SFÂNTUL HARALAMBIE APÃRÃTOR DE BOLI

În traditia popularã româneascã, în fiecare an, pe 10 februarie, este sãrbãtorit Sf. Haralambie, Haralampie sau Haralampie de Ciumã, ori Aralam, dupã cum îi mai spunea poporul. Este considerat si pânã azi patronul ciumei, pãzitor de foamete si izgonitor de duhuri necurate, fãcãtor de minuni, pãzitor al mortii, stãpânul si purtãtorul tuturor bolilor, ziua sa fiind pãzitã ca oricare altã mare sãrbãtoare si tinutã cu mare strãsnicie prin post si fãrã muncã.

Sfântul este vestit pentru puterea credint ei sale si entuziasmul cu care împãrtã- sea sfintele învãtãturi crestine si cinstit pentru faptele mãrete ce le-a sãvârsit atât pentru oameni cât si pentru animale. Bãtrân cu trupul (avea 113 ani), dar nu cu sufletul, Sfântul Haralambie s-a învrednicit de Împãrãtia lui Dumnezeu prin moarte muceniceascã, în vremea împãratului Septimius Sever. Crezând cã un om bãtrân este usor de înduplecat sã se lepede de Hristos si sã se închine la idoli, a fost supus unor chinuri groaznice, ca apoi sã fie jupuit de viu pentru credinta în Hristos. Sfântul le-a spus prigonitorilor sãi: „Vã multumesc vouã, fratilor, cã, jupuind trupul meu cel vechi si bãtrân, mi-ati înnoit sufletul cu haina cea nouã a suferintei pentru Mântuitor si pentru biserica sa“. Fidel pânã la capãt credintei sale, Haralambie a murit în închisoare, decapitat si tãiat în bucãti, nu înainte însã ca Dumnezeu sã-i fi îndeplinit ultima si unica sa dorintã, formulatã chiar de cãtre sfânt: „Cel ce va tine ziua mea si va posti-o, de acela sã nu se apropie nici o boalã“. În Europa, ciuma a fost adusã din Orient în primele veacuri dupã Hristos, în vremea Sfântul Haralambie. Ea apãrea în iconografia de la jumãtatea sec. al XIX-lea si în imaginatia tãranilor asemeni unui schelet, un personaj malefic, cu mari aripi negre si o sabie latã în mânã, sau o creaturã cu un picior de vacã si unul de om, încornoratã si înzestratã cu o coasã ucigãtoare cu care reteza vietile celor neascultãtori de rânduielile stabilite si care, din fericire, era tinutã în lant de cãtre puternicul sfânt. Se spunea cã, fiindcã ciuma era cât pe ce sã nimiceascã toti oamenii de pe pãmânt, însusi Dumnezeu iar fi dat-o lui Haralambie în grijã. Potrivit mentalitãtii arhaice, spiritul ciumei se întrupa într-o „urâciune de babã“ numitã uneori „Mama Musa“. Potrivit unei legende, baba în miniaturã ar fi fost bãgatã într-o nucã, Sfântul Haralambie purtând tot timpul aceastã nucã în sân; uneori, sfântul îi dãdea drumul pentru a mânca rãdãcini, ghindã sau pãdure tânãrã, iar când vedea cã rãutatea în lume e prea multã, o mai scãpa si printre oameni. Oamenii au avut diverse forme de a se apãra de ciumã pe parcursul veacurilor: organizau ospete copioase în mijlocul drumului, crezând astfel cã ciuma se va sãtura si va pleca; confectionau o asa-numitã „cãmasã a ciumei“, aceasta se fãcea într-o singurã noapte de nouã babe si dintr-un singur caier de cânepã, cu care îmbrãcau pe cel bolnav. Femeile în mediul rural fãceau un colãcel, îl coceau înainte de rãsãritul soarelui, îl rupeau în patru bucãti, aruncându- le în cele patru vânturi. Se mai zice cã Sfântul ar fi lãsat cu limbã de moarte cã, unde se va gãsi o bucãticã din trupul lui, locul acela va fi în veci ferit de ciumã. Oamenii duceau colaci la bisericã, ca sã fie sfintiti si mâncau din ei când erau bolnavi sau îi împãrteau ca sã se îndure sfântul sã nu dea drumul ciumei din lant. Totodatã, se fac pomeni pentru cei care au avut o moarte grea si se dau de pomanã colivã, covrigi, lumânãri de sufletele mor- tilor dar si pentru paza vietii si a gospodriei. De Sfântul Haralambie se obisnuia sã se facã agheasmã la bisericã, care era apoi bãutã (pentru sãnãtate), folositã pentru spãlat duminicã de dimineatã, dar si pentru a stropi grajdurile, vitele si pomii pe tulpinã pentru a-i apãra de uscãciune pe perioada verii. La sate, Sfântul Haralambie este cunoscut ca un apãrãtor împotriva bolilor ce cuprind animalele, drept pentru care oamenii obisnuiesc sã aducã la bisericã hrana animalelor (cereale si sare) pentru a fi binecuvântate de preoti. Tot la bisericã, oamenii duceau tãrîtã, sare, cartofi, mere, colivã si colaci, pentru a fi sfintite, fiind destinate celor bolnavii din casã. Se pãstreazã însã o parte din aceastã hranã a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora. Cu colivã sfintitã se ungeau pomii la tulpini, ca sã nu se usuce în timpul verii. Sfântul Haralambie mai este considerat si sfântul care ia sufletul omului. De aceea, celui care lucreazã de ziua lui si pentru cei pãcãtosi vor fi bolnavi tot timpul anului iar sufletul iese cu chinuri iar pentru cei smeriti si cu fricã de Dumnezeu, cu multã blândete. Sfântul Haralambie, ca fost pãstor, este considerat protector pentru pãsãri (ca sã nu sã se îmbolnãveascã, sã nu moarã sau sã fie furate de ulii), pentru vite si cai (sã aibã sãnãtate si sã nu cadã pradã lupilor), pentru câmp si semãnaturi (ca sã nu aparã gândaci, viermi, tãciuni sau mãlurã). Totodatã nu se înjugã nici un animal de povarã. Se spune cã dacã plouã în ziua de Sf. Haralambie, va mai ploua alte patruzeci de zile la rând. În perioada crestinã, erau oficiate anumite slujbe si rugãciuni cãtre icoana Sfântului Haralambie, care treptat, au înlocuit majoritatea practicilor si superstitiilor. Desi ciuma nu mai face astãzi ravagii ca altãdatã, e bine ca Sfântului Haralambie sau Ziua Ciumei sã fie tinutã pentru mult prea multele boli care ne afecteazã sãnãtatea. De aceea, sã ne rugãm ca Sfântul Haralambie sã ne aibã mereu în paza sa. Tuturor ce poartã numele sfântului, un sincer „LA MULTI ANI!“.

Dan Horgan

Bibliografie

• Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea“, Editura Minerva, Bucuresti, 1976; • Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român“, Editura Paideia, 2001; • Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român“, Editura Polirom, Iasi, 1998; • Gh. F. Ciausanu – „Superstitiile poporului român“, Editura Saeculum, Bucuresti, 2005; • Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti“, Editura Elion, Bucuresti, 2002; • Ion Ghinoiu – „Zile si mituri. Calendarul tãranului român 2000“, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999; • Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997; • Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români“, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001; • Irina Nicolau – „Ghidul Sãrbãtorilor Românesti“, Editura Humanitas, 1998; • Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români“, Editura „Grai si Suflet – Culturã Nationalã“, 2001; • Tudor Pamfile – „Sãrbãtorile la români“, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997; • „Vietile Sfintilor“, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.