În epopeea militarã romaneascã a anului 1917, bãtãlia de la Mãrãsti este prima in ordine cronologicã. Noi am pre zentat evenimentele de pe Valea Oituzului mai inainte, deoarece am vrut sã realizãm continuitatea cu luptele eroice desfãsurate, in aceeasi zonã, in 1916. În istoriografie, bãtãlia de la Mãrãsti a starnit unele controverse, dar in mod unanim este consideratã prima mare victorie romaneascã din 1917, sau chiar prima mare victorie din desfãsurarea Primului Rãzboi Mondial. Realizatorul principal al acestui act de mare importantã nationalã a fost generalul Alexandru Averescu, comandant al Armatei a 2-a. În notite zilnice, generalul va rememora retragerea, putem spune glorioasã, a Armatei a 2- a, si asezarea sa pe pozitii defensive, pãstrandu-si majoritar efectivele si capacitatea de luptã. Cand armata romanã, in general, a trecut printr-un proces de reorganizare, Averescu a ales un drum aparte, refuzand, intre altele, sprijinul calificat al misiunii franceze. Au mai existat si unele neinte legeri cu celãlalt mare comandant roman din Primul Rãzboi Mondial, generalul Constantin Prezan, totul rezolvandu-se la modul amiabil. De altfel, amandoi vor deveni maresali ai Romaniei, ca o recunoastere a meritelor lor indiscutabile. Amplasarea in teren a Mãrãstilor este legatã, in primul rand, de includerea in tinutul Vrancei. Etimologic, ‘Vrancea’ (ca si Bran, Borona) provine din slava veche, cu sensul de ‘poartã’, ‘loc de trecere’. Dacã in timpul strãvechi era un loc de trecere al pãstorilor, de data aceasta Vrancea era o adevãratã poartã a Moldovei. Sã amintim si bogatul trecut istoric al zonei. Mai intai, legenda babei Vrancioaia, care si-a trimis cei 7 fii sã lupte alãturi de Stefan cel Mare intr-un moment de cumpãnã din istoria Moldovei. Dimitrie Cantemir, in ‘Descrierea Moldovei’, va aminti statutul special al tinutului Vrancei, situat intre Moldova si Muntenia si considerat, de marele cãrturar, drept o ‘republicã’, in sensul cã se bucura de o largã autonomie. Se cuvine sã mai amintim cã, aproape de zilele noastre, intre 1945 si 1955, Vrancea a fost un adevãrat bastion impo triva comunismului din deceniul sangeros, prelungit panã in 1960, si a ocupantului sovietic. Miscarea de partizani de acolo, asemenea celor din Fãgãras, Muntii Apuseni sau cei ai Bucovinei, a insemnat o paginã eroicã pentru istoria nationalã si pentru onoarea poporului roman. Constantin Kiritescu, in preambulul descrierii bãtãliei de la Mãrãsti, face o largã prezentare geograficã a zonei si, din acest punct de vedere, Vrancea se deosebeste de alte zone din tarã. Consideratã o depresiune, este strã juitã de cote importante, in jur de 1000 de metri. Aspectul sãu de cetate este dat de lanturi muntoase si de dealuri inalte, strãbãtute doar de cateva rauri. Acest relief a contribuit, si el, la spiritul de independentã si de atasament fatã de vechile datini ale locuitorilor. În vara anului 1917, o parte din muntii si dealurile Vrancei se aflau, deja, sub stãpanire strãinã. Dar, de 6 luni, Armata a 2-a stabilise o linie de front care s-a pãstrat neclintitã. Pozitiile militare erau marcate, alãturi de formele de relief, de raurile Susita si Putna, care erau, totodatã, cãi de acess ce se cereau bine asigurate. Relieful, pretutindeni accidentat, nu permitea mari desfãsurãri de trupe. Inamicul reu sise sã ocupe pozitii dominante pe crestele dealurilor, cele mai importante dintre pozitiile sale fiind dealul Încãrcãtoaia (cota 711) si platforma Mãrãstilor, o serie de inãltimi descrescande. Pozitiile acestea erau foarte avantajoase, asigurau cercetarea tere nului, o apãrare mai eficientã, iar satul Mãrãsti, bine intãrit, era centrul trupelor dusmane de ocupatie. Trecerea celor 6 luni le-a permis germano-ungaro-austriecilor forti ficarea pozitiilor, realizarea unor transee betonate, a mai multor randuri de sarmã ghimpatã, a unor adãposturi subterane bine amenajate. La fel, au fost construite adãposturi si locuri de tragere pentru piesele de artilerie si pentru mitraliere. Totusi, frontul inamic nu prezenta o unitate deplinã ca organizare militarã. El era impãrtit in 3 sectoare. Sectorul Casin era apãrat de trupe de slabã calitate, in care militarii aveau diferite origini si erau predispusi, de multe ori, la dezertare. Undeva, terenul foarte accidentat suplinea calitatea indoielnicã a trupelor. Cel mai important era sectorul Susitei, mult mai bine organizat, si prevãzut cu mai multe centre de rezistentã. Acolo se afla si satul Mãrãsti, cel care va da denumirea bãtãliei. O serie de date prezentate de Constantin Kiritescu se referã la numãrul batalioanelor si a regimen telor, precum si a celor 30 de baterii de artilerie, toate aceste unitãti fãcand parte din Armata Gerock sau din trupele comandate de feld-maresalul Ruiz. Privit in ansamblu, apãrarea inamicului era foarte bine organizatã, dar puternica linie 1 nu avea sustinere in adancime. În partea romaneascã domina, mai intai, entuziasmul, Armata a 2-a avand, deja, pagini glorioase la activ. Era formatã din sase divizii, dar numai patru se aflau in zonã, celelalte douã fiind detasate in alte sectoare ale frontului. O parte din trupe avea rolul ca, prin mici atacuri locale, sã sondeze posibilitãtile de apãrare ale inamicului. O concentrare deosebitã era in sectorul Încãrcãtoaia, unde mai multe unitãti erau pregãtite pentru o amplã actiune ofensivã. Înãltimile ocupate de armata romanã erau mai mici, cele ale inamicului puteau fi considerate dominante. Dar activitãtile cercetasilor au descoperit multe puncte vulnera bile, chiar acolo unde dusmanul era sigur cã posedã pozitii de nestrãbãtut. Un element de noutate l-a constituit faptul cã, de data aceasta, armata romanã poseda si sprijinul a trei escadrile de aviatie. În zonã se mai aflau si douã divizii rusesti, constituind Corpul 8 de Armatã aliatã. Ca de obicei, insã, sprijinul rusesc era foarte discutabil. Diviziile acestor schimbãtori aliati erau mult mai slabe decat cele romanesti, atat ca efective, dar mai ales ca dorintã de luptã. Deja ideile revolutionare pãtrunseserã in randurile soldatilor, acestia se ocupau mai mult de politicã, isi organizau sovietele si erau dezinteresati in ceea ce priveste rãzboiul propriu-zis. Diviziile romanesti aveau sectoare bine conturate, cea de-a opta avea in componentã si Regimentul 25 Racova din Vaslui, regiment care, mai tarziu, se va numi ‘Maresal Prezan’. Divizia a 6-a, care forma aripa stangã, era comandatã de generalul Arghirescu, originar din Barlad, iar in zona de mare importantã tacticã, Încãrcãtoaia, era pozitionat Regimentul 12 Cantemir, tot din Barlad. Sã mai amintim cã in rezerva armatei care a organizat miscãri de manevrã se afla Divizia I, comandatã de generalul Strãtilescu, si acesta originar din judetul Vaslui, din Husi. Planul Marelui Cartier General prevãzuse, initial, o altã ofensivã in zona Nãmoloasa, alãturi de trupele rusesti, conform planului datorat generalului Prezan. Alexandru Averescu a fost, insã, de altã pãrere, preco ni zand o strãpungere a frontului ina mic in zona Vrancea. Planul sãu a fost bine pus la punct si acceptat, deoarece planul lui Prezan se baza pe contributia unor trupe rusesti, a unor divizii rusesti, aflate deja in descom punere. În componenta Arma tei a 2-a, alãturi de aviatie, a fost remarcatã si prezenta unor masini blindate si a unor subunitãti de transmisiuni, elemente definitorii pentru modernizarea armatei. Un alt avantaj pentru romani in zona Vrancea a fost faptul cã unele trupe inamice, cele austro-ungare in primul rand, au fost trimise pe frontul italian, iar trupele germane sperau intr-o fraternizare generalã cu cele rusesti. De aici, la superioritatea moralã a trupelor romane se vor adãuga si aspecte de ordin tehnic si chiar numeric. Înainte de inceperea propriuzisã a ostilitãtilor, Alexandru Averescu va da un impresionant ordin de zi: ‘Ostasi! A sosit momentul mult asteptat de toatã suflarea romaneascã, de voi, insã, mai mult decat de oricine, sã reluãm lupta pentru a rãsturna zãgazul dincolo de care se aud gemetele pãrintilor, fratilor, copiilor nostri, sub apãsarea vrãjmasului hrãpãret. Nu uitati cã reluãm lupta pentru cea mai dreaptã si mai sfantã cauzã; pentru izgonirea cotropitorilor din cãminele noastre. Am toatã nãdejdea cã Armata a 2-a romanã nu va lipsi de la o asa de sfantã datorie si va sti sã se mentinã, ca si panã acum, prin valoarea ei doveditã, la inãltimea increderii ce pune tara in ea.’ Spusele generalului, viitor Maresal, au avut un ecou imediat, dar si unul peste timp, in sufletele ostasilor conturandu-se, deja, imaginea cu totul aparte a lui Averescu ca fiind unul dintre principalii salvatori ai patriei in anul 1917, an fundamental pentru existenta, in continuare, a statului roman.
Dan Ravaru
