În ce-a de-a treia sãptãmânã a lunii octombrie este perioada când se sãrbãtoarea Anul Nou Dacic, corespunzând cu Dionisiacele Câmpenesti si fermentarea vinului la populatia tracã precum si sãrbãtoarea Brumalia la romani. O altã traditie pãgânã era si Lucinul sau Ziua Lupului, o sãrbtoare pastoralã dedicatã lupului ce deschide sãrbãtorile toamnei (Filipii de Toamnã, Filipul cel Mare, Vovidenia, Suntandrei, Noaptea Strigoilor, Zilele Bubatului), ce formeazã un scenariu ritual de înnoire a timpului, un adevãrat ciclu de zile festive închinate lupului, animal totem al dacilor, cãruia calendarul popular românesc îi consacrã nu mai putin de 35 de sãrbãtori populare (dintre care 18 cu data fixã). Românii, trãind în acest spatiu deschis influentelor strãine, si-au conturat un cult aparte al lupului pe baza unor cutume autohtone amplificate si de o trans-culturatie specificã, animalului oferindu-i-se mai multe zile din an drept sãrbãtori populare. Se pare cã rãdãcinile cultului lupului, în spa- tiul carpatic, dateazã încã din vremuri ancestrle, din neolitic, dar se crede si cã poporul român sa nãscut sub semnul lupului, adicã un neam predestinat rãzboaielor, înfruntãrii invaziilor si cotropirilor repetate. Fãrã sã fi avut un cult de prim rang într-o implicare politicã a vremii, lupul a fost asociat la un moment dat ca simbol emblematic organizãrii cetelor de rãzboinici, aceasta având drept bazã o origine totemicã a triburilor pre-getice, dovadã fiind si simbolul lupului imortalizat pe stindardul dacic de mai apoi. Despre acest aspect se poate vorbi si la alte popoare, în special la vechii romani sau la gali. Tot la romani, lupul era un fel de zeu (Lupercus), ocrotitor al turmelor, iar sub influenta greceascã este confundat cu zeul Pan-lupul. La multe popoare primitive întâlnim traditia metamorfozã rii omului în lup. În mitologia popularã, el înseamnã mult mai mult. Pânã la mijlocul secolului trecut, sãrbã- toarea era pregãtitã cu mare fast, fiind data care marca strângerea lupilor în haite, urmatã de împerecherea lor. Ziua era patronatã de una dintre divinitãtile protectoare ale acestor animale, Lupul. Lupul a fost un animal deosebit de respectat în spatiul carpatic, lui oferindu-i-se o mitologie bogatã ale cãrei reminiscente au dãinuit multã vreme. Animalului mitic i s-a atribuit si un fel de gândire supranaturalã, el fiind investit cu un rol sacru, evoluând cãtre adorare, totul în limitele unui cod etic mereu împrospãtat, prin transfigurarea realului în sacru, credintele specifice venind de la sine. Lupul, ca simbol mitologic, derivã dintr-un animal real, cultul, destul de rãspândit, fiind întâlnit în cultura traditionalã în domenii precum: pãstorit, medicina popularã, meteorologie popularã, în folclorul juridic, precum si în diferite credinte, datini si superstitii, toate argumentând perpetuarea totemicã a animalului pânã destul de recent. Gândindu-ne la toate acestea, curios este faptul cã, nu întâlnim mãstile de lup în cadrul ceremonialului de Anul Nou, alãturi de alte reprezentãri mito-zoomorfe (ursi, cerbi, capre, cãiuti etc.), dar aici au fost multe sãrbãtori populare dedicate temutului animal. Este interesant faptul cã aceste practici magice, unele încã vii în mediul pastoral, se îmbinã perfect cu cele religioase, ciobanii obisnuind sã tinã post si sã facã rugãciuni în Ziua Lucinului, pentru ca turmele sã le fie ferite de lupi. Lucinul a preluat numele Sfântului Apostol si Evanghelist Luca, prãznuit în aceeasi zi de Biserica Ortodoxã. La fel s-a întâmplat si în cazul Filipilor de Toamnã (10-30 noiembrie), care au preluat numele Sfântului Apostol si Evanghelist Filip, prãznuit pe 14 noiembrie. În acceptia tãranului român, aceastã zi anuntã începutul rãstimpului în care lupii se înmultesc, perioadã care va dura 80 de zile, pânã la Filipii de Iarnã, în ziua numitã Dragostitele. Tema lupului apare (pe pridvoarele pictate ale manãstirilor Horezu, Voronet, Sucevita, Gura Humorului) sub forma unei guri enorme de balaur ce semnificã Gura Iadului care înghite pãcãtosii ce nu pot trece Vãmile Vãzduhului. Pendulând între benefic si malefic, lupul stã sub semnul Lunii, fiind considerat de tãrani drept patron al iernii înfrigurate. Totodatã, lupul continuã sã fie o prezentã simbolicã de necontestat în momentele cheie din viata omului. Copiii bolnãviciosi sau slãbiti fizic primeau în aceastã zi un nume nou, cel de Lupu, pentru ca bolile sã nu-i depisteze, acestia fiind de acum în permanentã sub ocrotirea lupului. Aceastã schimbare de nume poartã denumirea de „botezul pãgân al copiilor“ si se face pentru a-l întãri pe noul nãscut si a-l face puternic, precum lupul. Prezenta masivã a numelui Lupu sau a derivatelor sale, Lupascu, Lupan, Lupei, Lupusor, Pascu, Pâscan etc., în onomastica tradi- tionalã româneascã, se explicã prin schimbarea numelui adevãrat (calendaristic) al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale întunericului – care umblã prin lume ca nori întunecosi cu forme fantastice de stafii si zmei si câte arãtãri de spaimã. Tot lupul apare, de data aceasta alãturi de vidrã, si în ipostaza de cãlãuzã a sufletului mortului spre lumea de dincolo: „Cã vidrã mai stie/ Seama apelor/ Si a vadurilor./ Si ea mi te-a trece/ Ca sã nu te-nece,/ Si mi te-a purta/ La izvoare reci/ Sã te rãcoresti/ Pe mâini pânã-n coate/ De fiori de moarte./ Si-ti va mai iesi/ Lupul înainte,/ Ca sã te spãimânte./ Sã nu te spãimânti, /Frate bun sã-l prinzi,/ Cã lupul mai stie/ Seama codrilor/ Si-a potecilor./ Si el te va scoate/ La drumul de plai,/ La-un fecior de crai,/ Sã te ducã-n rai,/ C-acolo-i de trai./ În dealul cu jocul,/ C-acolo ti-e locul,/ În câmp cu bujorul,/ C-acolo ti-e dorul“. Caracterul totemic al lupului este dat si de credinta în metamorfozarea oamenilor în lupi (pricolici, tricolici, vârcolaci). Acest animal-devorator al Soarelui si al Lunii, datoritã faptului cã vede noaptea, este adesea asociat cu simbolurile luminii. În mediul pastoral, lupul nu este vãzut doar cã distrugãtor al turmei, ci si cã singurul animal ce poate vedea dracii, alungã bolile copiilor mici si cãlãuzeste sufletul mortului. Se mai spune cã lupii au fost câinii lui Sânpetru pe când acesta era cioban si cã obisnuia sã plece cu ei în cãutarea cailor furati si a dracilor. Simbolismul lupului în mitologia universalã are aspect atât pozitiv, cât si negativ. Pe de o parte, este simbolul luminii, al soarelui si al focului, pentru cã vede în întuneric; pe de altã parte, are caracter demonic, satanic, infernal. Ca urmare, pe toate continentele, în toate civilizatiile si culturile, oamenii au simtit nevoia reprezentãrii temerilor lor si a rezolvãrii acestora prin ritualuri magice menite sã le aducã sãnãtatea si prosperitatea în case. Sporadic, fãrã sã fie o cutumã precum Rusaliile, Mãrtisorul, Caloianul sau Paparudele, Lucinul s-a pãstrat cu precãdere în satele românesti de munte, în jurul stânelor, acolo unde mai dau târcoale din când în când lupii. Aceastã sãrbãtoare provoca în vechime o adevãratã explozie a gândirii magice, care culmina cu adevãrate ritualuri de împiedicare a înmultirii lupilor si de îndepãrtare a lor de turmele de oi. Oamenii din satele de la munte, dar în special pãstorii, îl prãznuiau simplu, nemuncind în acea zi sãvârseau fel de fel de practici si îndeplinind anumite datini populare si ritualuri magice pentru prevenirea pagubelor provocate de lupi. Se legau simbolic ochii si gura lupului prin înclestarea dintilor pieptenilor de scãrmãnat lâna si prin chituirea gurii sobei crezându-se cã, prin analogie, se vor înclesta si dintii lupului si nu vor ataca oile. De Lucin era interzis prelucrarea lânii, a pieilor de oi si a pãrului de animale, nu se umbla cu acul, foarfecele, nu se tãia nimic. Se reparã acoperisurile, se macinã fainã pentru iarna întreagã, se pun la conservare pã- trunjel, morcovi, telina, sfeclã, bostani. În octombrie, dacã frunzele pomilor se îngãlbenesc si cad repede, anul ce urmeazã va fi roditor. Vitele nu mai ies la pãscut iarba verde pe izlazuri, ci se trec pe nutret uscat, scroafele se duc la vier, se scot ultimii cartofi din pãmânt, se arã miristile si multe altele. Dacã plouã mult în octombrie, va fi vânt puternic în decembrie, iar dacã e multã brumã sau chiar zãpadã în aceastã lunã, în ianuarie va fi timp frumos. Femeile nu se piaptãnã (fiind pãrul încâlcit, lupii se încurcã si se pierd prin pãduri). Nu se scoate în aceastã zi cenusa din vatrã, deoarece cãrbunii aprinsi, care, odatã mâncati, sã le facã sã intre în cãlduri si sã se împuieze. Nu se împrumutã nimic în acea zi si nu se pronuntã cuvântul „lup“. Singurul lucru îngãduit si chiar recomandat este spãlatul rufelor cu apã clocotitã, cãci numai astfel se poate opãri gura lupului.
Dan Horgan
