La început de februarie, de ziua Sfântului Trifon sau Arezanul viilor, este prima mare sãrbãtoare a calendarului agricol, pomicol si viticol, când avem de-a face cu un nou cap de an, ziua «când se întâmpinã iarna cu vara», mai ales prin intermediul practicilor apotropaice prin care se poate influenta starea vegetatiei pentru tot anul.
Sfântul Trifon fiind patronul insectelor de tot felul, care pot ataca vegetatia, zilei i se dã o atentie deosebitã, În calendarul pastoral, la început de februarie este celebrat alt ciclu de trei zile de sãrbãtori ale lupului (dupã unele credinte, Sf. Trif este chiar patronul lupilor), asa cum atestã numeroase legende populare, care îl pun în legãturã pe Sf. Trifon cu Sf. Petru si cu lupii acestuia, dar si de un alt atacator al turmelor de vite. Ursul apare expresiv în aceste zile, fiind asociat adesea Streteniei (Întâmpinarea Domnului, 2 februarie). Un numãr de legende însumeazã toate trãsãturile importante ale sãrbãtorii. Într-o legendã popularã, Trifon este necuviincios, lucrând în ziua consacratã Fecioarei. Pedeapsa primitã este severã prin tãierea nasului vinovatului. Interesant este faptul cã numele sãrbãtorii viticultorilor, Arezanul viilor, are ca origine tocmai acest episod, al cãrui erou este (în varianta slavã) Trifon Zarizanu – Trifon Tãiatul sau Trif Nebunul, care ilustreazã astfel interdictiile lucrului în vie în aceastã perioadã si respectatã îndeosebi de cãtre femei spre a fi ferite de poceli, iar holdele de lãcuste, purici si manã si pentru a nu înnebuni, asemeni sfântului, care îsi meritã astfel pedeapsa (tãierea nasului, mâncarea oilor de cãtre lupi s.a.). În pãrtile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a nãscut sfântul Trifon, din pãrinti drept-credinciosi. Încã de când era el prunc, prea bunul Dumnezeu a binevoit a sãlãslui întru dânsul darul Sfântului Duh si a-i hãrãzi darul de a face minuni; ca nu numai din gura pruncului aceluia, ci si din faptele lui cele minunate sã se sãvârseascã laudã. Si tãmãduia toate bolile, dar mai vârtos avea multã stãpânire asupra diavolilor. În traditia popularã, nu e deal de munte unde sã nu fie cruce cu chipul sfântului, însotit de troparul sãu, precum si de rugãciuni cãtre dânsul. Despre Sf. Trifon spun cã a pãzit pe fecioara Maria, când a iesit cu pruncul Iisus la bisericã, de câinii lui Sf. Petru de iarnã, care, pãscând vite, na bãgat de seamã cã câinii lui au sãrit la fecioarã s-o muste. Atunci, fecioara Maria, drept multumire, a fãcut pe Sf. Trifon stãpân peste lãcuste, viermi si alte gângãnii, dându-i puterea de a le orândui sã facã stricãciuni în holdele acelora care nu-l vor serba, iar lui Petru i-a zis: „Petru, câinii tãi sã se facã lupi de azi înainte si sã-ti mãnânce întâi vitele tale“. De Sf. Trifon, oamenii, mergând în dealul cu vii, strigau: „Hai sã mergem la Gurbanu!“. Acolo, taie câte douãzeci-treizeci de vite de vie si zic cã strugurii nu se mai mucezesc si vinul din anul viitor e bun. Dezgropau sticla sau plosca îngropatã de cu toamnã si se adunau în jurul unui foc aprins pe o înãltime, taie coarde de vitã în patru locuri, în formã de cruce, iar deasupra toarnã vin, pe coarda tãiatã, pun sare si înfig o bucatã de slãninã si una de pâine, ca sã sporeascã rodul. Apoi, mãnâncã, beau, joacã, sar peste foc, se stropesc cu vin. Seara, bãrbatii se întorc în sat, cu fãclii aprinse, si continuã petrecerea în familie. Este foarte posibil ca în vechime dupã numele turcesc al obiceiului, Gurban, sã se fi jertfit o oaie sau un berbec. În aceastã zi, cine voieste a lucra trebuie mai întâi a da ceva de pomanã. Femeile nu lucreazã si dau câte un cãus sau gãvan de mãlai la cersetori, pentru ca lãcustele, cãrãbusii si alte gânganii sã nu strice semãnãturile. Se dã de pomanã mãmãligã, ceapã si sare, turte de mãlai, pe care le împart la musuroiul furnicilor. O seamã de români serbeazã ziua aceasta pentru scutirea de lupi, ursi si pentru alte fiare sãlbatice, anume ca sã nu le atace si sã le mãnânce vitele si mai cu seamã oile, fiindcã Sf. Trif, dupã cum spun unele legende, e patronul lupilor. Ursina se tine ca sã nu mãnânce ursul vitele. În ziua de Sf. Trifan, podgorenii se duc cu preot la vii, de fac sfestanie viilor, ca sã fie roditoare si pãzite de grindinã si manã. În alte pãrti, se mãturã cosul în ajunul lui Sf. Trifan, se ia aceastã funingine, cu cea din ajunul Bobotezei si lui Sf. Vasile si se presarã prin vie. Apoi se boteazã via cu agheasmã de la Boboteazã, ca sã fie feritã de manã, de piatrã, de ger si sã aducã rod mult. Cu agheasma din aceastã zi e bine sã se ude copacii care nu fac roade, cãci atunci vor începe sã rodeascã. Sf. Trifon este o sãrbãtoare în cinstea si folosul rodirii pomilor si a viei. Cei ce serbeazã si prãznuiesc pe Sf. Trifon, sacrificându-i bãuturi din pomii sãi, au norocul ca pometul lor sã fie apãrat de viermi, omizi si alte gângãnii vãtãmãtoare. În aceastã zi, sãtenii din dealuri întind mesele, fac cramã, la conace pe dealuri, în onoarea Sf. Trifon, spre a revãrsa roade din belsug asupra pomilor, iar popa satului boteazã de-a rândul ogrãzile si dealurile cu pruni si meri. În ajunul, în ziua si a doua zi de Întâmpinarea Domnului, se serbeazã Martinii de Iarnã si Filipii de Iarnã împotriva lupilor, ca acestia sã nu-i atace pe oameni, precum si animalele domestice. În prima zi a Martinilor postesc si tot în aceastã zi fac mai multe ceremonii asupra oilor, spre a le feri de lupi. Dupã ce a slujit preotul, opreste colivã, o pune si se usucã. De aceea apoi pune printre haine, ca sã nu se strice de molii. Spun cã dacã nu tin aceastã sãrbã- toare, acei care mãnâncã varzã si prune se îmbolnãvesc. Este ziua prielnicã pentru rãsãdit usturoiul în grãdinã. Se vorbeste în traditia popularã cã în ziua de Trif se întâmpinã iarna cu vara. Dacã în ziua de Sf. Trif nu este omãt, va ninge, iar dacã este omãt, se va topi.
Dan Horgan
Bibliografie
• Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea“, Editura Minerva, Bucuresti, 1976; • Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român“, Editura Paideia, 2001; • Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român“, Editura Polirom, Iasi, 1998; • Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti“, Editura Elion, Bucuresti, 2002; • Ion Ghinoiu – „Zile si mituri. Calendarul tãranului român 2000“, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999; • Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“, Ed. Fundatiei Culturale Române, 1997; • Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români“, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001; • Irina Nicolau – „Ghidul Sãrbãtorilor Românesti“, Editura Humanitas, 1998; • Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români“, Editura „Grai si Suflet – Culturã Nationalã“, 2001; • Tudor Pamfile – „Sãrbãtorile la români“, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997; • „Vietile Sfintilor“, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.
