Puține personalități se lasă cuprinse ușor într-o definiție unică. Ele trăiesc, deopotrivă, în biografie și în legendă, în document și în memorie, în arhivele științei și în evocările contemporanilor. Vasile Rășcanu face parte din această categorie rară de figuri care au traversat aproape un secol de istorie românească, purtând asupra lor în egală măsură greutatea instituțiilor pe care le-au construit și complexitatea interpretărilor ulterioare.
Născut la 22 iulie 1885, în satul Orgoiești din județul Tutova, într-o familie de răzeși moldoveni, își asumă încă din tinerețe apartenența la lumea rurală românească, cu rădăcini adânci și memorie istorică îndelungată. Această origine nu reprezintă doar un detaliu biografic, ci un element definitoriu al identității sale, pe care îl va invoca adesea ca expresie a continuității, a demnității și a unei etici riguroase a muncii.
Formarea sa intelectuală se desfășoară în spațiul academic moldav de la începutul secolului al XX-lea. Elev al Liceului „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, își continuă pregătirea la Universitatea din Iași, urmând concomitent cursurile Facultății de Științe Naturale și ale Facultății de Medicină. Această dublă orientare, mai puțin obișnuită pentru epocă, îi va marca întreaga evoluție intelectuală, oferindu-i o perspectivă integratoare asupra organismului uman, aflat la confluența dintre biologie, chimie și fiziologie.
După absolvire, în 1911, intră în mediul clinic al Facultății de Medicină din Iași, unde își începe activitatea sub semnul observației directe și al cercetării experimentale. Contactul nemijlocit cu bolnavii și cu realitățile practicii medicale îi permite să aprofundeze aspecte ale bolilor neurologice și cardiovasculare, experiență valorificată ulterior în teza sa de doctorat, „Acțiunea nervului pneumogastric asupra blocării fasciculului lui His”, susținută în 1916. Lucrarea reprezintă una dintre primele expresii ale interesului său pentru mecanismele fine ale reglării cardiace și ale sistemului nervos.
Anii tinereții sunt marcați și de experiența războiului, care îi aduce contactul direct cu medicina de front. Participarea ca medic în campaniile militare, în condiții sanitare dificile și în timpul epidemiilor, îi oferă o perspectivă dramatică asupra fragilității vieții și asupra necesității organizării eficiente a sistemului medical. În astfel de împrejurări, medicina încetează să mai fie doar o disciplină de laborator și devine un act esențial al supraviețuirii colective.
După război, își continuă formarea în importante centre științifice românești, colaborând cu personalități precum I. Athanasiu și Gheorghe Marinescu. Această etapă îi consolidează interesul pentru neurofiziologie și electrofiziologie, domenii aflate atunci într-o fază de început, dar care aveau să cunoască o dezvoltare spectaculoasă.
Momentul decisiv al carierei sale survine în 1922, când este numit profesor titular la Catedra de Fiziologie a Facultății de Medicină din Iași. Din acel moment, devine nu doar un profesor remarcabil, ci și unul dintre organizatorii importanți ai fiziologiei moderne românești. Sub conducerea sa, laboratoarele sunt reorganizate și modernizate, iar cercetarea capătă o orientare experimentală riguroasă.
Considerat un pionier al electrofiziologiei românești, contribuie la fundamentarea experimentală a legăturii dintre fenomenele electrice și procesele fiziologice, cu impact asupra dezvoltării acestei ramuri a medicinei. În laboratorul său, dotat cu aparatură modernă pentru acea epocă, desfășoară cercetări privind activitatea electrică a țesuturilor, funcționarea cordului, neurodinamica reflexelor medulare și metabolismul muscular.
Timp de peste o jumătate de secol, își extinde aria investigațiilor, studiind corelațiile dintre structura și activitatea sistemului nervos, reactivitatea și biochimismul musculaturii, precum și tulburări neurologice precum parkinsonismul și paralizia agitantă.
Opera sa științifică se cristalizează timpuriu prin lucrări de referință precum „Notă asupra modificărilor electrofiziologice ale mușchilor” (1920) și „Cercetări fiziologice în parkinsonism și paralizia agitată” (1921), piloni ai fiziologiei românești interbelice.
Curiozitatea sa intelectuală depășește granițele laboratorului, orientându-se către potențialul terapeutic al naturii. Vasile Rășcanu este un promotor al balneologiei științifice, dedicându-se studiului apelor minerale de la Slănic Moldova. Prin analize riguroase, fundamentează utilizarea izvoarelor alcaline, clorosodice și feruginoase din masivul Nemira în tratamentul afecțiunilor digestive și reumatismale, transformând empirismul balneologic într-o disciplină medicală științifică.
Dincolo de rigoarea cercetătorului, forța sa majoră rezidă în dimensiunea instituțională. Conștient că medicina de excelență nu poate exista în absența unei infrastructuri moderne, se implică activ în reformarea învățământului medical ieșean, urmărind constant consolidarea legăturii dintre cercetarea de laborator și practica clinică.
Perioada postbelică îi aduce responsabilități administrative majore, fiind numit decan al Facultății de Medicină (1946-1948) și, ulterior, primul rector al noului Institut de Medicină și Farmacie din Iași.
Într-un context social și economic dificil, coordonează efortul de reconstrucție a instituțiilor medicale, contribuind la menținerea tradiției academice ieșene în fața presiunilor epocii. Această vocație de constructor se manifestă și în cadrul Spitalului „Sfântul Spiridon”, unde activitatea sa depășește cercetarea, implicându-se direct în organizarea și eficientizarea asistenței medicale, consolidând rolul instituției în sistemul sanitar regional.
Prestigiul său științific este recunoscut prin alegerea ca membru al Academiei de Științe din România (1943) și, ulterior, ca membru titular al Academiei Române (1955), fiind ales direct în această calitate, fără etapa de membru corespondent – fapt rar și semnificativ pentru reputația sa. De-a lungul vieții primește numeroase distincții, între care Ordinul Muncii și Ordinul Meritul Sanitar.
Nu este lipsit nici de talent literar, dovadă fiind volumul memorialistic „Călător prin două secole”, în care evocarea personală se împletește cu observația istorică și socială. Totuși, figura sa rămâne una complexă și uneori controversată: profesor exigent, administrator energic, personalitate autoritară, dar și personaj aflat la granița dintre realitate și legendă.
Contemporanii îl evocă atât ca „boier de stânga”, cât și ca pe un organizator inflexibil, într-o epocă în care medicina și politica se intersectau inevitabil. Relația sa cu regimul instaurat după război a fost interpretată diferit – de la adaptare pragmatică la adeziune formală. Ca multe personalități ale generației sale, a trebuit să navigheze între fidelitatea față de valorile academice și necesitatea supraviețuirii instituționale într-un context politic profund schimbat.
În ultimele decenii ale vieții, activitatea sa se deplasează treptat dinspre cercetare către coordonare științifică și roluri onorifice. Amprenta sa dăinuie în institutele, laboratoarele și în școala medicală la a cărei consolidare a avut un rol determinant.
Vasile Rășcanu se stinge din viață la 4 mai 1980, la București, la vârsta de 95 de ani, încheind un destin care a traversat monarhia, cele două războaie mondiale, instaurarea regimului comunist și transformările profunde ale societății românești moderne.
În cazul său, biografia nu poate fi separată de legendă, iar omul de știință rămâne inseparabil de epoca pe care a traversat-o. Vasile Rășcanu rămâne în istoria medicinei nu doar prin longevitate, ci prin ceea ce a ctitorit: o școală de fiziologie solidă, o viziune integratoare asupra medicinei și o viață în care rigoarea cercetării s-a împletit armonios cu devotamentul instituțional.
De la răzeșul din Orgoiești la academicianul de prestigiu european, destinul său confirmă că un savant poate străbate un secol de istorie păstrându-și nealterate valorile. Pentru medicii ieșeni de astăzi, numele său rămâne, mai presus de orice, un simbol al demnității academice.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Bibliografie: Călător prin două secole: Amintiri și frânturi de gând împărtășite de Radu Iftimovici. Vasile Rășcanu. București: Litera, 1977. Membrii Academiei Române originari din județul Vaslui: (secolele XIX – XX). Liviu Mărghitan, Ioan Mancaș; Arad: Multimedia Internațional, 2006.
