Acum 74 de ani, o mare parte dintre locuitorii satelor ce compun actuala comună treceau prin chinurile cumplite ale foametei care bântuia fostul județ Fălciu și zona Moldovei. Guvernul României se dovedea incompetent în administrarea crizei alimentare ce afecta populația, preocuparea sa de căpetenie fiind organizarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946 și o campanie electorală deșănțată în care erau popularizate pretinse realizări ale guvernării. Din rarele ajutoare în cereale care erau distribuite de la nivel central prin județe, Primăria comunei Berezeni nu putea oferi celor lipsiți de alimente decât două kg porumb de persoană pe lună, sau chiar la două luni de zile. Îmbogățiții satelor (chiaburi, în limbajul vremii), membrii și simpatizanți ai partidelor istorice (Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc), asemănători într-o mare măsură cu arendașii de astăzi, îi exploatau și escrocau fără milă pe oamenii nevoiași. Pentru o zi de muncă, se oferea doar o masă compusă dintr-o zeamă chioară și o bucată de mămăligă. Pământul celor împroprietăriți în urma unei mult mediatizate reforme agrare, dar care nu aveau animale de muncă și utilaje agricole să îl lucreze, era cumpărat/arendat cu sume infime, sau în schimbul câtorva banițe de grâu sau porumb. Astfel, forțat de foamea în care i se zbătea familia-i numeroasă, Gheorghe Moise, din Berezeni, a arendat 1 ha pământ de fânaț lui Nicu Neagu, din același sat, proprietar a 40 ha pământ, pentru doar 1.600.000 lei, iar 1 ha de fân lui Gheorghe Graur, din aceeași localitate, pentru 10 (zece) kg de porumb, amestecate cu făină de ovăz. Când a vrut să anuleze înțelegerea cu Nicu Neagu, Gheorghe Moise a fost bătut și fugărit cu câinii din curtea acestuia.
Încă din luna august 1946, învățătorul și directorul școlii primare mixte din Berezeni, Vasile Blănaru, înainta o adresă către Apărarea Patriotică Huși în care arăta că recolta la păioase și prășitoare e complet compromisă în al doilea an de secetă și că se așteptă la mari dificultăți pentru părinți și elevi în procurarea manualelor și rechizitelor, dar mai ales în privința frecvenței școlare, care va fi aproape inexistentă din cauza foametei și a lipsei de îmbrăcăminte. Învățătorul solicita ca pe cele trei școli existente în sat să se înființeze o cantină unde elevii să primească o masă gratis zilnic, fapt care ar fi însemnat o ușurare pentru părinți și asigurarea unei bune prezențe a copiilor la cursurile școlare. Conform rapoartelor înaintate de către Apărarea Patriotică Berezeni, comuna număra 3.740 locuitori la finele anului 1946, mulți dintre ei muritori de foame. Înființarea unei cantine reprezenta „un mare act de caritate în aceste timpuri”. Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase (CARS) Fălciu a acționat târziu, din cauza întârzierii cu care au venit banii de la guvern, primele măsuri de ajutorare a locuitorilor din comună fiind luate abia în ianuarie 1947.
În ziua de 31 ianuarie 1947, Grigore Lapteș – ajutor de primar, Victor Ion Lupu – notar, preot Mihail Pascal, preot Gheorghe Banaru (Apărarea Patriotică), învățătorii V. Blănaru, Gh. Nistor, Maria Pascal, Elisabeta Lupu, secretarul comunal V. I. Damian, Tasache Filip – telefonist, perceptor Ene C. Damian (președinte Partidul Național Popular), M. Parusche – președinte Partidul Național Liberal – Tătărăscu, Grigore Parusche – secretar Partidul Comunist Român, Toader Cârjanu II, agent sanitar Neculai Rășcanu, invalid de război Tătăruș Vasile, văduva de război El. Gr. Mihalache și un număr de 17 locuitori ai comunei se întruneau în oficiul primăriei pentru a alege comitetul CARS din comună. În urma discuțiilor, propunerilor și a votului, comitetul a fost alcătuit din notarul Victor Ion Lupu – președinte, preotul Gherghe Banaru – vicepreședinte, perceptorul Ene C. Damian – casier, Tasache Filip – secretar, V. Damian – magazioner, iar ca membri: Matei Parusche, Grigore Parusche, Gheorghe Nichifor, T. Cârjan II, N. Rășcanu, Elena Gr. Mihalache și Vasile Tătăruș. Cantina, al cărui responsabil era Victor Ion Lupu, urma să aibă un număr de 50 asistați zilnic, cifră ridicată apoi la 100 persoane.
Cantina și-a început activitatea abia în ziua de 24 februarie 1947. Învățătorii Vasile Blănaru, Gheorghe Strat, Maria Pascal, Lucia Bălțatu, Cezar Bălțatu au cerut rații alimentare și o cantină a cadrelor didactice. Salariul mic pe care îl primeau nu reușea să le asigure mijloacele de subzistență, în condițiile în care un kg de porumb se vindea cu 150.000-180.000 sau chiar 200.000 lei, iar un învățător cîștiga între 60-80.000 lei/zi.
Cantina din satul Rânceni a fost înființată la 20 ianuarie 1947, cu 100 asistați, și un comitet de conducere format din învățătorul Șerban Chebac (președinte de onoare și gestionar), Neculai Tălmaciu (vicepreședinte), Neculai P. Mitescu, Neculai C. Solomon, Ion P. Oanea, Gheorghe Lifu, Șerban Tălmaciu, Costache S. Oprișan, Iancu I. T. Ciochină, Șerban V. Trifan. Mihai Oprișan a fost ales în funcția de secretar, Marin Lifu – casier, Constantin Tălmaciu – organizator cu buna funcționare a cantinei.
Satul Mușata avea la începutul anul 1947 un număr de 200 capi familie, care se zbăteau în mari lipsuri alimentare. La 1 februarie 1947, s-a constituit un comitet de ajutorare a copiilor și familiilor nevoiașe, din care făceau parte Constantin M. Nistor, (președinte), Ion T.C. Nistor (vicepreședinte), iar ca membri: Gheorghe Stoian, Tăsache Musteață, Gheorghe Zaharia, Iancu C. M. Musteață și Ion Popa. Secretar era ales Costache Musteață, casier – Iorgu Popescu, magazioner – Gheorghe Gh. Musteață. Cantina a început să funcționeze din data de 7 martie 1947, cu un număr de 50 persoane – copii, bătrâni, femei cu copii mici. Și în satul Stuhuleț s-a înființat o cantină cu 50 de asistați.
Situația s-a mai ameliorat din primăvară, odată cu sosirea de ajutoare alimentare din S.U.A., Marea Britanie, Suedia. Ajutoarele americane au fost distribuite prin comitete formate din Gheorghe Blănaru, Gheorghe Nichifor, Rîșcanu Neculai (Berezeni), Gheorghe Huștiuc, Niță Ioan, Racoviță R. (Rânceni). Cantina CARS din satul Berezeni a fost transformată în cantină „britanică”, funcționând cu alimente din Darul Britanic, iar pentru hrana a 150 de copii s-a înființat o cantină suedeză, condusă de învățătorul Vasile Blănaru.
Evacuarea copiilor către regiunile excedentare a început în ianuarie 1947. Documentele menționează copii din familiile Andrieș, Andrei, Barbu, Bugan, Buiuc, Bogatu, Chiriac, Ciocan, Corozel, Grancea, Moise, Mihalciu, Onu, Răduc, Tamaș, Ursu, (Berezeni), Arhip, Burghelia, Harnagea, Lifu, Iancu, Iordache, Manole, Zaharia (Rânceni). Aceștia au fost plasați în diverse județe ale țării: Sibiu (orașul Sibiu, comunele Cunța, Apoldul de Sus, Dobârca, Cisnădie, Vale, Mercurea, Hașag, Slimbav, Gura Râului, Loamneș, Ruși, Alțina, Ilimbav, Șpring, Racovița) județul Târnava Mică (Blaj, comuna Valea Lungă), Severin (comunele Ferdinand, Răchita), Bistrița – Năsăud (Bistrița, Simionești), județul Someș (Dobrocina), județul Constanța (orașul Constanța, comuna Movila Verde, Cuza Vodă, Hârșova), județul Arad (comuna Somoscheș). Repartizarea copiilor s-a făcut în mod arbitrar de către primăriile unor comune din județele excedentare, impunându-se familiilor înstărite din diversele sate componente luarea în plasament a unor copii față de care nu aveau nici un fel de atașament, și vedeau în aceasta o obligație de care se voiau să fie eliberați. Abuzați fizic și psihic, unii dintre copii au fugit, alții au fost răpiți de proprii părinți, ca în cazul lui Zurba Gheorghe, din Berezeni, care și-a luat copilul Ioan din localitatea Hașag, județul Sibiu, fără a anunța organele de resort ale CARS, pretinzând și o sumă de bani considerabilă de la cel căruia îi fusese încredințat copilul (un anume Belașcu A.), spre a nu reclama violențele la care fusese supus de către copiii acestuia și fără a restitui hainele și încălțările ce fuseseră cumpărate pentru copil. Aceste cazuri au fost însă rare, dramele trăite de către „copiii foametei” impresionând până la lacrimi părinții adoptivi, care le-au oferit afecțiune și mijloacele necesare unui trai îndestulător.
Vara și toamna anului 1947 a adus o recoltă agricolă mulțumitoare de grâu și porumb, fapt ce le-a permis părinților cu copii evacuați să îi readucă în sânul familiilor. Astfel, prin adresa nr. 638/1947 către Pretura Ineu din 16 iulie 1947, primăria comunei Somoscheș, județul Arad, informa autoritățile superioare că doi dintre copiii moldoveni plasați în această comună prin organele CARS, respectiv Nedelcu Silvia și Brânzan Ana, din comuna Berezeni, județul Fălciu, fuseseră ridicate cu o zi înainte de către părinții acestora, în comună rămânând o singură fetiță, Luca Maria-Ana, tot din comuna Berezeni, care se afla în îngrijirea familiei Faur Nicoară.
• Profesor Ștefan Plugaru
