile, care iartã, dar nu uitã jertfele bunicilor si pãrintilor nostri pentru apãrarea pãmantului strãmosesc.
Ziua Europei
Dupã incheierea celui de-al doilea rãzboi mondial, mai multe personalitãti marcante ale vietii politice europene au fost preocupate de crearea unor institutii pentru apãrarea pãcii si prevenirea izbucnirii unor noi conflicte armate. Data de 9 mai 1950 este consideratã ziua de nastere a Uniunii Europene. Din initiativa lui Jean Monet, consilier pe probleme economice si om politic francez, si a lui Robert Schuman, eminent jurist si ministru al afacerilor externe al Frantei, in perioada 1948-1952, a fost prezentatã Declaratia Schuman, planul care propunea cancelarului Germaniei din perioada 1949-1963, Konrad Adenauer, exercitarea unui control comun asupra productiei de cãrbune si otel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bazã era aceea cã o tarã care nu detine controlul asupra productiei de cãrbune si otel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta intr-un rãzboi. Konrad Adenauer si-a exprimat rapid adeziunea intrucat statul german dorea sã devinã un partener al Frantei in realizarea unui proiect generos, menit sã inlãture vechile animozitãti si sã deschidã calea reconcilierii si a colaborãrii. Robert Schuman, francez dupã tatã, luxemburghez dupã mamã si cetãtean german prin nastere, a devenit cetãtean al Frantei in anul 1919, o datã cu revenirea Alsaciei si Lorenei la statul francez. În dupã amiaza zilei de 9 mai, la ora 16:00, in Salonul Orologiului din Quai dùOrsay, Robert Schuman a prezentat indrãzneata declaratie care-si propunea sã modifice soarta Europei, prin reintegrarea Germaniei in marea familie europeanã. El pornea de la constatarea cã ‘pacea mondialã nu poate fi asiguratã fãrã a face eforturi creatoare proportionale cu pericolele care o amenintã’. Ministrul de externe francez sublinia cã ‘Europa nu va fi construitã dintro datã sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizãri concrete, care sã creeze, in primul rand, o solidaritate de facto’. În urma unor intense contacte diplomatice, la data de 18 aprilie 1951, in conformitate cu prevederile Tratatului de la Paris, a luat fiintã Comunitatea Europeanã a Cãrbu – nelui si Otelului (CECO), formatã din: Franta, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda. Comunitatea Economicã a Cãrbunelui si Otelului, creatã ca organizatie supranationalã, a devenit fundatia pentru infiintarea Comunitãtii Economice Europene (CEE), in urma semnãrii Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957. În anul 1985, reprezentantii celor 10 state membre, intruniti in Consiliul European de la Milano, au hotãrat ca ziua de 9 mai sã devinã Ziua Europei, ca semn de pretuire a rolului Declaratiei Schuman in realizarea constructiei europene. Comunitatea Economicã Europeanã a fost redenumitã ulterior Comunitatea Europeanã (CE), prin incheierea Tratatului de la Mastricht (Olanda), semnat la data de 7 februarie 1992, care a pus bazele formale ale Uniunii Europene (UE). Ultima amendare a bazelor constitutionale ale Uniunii Europene a fost fãcutã prin Tratatul de la Lisabona, care a intrat in vigoare la data de 1 decembrie 2009. Uniunea Europeanã functio – neazã printr-un sistem de institutii supranationale, indepen dente si interguvernamentale, care iau decizii prin negociere intre cele 28 de state membre: Franta, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg (1952), Irlanda, Marea Britanie, Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986), Finlanda, Suedia, Austria (1995), Polonia, Slovenia, Ungaria, Cipru, Malta, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania (2004), Romania, Bulgaria (2007) si Croatia (2013). În prezent se desfãsoarã negocieri cu Muntenegru, Serbia si Turcia (desi, avand in vedere deteriorarea dramaticã a statului de drept in urma tentativei de loviturã de stat din iulie 2016, la 24 noiembrie Parlamentul a adoptat o rezolutie in care solicita intreruperea temporarã a negocierilor de aderare cu acest stat). Albania si fosta Republicã iugoslavã a Macedoniei sunt, de asemenea, tãri candidate, in timp ce Bosnia si Hertegovina, dar si Kosovo sunt tãri potential candidate. Existã insã regretul cã Marea Britanie a hotãrat, in urma unui referendum, sã se retragã din Uniunea Europeanã. Romania a aderat la principiile Uniunii Europene in anul 1995, iar la data de 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primitã, impreunã cu Bulgaria, la data de 1 ianuarie 2007, in Uniunea Europeanã. Ziua de 9 mai reprezintã un simbol al Uniunii Europene (aleasã ca Zi a Europei de Consiliul European de la Milano, in anul 1985), alãturi de moneda unicã europeanã (euro), drapelul albastru cu 12 stelute aurii (emblemã adoptatã in anul 1955 de cãtre Comitetul Ministrilor, in urma propunerii Adunãrii Parlamentare), deviza ‘unitate in diversitate’ si Imnul european (aranjament muzical fãrã text al preludiului la ‘Oda bucuriei’ din Simfonia a 9-a de Beethoven, realizat de Herbert von Karajan, adoptat ca imn european, in ianuarie 1972, de Comitetul Ministrilor Consiliului Europei).
* Col. (rtr.) Constantin Chiper
