TRADITII DE BLAGOVESTENIE

Buna Vestire, cunoscutã în popor si sub numele de Blagovestenie, Ziua Pãsãrilor sau Ziua Cucului, se prãznuieste, în fiecare an, pe 25 martie, fiind prima sãrbãtoare atestata documentar dedicatã Maicii Domnului, o sãrbãtoare importantã si dragã multora dintre români. Este consideratã a fi o zi sfântã si este cinstitã ca atare.

Sãrbãtoarea a fost introdusã la Roma de Papa Leon al II-lea. La început, aceasta era doar localã si cu denumirea de sãrbãtoare a asteptãrii Nasterii Domnului. Variatia datei de prãznuire a existat în Apus pânã în sec. XI, când data de 25 martie s-a generalizat în toatã lumea catolicã. Numai la armeni Buna Vestire se prãznuieste pe 7 aprilie, în raport cu data veche a sãrbãtorii Nasterii Domnului (6 ianuarie). În Rãsãrit însã, data de 25 martie s-a generalizat probabil îndatã ce Nasterea Domnului a început sã fie sãrbãtoritã peste tot pe 25 decembrie, adicã încã din prima jumãtate a sec. al V-lea. Se spune cã, în ziua de Buna Vestire, arhanghelul Gavril a venit în cetatea Nazaret si i-a vestit Fecioarei Maria ca a fost aleasã de Dumnezeu sã dea nastere Mântuitorului Hristos si i-ar fi grãit asa: „Bucurã-te Maria, cea plinã de har, Domnul este cu tine. Binecuvântatã esti tu între femei si Binecuvântat este rodul trupului tãu, Iisus“. În credinta popularã româneascã, existã însã o sumedenie de obiceiuri si traditii legate de aceastã sãrbãtoare autohtonã. Traditiile si obiceiurile sunt atât de frumoase, atât de românesti, atât de strãvechi, cu atât de mult iz strãmosesc, dar atât de putin cunoscute unele, încât trebuie scoase la luminã. Sãrbãtoarea de Bunavestire, situatã în imediata apropiere a echinoctiului de primãvarã, mai este cunoscutã si sub denumirea de Blogovestenie (Blago Vesti), cuvânt ce este de origine slavã. Este o sãrbãtoare ce descrie venirea fizicã a primãverii si blagoslovirea naturii si a pãmântului, dar si renasterea ciclicã a naturii. Este ziua în care firul de iarbã se dezleagã si începe sã creascã, este ziua în care pãmântul si mustele se dezmortesc, este ziua întoarcerii pãsãrilor cãlãtoare si începe cucul a cânta. Dar Cucul este cu sigurantã o pasãre specialã si nu degeaba în unele regiuni ale tãrii, Bunavestire mai este cunoscutã si ca Ziua Cucului. Aceastã zi, pe care românii o sãrbãtoresc, este o reminiscentã a unui vechi calendar popular, probabil lunar, deoarece ea este separatã prin 9 zile de sãrbãtoarea ce o precede, Alexiile. În esenta sa, Bunavestire este o sãrbãtoare asociatã îndeosebi pãsãrilor, si de aceea i se mai spune si Ziua Pãsãrilor. Se spune cã pãsãrile se întorc în aceastã zi de primãvarã spre casele lor, purtând pe aripile lor speranta, primãvara, dorul de reîntoarcere. În unele zone ale tãrii, existã credinta cã pãsãrile care se întorc în aceastã zi sunt întrupãri ale sufletelor strãmosilor. Într-o zi atât de specialã, pãsãrile au si ele dezlegare de la cel care le-a creat, limba fiindu-le dezlegatã. Cucul prezintã si el o importantã deosebitã în geneza sãrbãtorii Bunei Vestiri, primul sãu cântat fiind asociat echinoctiului de primãvarã, iar ultimul sãu cântat de solstitiul de varã. Doar în aceastã zi, de Bunavestire, cucul, despre care se crede cã în timpul frigului si al iernii preschimbat în uliu, redevine la loc cuc si începe sã cânte. Harul cântatului îi este dat pânã de sãrbãtoarea Sânzienelor sau a Sfântului Petru când se îneacã cu orz, si nemaifiind în stare sã cânte, se transformã iarãsi în uliu, sãrbãtoare numitã Amutitul Cucului. Aceastã sãrbãtoare era si un important moment pentru prognozarea timpului calendaristic, pentru esalonarea muncile agricole de primãvarã, pentru practicarea unor ritualuri de îndepã rtare a fortelor malefice, de divinatie si de prognozare a vremii si a duratei vietii. De Ziua Pãsãrilor, în unele zone, fertilitatea în noul an era invocatã prin stropitul rãdãcinii prunilor cu tuicã si amenintarea cu securea a pomilor fructiferi cã vor fi tãiati dacã nu rodesc. Potrivit traditiei populare românesti, în ziua de Buna Vestire se aprindea un foc în curte, alãturi de care se punea pâine, sare si o carafã cu apã, astfel încât îngerii sã se încãlzeascã, sã îsi astâmpere setea si foamea si sã vegheze locuinta tot timpul anului. Un alt obicei al acestei zile, ca si de Alexii, este acela de a aprinde focuri în curti, pânã târziu, dupã miezul noptii, ori chiar pânã în zori, focuri în care se ard lucrurile nefolositoare, adunate de prin gospodãrie, iar obiceiul poartã numele de „Noaptea Focurilor“. De asemenea, casele si lucrurile se afumã pentru a alunga blestemele si gândurile negre. Se mai spune cã de Blagovestenie, vrãjitoarele au putere mare. Ele pot prepara o mãmãligã din porumb proaspãt mãcinat cu care sã ucidã pestii din lacuri, sã opreascã rodul pomilor ori sã ia laptele vacilor. Ca sã nu existe asemenea necazuri, în lumea satului, locuinta se afuma cu tãmâie de la Pastele trecut ori de la altã mare sãrbãtoare si lenjeria de corp sã fie purtatã pe dos. Un efect binefãcãtor îl are si o ceapã aruncatã pe fereastrã, în timp ce se spune: „Na, ia de aici, pomanã de sufletului vrãjitoarelor“. Tot acum se reîntoarce si cucul. Pentru a întâmpina sosirea lui, sãtenii se îngrijeau, din timp, sã aibã asupra lor bani dar si sa fie în bune relatii cu toatã lumea din jur. Dacã primul cântec al cucului era auzit pe stomacul gol, din stânga sau din spatele omului, era semn rãu: „Cucu-n spate mi-a cântat/ si moartea m-a sãgetat!“. Dacã pasãrea îi cânta cuiva din fatã, era semn îmbucurãtor, semn cã toatã vara îi va merge bine. În momentul în care auzeau cucul cântând, ei aruncau banii în directia din care se auzea cântecul si rosteau versuri pe un ton interogativ, numãrând glasurile cucului, deoarece se considerã cã fiecare „glas“ corespunde unui an de viatã. Se urmãrea cu multã atentie locul unde cântã prima datã cucul iar creanga pe care a stat el se tãia si se punea în lãutoarea fetelor, pentru a fi îndrãgite de flãcãi asa cum cucul era îndrãgit de cãtre toti oamenii. În unele sate se obisnuia sã se vâneze cucul de Blagovistenie, capul acestuia fiind conservat în sare pentru cã mai apoi sã fie purtat de fete în sân, la hore. Tinerele credeau cã vor fi invitate, astfel, des la joc si repetau mereu în gând: „Cum nu sta cucul în loc,/ Asa sã nu stau eu în joc“. Flãcãii si fetele îl întrebau pe cuc când se vor cãsãtori: „Cucule voinicule/ Câti ani îmi vei da/ pân’ m-oi însura sau mãrita?“ Dacã se întâmpla ca, dupã rostirea acestor cuvinte, cucul sã cânte, cântecul sãu echivala cu un an de asteptare. Dimpotrivã, dacã el tãcea, tãcerea sa era semn cã avem de-a face cu o cãsãtorie grabnicã. În aceastã zi se scoteau si stupii de la iernat. Acestia erau trecuti pe deasupra unui foc, pentru purificare, se afumau si se stropeau cu agheasmã pentru a fi încãrcati de fertilitate si de fecunditate si pentru a fi apãrati de luarea manei. Riturile sãvârsite în aceastã zi se mai întâlnesc în unele sate izolate din zona montanã, unde oamenii continuã sã considere cã în acest mod natura este readusã la viatã, se intra din plin în sezonul lucrãrilor agricole de primãvarã si se pregãteste noul an pastoral. În alte zone, ziua de Ziua Cucului era însã consideratã neprielnicã pentru rodul pãsãrilor, animalelor si plantelor: nu se puneau clostile deoarece se credea cã puii vor iesi cu douã capete si patru picioare si din ouãle ouate în aceastã zi nu ies pui si nici nu sunt bune de mâncat, de aceea se aruncã. Nici vacile nu se goneau în aceastã zi. Femeile strângeau apa provenitã din neaua topitã pentru a fi folositã în practicile de medicinã si cosmeticã popularã. Importanta sãrbãtorii este marcatã si de sacrificiul pestelui, care se consuma ritual, indiferent dacã ziua era de post sau de dulce. Toti crestinii trebuie sã mãnânce peste pentru cã în cursul anului sã se simtã „ca pestele în apã“. La Buna Vestire trebuie sã soseascã rândunelele. De Blagovistenie se opreau morile de apã si de vânt. Tãranii puteau ara ogoarele, dar nu li se recomandã sã semene, întrucât pãsãrile, flãmânzite de primãvarã, erau în stare sã ciuguleascã toate semintele îngropate în pãmânt. În traditia popularã se spune cã, asa cum va fi timpul de Bunavestire, tot asa va fi si în ziua de Pasti. Iar dacã se ia ceata înainte de a iesi soarele, asa de timpuriu are sã fie si primãvara, iar plugarii vor avea un an fãrã de griji si cu belsug. Dacã pe 25 martie natura este acoperitã cu un vestmânt verde, era semn cã anul va fi bogat în roade. Ciobanii se suie în aceastã zi pe stogul de fân si o amenintã cu toporul pe iarnã, gonind-o, cã iarba-i înverzitã si cã ei trebuie sã-si pascã acum turmele. De Blagovestenie nu era bine sã se macine porumbul, cãci mãlaiul fãcut atunci nu era mâncat nici mãcar de pestii din râuri, iar dacã era presãrat la rãdãcinile pomilor, acestia nu mai puteau da rod tot timpul anului. În acest fel, se vestea oamenilor cã era de rãu a lucra în aceastã zi. Cu prilejul zilei de Buna Vestire, era oprit a dormi prea mult spre a nu fi somnoros tot anul si nici a cãuta ceartã. O sãrbãtoare frumoasã tuturor!

Dan Horgan

Bibliografie

• Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea“, Editura Minerva, Bucuresti, 1976; • Arthur Gorovei – „Credinti si superstitii ale poporului român“, Editura „Grai si Suflet – Culturã Nationalã“, Bucuresti, 1995; • Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român“, Editura Paideia, 2001; • Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român“, Editura Polirom, Iasi, 1998; • Gh. F. Ciausanu – „Superstitiile poporului român“, Editura Saeculum, Bucuresti, 2005; • Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti“, Editura Elion, Bucuresti, 2002; • Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“ Editura Fundatiei Culturale Române, 1997; • Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români“, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001; • Irina Nicolau – „Ghidul Sãrbãtorilor Românesti“, Editura Humanitas, 1998; • Narcisa Stiucã – „Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele“, Editura Cartea de Buzunar, 2006; • Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români“ Editura „Grai si Suflet – Culturã Nationalã“, 2001; • Tudor Pamfile – „Sãrbãtorile la români“, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997; • „Vietile Sfintilor“, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.