Circovii de vară, cunoscuți în tradiția populară și sub denumirea de „Circovii Marinei” sau „Goreșniți”, reprezintă un complex de sărbători calendaristice cu datări variabile în spațiul românesc, fiind celebrate în general în zilele de 15, 16 și 17 iulie sau, în alte regiuni, pe 16, 17 și 18 iulie. Acest ciclu ritual de trei zile este integrat într-un sistem arhaic de protecție comunitară, în care interdicțiile muncii agricole, în special strângerea fânului și a grânelor, sunt motivate de credința în manifestarea unor forțe meteorologice și spirituale periculoase, asociate cu trăsnetul, focul și boala.
În imaginarul mitologic popular, Circovii sunt percepuți ca entități ambivalente, situate între demonizare și sacralizare, fiind investite cu funcții punitive și disciplinatoare. Aceste figuri sunt descrise ca un mic sobor de ființe supranaturale, fiecare având o individualitate distinctă, dar acționând solidar în cadrul unui regim ritual coercitiv ce marchează mijlocul verii. În anumite interpretări etnologice, ei sunt considerați slujitori sau auxiliare ale Sfintei Marina, amplificând însă caracterul justițiar și răzbunător al acesteia în planul credinței populare.
Din perspectivă structurală, Circovii ilustrează caracterul compozit al sărbătorilor populare românești, prin sinteza unor straturi mitologice diferite, precreștine și creștine, în care figuri precum Sfântul Chiric și Iulita, denumiți în tradiție „Ciurica”, se suprapun peste reprezentări ale Sfintei Marina. În acest context, prima zi a ciclului este asociată cu o puternică simbolistică a violenței ritualizate și a inversării temporare a raporturilor de putere dintre genuri, în special în cadrul comunităților tradiționale, unde femeile dobândesc simbolic autoritate asupra bărbaților, prin acte ritualizate de sancționare simbolică.
Acest mecanism ritual poate fi interpretat ca o reminiscență a unor structuri sociale arhaice, posibil matriarhale, conservate în memoria colectivă sub forma unor practici simbolice de tip apotropaic. Gesturile rituale, precum „ciuruirea”, lovirea simbolică sau interdicțiile de muncă și igienă domestică, funcționează ca tehnici de protecție magică împotriva bolilor, a grindinii și a altor calamități naturale. În același timp, interdicțiile comportamentale reflectă un regim al sacralității difuze, în care acțiunile cotidiene sunt suspendate pentru a evita perturbarea ordinii cosmice.
Cea de-a doua zi a Circovilor este asociată în tradiția populară cu figura Sfântului Mucenic Antinoghen și a celor zece ucenici ai săi, context în care accentul mitologic se deplasează de la conflictul social simbolic la dimensiunea cosmologică a dezlănțuirii forțelor naturii, în special a grindinii și a furtunilor. În această zi, restricțiile muncii sunt motivate de credința că orice activitate agricolă poate atrage boli „în cercuri”, metaforă a captivității în suferință și a repetabilității malefice a destinului.
Ultima zi a ciclului, 17 iulie, este consacrată Sfintei Mare Mucenițe Marina, a cărei legendă hagiografică este integrată în mod sincretic în structura sărbătorii populare. Figura Sfintei Marina funcționează ca ax spiritual al întregului ciclu ritual, fiind asociată cu victoria asupra forțelor demonice și cu instaurarea unei ordini morale și cosmice. În plan etnologic, această zi concentrează credințe privind protecția împotriva bolilor, fertilitatea gospodăriei și echilibrul comunitar, consolidând rolul sărbătorii ca mecanism de reglare simbolică a relației dintre om, natură și sacru.
Dimensiunea rituală, apotropaică și inițiatică a sărbătorii Sfintei Marina în cadrul Circovilor de vară. În tradiția populară românească, a treia zi a ciclului Circovilor de vară, consacrată Sfintei Mare Mucenițe Sfânta Marina, este considerată momentul cu cea mai mare încărcătură sacră și, implicit, cu cel mai ridicat risc în cazul nerespectării interdicțiilor rituale. Credințele locale atribuie încălcării acestei zile consecințe severe, de la îmbolnăviri îndelungate și accidente repetate, până la calamități naturale precum incendierea recoltelor sau atragerea prădătorilor asupra gospodăriilor. În acest sens, ziua funcționează ca un prag liminal între ordinea agrară și forțele destabilizatoare ale verii în plină maturitate.
În plan etnologic, Sfânta Marina este integrată într-un sistem complex de reprezentări în care sacrul și maleficul coexistă într-o relație tensionată, dar funcțională. Ea este percepută atât ca protectoare a comunității, cât și ca entitate sancționatorie, capabilă să pedepsească sever încălcarea normelor rituale. Din această perspectivă, ziua sa devine un instrument de reglare socială, dar și un mecanism de control simbolic al comportamentului colectiv.
Similar altor zile din ciclul Circovilor, și în această etapă se observă persistența unor structuri arhaice de tip tabou, în care activitățile domestice și agricole sunt suspendate. În unele regiuni, sărbătoarea este ținută pe parcursul întregului ciclu de trei zile, tocmai din teama de a nu omite momentul exact al manifestării forței sacre, ceea ce indică o formă de anxietate rituală specifică societăților tradiționale. În acest context, se consolidează și rolul femeilor în cadrul practicilor rituale, acestea fiind principalele purtătoare ale tradiției și ale gesturilor apotropaice.
Sărbătoarea Sfintei Marina este strâns asociată cu practici de tip inițiatic și de solidaritate feminină, manifestate prin instituția „însurătirii” sau a „înrudirii de cruce”. Acest tip de alianță simbolică, realizat prin schimburi ritualizate de alimente și obiecte cu valoare magică (pâine, vin, pelin, păsări), instituie relații sociale permanente, echivalente cu rudenia spirituală. Prin aceste gesturi, participanții acced la un nivel superior de protecție simbolică, în care sănătatea, fertilitatea și norocul sunt transferate și împărtășite în cadrul noii legături rituale.
Un rol central în economia simbolică a acestei zile îl ocupă pelinul, plantă cu funcție purificatoare și apotropaică, utilizată atât în practici domestice, cât și în ritualuri funerare sau terapeutice. De asemenea, ofrandele alimentare (pui, ouă, vin, colaci, fructe) au o dublă funcție: de comemorare a morților și de asigurare a protecției asupra viilor, în special în raport cu boli considerate grave, precum epilepsia sau afecțiunile neurologice interpretate popular ca „boala copiilor”.
În plan narativ, Sfânta Marina este reprezentată în hagiografia populară ca o figură triumfătoare asupra forțelor demonice, având capacitatea de a domina și pedepsi răul într-o manieră directă și violentă. Această imagine simbolică este ilustrată prin legenda confruntării cu diavolul, motiv recurent în iconografia ortodoxă, unde sfânta este reprezentată supunând entitatea demonică. În acest sens, tradiția populară accentuează caracterul său dublu: protector pentru cei care respectă sărbătoarea și punitiv pentru cei care o încalcă.
Din perspectivă funcțională, sărbătoarea are un pronunțat caracter prophylactic și terapeutic, fiind asociată cu protecția femeilor însărcinate, cu fertilitatea, precum și cu evitarea deformărilor sau a bolilor congenitale. Totodată, aceasta reglează simbolic relația omului cu mediul natural, fiind considerată un indicator meteorologic și agrar: „așa cum este vremea la Sfânta Marina, așa va fi și toamna”.
În ansamblu, ziua Sfintei Marina concentrează un complex de credințe, practici și interdicții care reflectă o sinteză între creștinismul popular și straturile arhaice precreștine, în care sacralitatea este distribuită difuz în întregul spațiu comunitar. Ea funcționează atât ca mecanism de protecție colectivă, cât și ca structură simbolică de ordonare a timpului sacru în calendarul agrar tradițional.
Bibliografie
Bernea, Ernest – Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, București, Editura Humanitas, 1997.
Bîrlea, Ovidiu – Folclor românesc, vol. I–IV, București, Editura Minerva, 1981–1983.
Caraman, Petru – Colindatul la români, slavi și la alte popoare, București, Editura Minerva, 1983.
Eliade, Mircea – De la Zalmoxis la Genghis-Han, București, Editura Humanitas, 1995.
Eliade, Mircea – Tratat de istorie a religiilor, București, Editura Humanitas, 1992.
Ghinoiu, Ion – Sărbători și obiceiuri românești, București, Editura Elion, 2002.
Ghinoiu, Ion – Calendarul popular, București, Editura Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, 1988.
Marian, Simion Florea – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol. I–III, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 2000 (ediție anastatică).
Pamfile, Tudor – Sărbătorile la români. Studiu etnografic, București, Editura Saeculum I.O., 1997 (ediție reeditată).
Vulcănescu, Romulus – Mitologie română, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985.
Dan HORGAN
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
