Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ocupă un loc distinct în spiritualitatea românească, configurându-se ca un spaţiu de interferenţă într-un teologia creștină și structurile profunde ale tradiției populare. Dincolo de dimensiunea strictă liturgică, această zi concentrare o serie de semnificaţii care trimit la o viziune integratoare asupra existenţei, în care sacrificarea nu este separată de viaţa cotidiană, ci o organizare şi o orientare. Astfel, data de 23 aprilie este percepută nu doar ca moment comemorativ al unui martir, ci ca un prag temporal esential, marcat de debutul unui nou ciclu vital, în consoană cu regenerarea naturii. Acestă suprapunere din calendarul religios și cel agrar-pastoral reflectă o caracteristică fundamentală a culturii tradiționale românești: capacitatea de a asimila și de a reinterpreta elemente creștine în interiorul sau structurile simbolice mai vechi, fără a le anula, ci integrând-le într-un sistem coerent.
Figura Sfântului Gheorghe, așa cum este conturată în tradiția hagiografică bizantină, se scrie în tipologia martirului exemplar, a cărui biografie este construită în jurul ideilor de mărturisire neclintită a credinței. Izvoarele literare creștine, dezvoltate în special în mediul oriental, în prezintă ca pe un tânăr de origine nobilă, format în disciplina militară a Imperiului Roman, care și asumă public apartenența la creștinism într-un context ostil, marcat de persecuțiile inițiale de împăratul Dioclețian. Refuzul de a se supune edictelor imperiale și rezistenței în fața torturilor sunt interpretate nu doar ca acte de curaj individual, ci ca manifestări ale unei ordini spirituale superioare, în care fidelitatea față de Dumnezeu prevalează asupra constrângerilor istorice. Literatura hagiografică,așa cum a fost analizată de cercetări precum Hippolyte Delehaye, evidențiază caracterul edificator al acestui neam, în care elementele miraculoase – vindecări, învieri, convertiri – au rolul de a confirma prezența harului și de a transforma biografia sfântului într-un model normativ pentru comunitate. În acest sens, martiriul lui Gheorghe nu este doar un episod istoric, ci devine un arhetip al biruinței spirituale, reluat și reinterpretat în diferite contexte culturale.reluat și reinterpretat în diferite contexte culturale.reluat și reinterpretat în diferite contexte culturale.
Acestă dimensiune teologică este completă de dezvoltări iconografice ulterioare, în special de imagina Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, care, deși absentă din cele mai vechi texte hagiografice, a devenit una dintre cele mai recunoscute reprezentanți ale sfințeniei militante. Istoricii artei, precum André Grabar, au subliniat faptul că această scenă trebuie în cheia simbolismului creștin, ca expresie a luctei dintre bine și rău, dintre ordinele divine și forțele haosului. În spaţiul românesc, această imaginează-ţi un fost asimilată nu doar în arta bisericească, ci şi în cultura populară, unde a dobândit valenţe suplimentare, fiind asociată cu ideea de protecţie şi de echilibru cosmic. Balaurul nu mai este doar o figură mitologică, ci devin un simbol al tuturor forțelor de îngrijire distructivă amenintă ordinea comunității,iar victoria sfântului căpătă o semnificaţie existenţială, fiind percepută ca o garanţie a stabilităţii şi continuităţii.
În plan etnologic, sărătoarea cunoscută sub numerele de Sângeorz ilustră în mod exemplar procesul de sinceritate din creștinism și tradițiile precreștine. Studiile realizate de etnologi români, precum Ion Ghinoiu sau Romulus Vulcănescu, arătă că aceasta zi marchează începutul anului pastoral, moment în care turmele sunt scoase pentru prima dată la pășunat, iar natura este percepută ca reintrând într-un ciclu de fertilitate. În acest context, Sfântul Gheorghe este investit cu funcții cosmice, fiind considerat un „deschisor de drumuri” și un garantat al ordinii naturale. Acestă atribuire nu contrazice dimensiunea creștină, ci o extinde, integrând-o într-o concepție mai mare despre relația dintre om și univers.
Caracterul liminal al acestei sărbători este evidenţiat de numerele credinţe şi practici rituale asociate cu ajutorul şi ziua proprie-zisă. În mentalitatea tradițională, aceste momente sunt percepute ca fiind instabile, deschise influențelor invizibile, ceea ce impune adoptarea unor măsuri de protecție. Practicile apotropaice – utilizarea usturoiului, a plantelor spinoase sau a obiectelor metalice – nu sunt simple gesturi empirice, ci expresii ale unei gânduri simbolice în care spațiul este delimitat și sacralizat pentru a asigura ordinea. Mircea Eliade sublinia că astfel de ritualuri trebuie înțelese ca modalități prin care omul tradițional reface, la scară mică, actul cosmogonic, instaurând un centru ordonator în interiorul haosului potențial.
Focul și apa, elemente fundamentale ale imaginarului arhaic, joacă un rol central în acest context. „Focul viu”, obținut prin tehnici tradiționale, este perceput ca pur și regenerant, fiind utilizat pentru purificarea gospodărilor și a animalelor. Funcția sa nu este doar practică, ci profund simbolică, asociație cu ideea de continuitate și protecție. În mod complementar, apa – sub forma rouei sau a apei curgătoare – este investită cu puteri fertilizare și regenerare. Practicile de spălare rituală sau de stropire a spaţiului reflectă credinţa într-o reînnoire posibilă prin contactul cu elementele naturale, în acordul cu ritualele cosmice.
Dimensiunea pastorală a săratorii evidenţiază legatura strănsă din credinţele religioase şi structura economică a comunităţilor tradiţionale. Protecția turmelor, asigurarea fertilității și prevenirea bolilor sunt integrate într-un sistem ritual care conferă sens și siguranță activităților cotidiene. În acest sens, religia nu apar ca un domeniu separat, ci ca o dimensiune constitutivă a vieții sociale, care legitimează și organizează experiența.
În același timp, sărătoarea includ și manifestări cu caracter comunitar și ludic, care contribuie la coeziunea socială. Obiceiurile de tip carnavalesc, în care tinerii se maschează și se împodobesc cu elemente vegetale, pot fi interpretate, în spiritul analizelor lui Arnold van Gennep, ca ritual de trecere colectiv, menite să marcheze tranziția de la un stadion la altul. Aceste practici nu sunt marginale, ci esențiale pentru menținea echilibrului comunității, oferind un cadru de exprimare a tensiunilor și de reafirmare a solidarității.
Persistenţa unor ritualuri de divinaţie, în special în rândul fetelor, indică o preocupare constantă pentru viitor şi pentru integrarea individului în ordinea socială. Aceste practici, deși reinterpretează în context creștin, păstrează structuri arhaice, în care viitorul este perceput ca accessibil prin intermediarul semnelor și al ritualilor.
În contemporaneitate, multe dintre aceste practici au sigur transformări semnificative, însă ele nu au disparut complet. Ele continuă să existe fie sub forme simplificate, fie ca elemente ale memoriei colective, demonstrând capacitatea tradiției de a se adapta. Participation la slujbele religioase, gesturile simbolice legat de spaţiul domestic sau evocarea obiceiurilor în discursul cultural indica o continuitate care caută şcolile istorice.
În ansamblu, sărabătoarea Sfântului Gheorghe poate fi interpretată ca o expresie paradigmatică a sincerismului cultural românesc, în care elementele creștine și cele precreștine nu se exclud, ci se completează reciproc. Ea reflectă o viziune asupra lumii în care sacralitatea este diferită, prezentă atât în ritual, cât și în natură și în viața comunității, iar omul și definește existența prin raportare simultană la divinitate și la cosmos.
Tuturor celor ce poartă numele Marelui Mucenic Gheorghe si al derivatelor sale un sincer ,,LA MULŢI ANI!”
Dan Horgan
Biblografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Ernest Bernea – Cadre ale gândirii populare românești, Ed. Intreprinderea Poligrafică ,,13 Decembrie”, București, 1986.
– Ernest Bernea – Civilizatia-romana-satească, Ed. Vremea,București 2006,
– Ernest Bernea – Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român Ed. Humanitas Bucureşti 2005.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populară românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
