Foametea din 1946-1947 în comuna Crețești: „Mureau oamenii pe capete, se prăpădeau în chinuri…”

0
3594

Într-o vreme în care risipa alimentară a devenit o constantă a vieții noastre, mărturii documentare și orale din trecut vin să ne ne releve o perioadă cumplită a istoriei naționale, în care românii au murit cu zile din cauza lipsurilor alimentare. Este vorba de „Marea foamete” care a bântuit Moldova între anii 1946-1947, inclusiv zona Hușilor și comunele cuprinse, până în anul 1968, în fostul județ Fălciu.

După încheierea celui de al doilea război mondial, care nu le-a adus decât moarte, jafuri și distrugeri, locuitorii comunei au trăit o vreme cu speranța unui trai mai bun. În urma reformei agrare din 1946, sătenii au primit pământ pe moșia fostei proprietare, Maria Varlam. Pentru cei care nu mai ajunsese pământul, s-au făcut împroprietăriri pe moșiile Neculai Folosea și Zoița Negrea, de pe cuprinsul comunei Lunca Banului, loturi agricole pe care însă oamenii nu le-au muncit efectiv niciodată, din cauza distanței și a calității inferioare a pământului, unul de coastă, neroditor. Lipsa utilajelor agricole, a forței de muncă, dările impuse de stat, seceta au dus la apariția unei crize alimentare teribile în toamna anului 1946, care a fost tratată superficial de către autoritățile locale, dar și centrale, preocupate mai mult de campania electorală pentru alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946.

Învățătorii din școlile locale au fost cei care prin scrisori înaintate autorităților județene au arătat starea de nenorocire în care se găseau locuitorii și au solicitat ajutoare alimentare, înființare de cantine sociale pentru copii și nevoiașii satelor. În decembrie 1946, după numeroase demersuri, Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase (CARS) Fălciu a aprobat înființarea unei cantine sociale în Crețeștii de Sus, dar doar pentru un număr de doar 50 de persoane, majoritatea copii orfani. La 17 ianuarie 1947, cantina era inspectată de Ioan Arhire, responsabil financiar al CARS Fălciu. Conform procesului verbal, aceasta funcționa într-o mică clădire din curtea școlii primare, sub conducerea învățătorului I. Iancu, directorul școlii. Cantina a fost dată ca model de organizare și funcționare, era curată, în ordine și foarte bine dotată, dispunând de un cuptor și plită cu rolă, vase de bucătărie (ceaun, oale, cratițe, polonice), veselă (castroane, farfurii emailate, furculițe și linguri), două mese lungi și patru bănci. Masa zilnică era servită în două schimburi, de către 50 copii și adulți, și consta de cele mai multe ori dintr-o ciorbă de cartofi și o porție de 350 grame de mămăligă. Învățătorii satului și „oamenii de bine” contribuiau cu lemne, zarzavat, bulgur, foi de viță pentru sarmale. Inspectorul a acționat energic, a vizitat satul și s-a informat asupra stării materiale a localnicilor, radiind din liste 11 copii și adulți cu posibilități materiale, ce au fost înlocuiți cu oameni nevoiași.

Din cauza insuficienței alimentelor, cantina nu a reușit să asigure hrana zilnică pentru toți înfometații. Zilnic, în fața acesteia se găseau zeci de oameni care implorau să fie trecuți pe liste sau să li se dea porțiile de mâncare rămase. De aici și până la primele decese nu a mai fost decât un pas. La 20 martie 1947, notarul comunei Crețești de Sus raporta telefonic faptul că numitul Gheorghe (nu este notat și numele persoanei) murise în ziua de 13 martie, dar fusese îngropat abia după 7 zile din cauza vremii nefavorabile și a lipsei groparilor. După numai o zi, în 14 martie, în familia mortului mai pieriseră de foame încă trei persoane. La 22 martie 1947, Prefectura Huși informa Prefectura Fălciu despre faptul că Postul de Jandarmi Crețești adusese la cunoștință faptul că familia invalidului de război Alexandru Stoian, compusă din 5 membri, se afla în agonia morții, 3 persoane din familie muriseră deja, iar în stare de agonie se mai aflau și alți locuitori din satul Crețești, majoritatea de etnie romă („țigani”, cum este notat în document). După opinia medicului din circumscripția Crețești, erau expuși morții prin înfometare alte 200 persoane, dacă nu se intervenea cu ajutoare imediate în termen de cel mult 3-4 zile. O mărturie orală ne relevă o altă grozăvie. Din cauza foamei, o bătrână din sat (martorul, atunci copil, i-a uitat numele) slăbise îngrozitor, atârna pielea pe ea, și când s-au dus vecinii să o mai vadă, nu mai sufla, murise. Cum era singură, fără neamuri în viață, s-au anunțat autoritățile și s-a procedat la înhumarea acesteia. La cimitir, înainte de a fi coborâtă în groapă, oamenii au constat cu spaimă că aceasta încă mai respira, avea puls. Izbiturile corpului de scândurile căruței o treziseră pe femeie din letargia în care căzuse. A fost reîntoarsă acasă, unde pâlpâiul vieții avea să i se stingă – de această dată definitiv, după o zi…

Urmare a acestor morți în serie și îngrozit de perspectivele sumbre asupra vieții oamenilor, Secretariatul CARS Fălciu din Huși s-a întrunit în regim de urgență pentru a se stabili măsuri rapide de ajutorare a celor înfometați din satul Crețeștii de Jos. În ziua de 24 martie 1947 se alesese deja comitetul de conducere al noii cantine, înființate pentru hrănirea a 200 persoane, și fuseseră recepționate alimente pentru trei zile. Comitetul era format din învățătorul Butnaru Alexandru – președinte, Mihai Mihăilescu – gestionar și magazioner al cantinei, în locuința căruia fusese amenajată cantina cu cuptor special pentru preparatul mâncării. Membri în comitet erau Ștefan Bordea, agent sanitar, Luca Gugulică, Gheorghe Bulichi, Petru Curcan, Costache Alecsa, iar bucătărese, Zoița Albei și Sultana I. Sandu. Un raport de inspecție din 19 aprilie 1947 arată că în Crețeștii de Jos fusese înființată și o cantină suedeză, pentru hrănirea a 100 copii, condusă de învățătorul Iorgu Popa. În comună au fost distribuite cutii cu alimente, cât și porumb sosit din S.U.A., cartofi din Cehoslovacia, porumb bulgăresc. S-a procedat, de asemenea, la evacuarea accelerată a copiilor spre zonele excedentare, respectiv județele Bistrița – Năsăud, Mureș, fostele județe Someș, Târnava Mică, copii care au revenit în familiile lor abia în toamna anului 1947, după ce criza alimentară a fost depășită.

În vremea foametei, comuna Crețești a stagnat și chiar a regresat din toate punctele de vedere. Doar în cimitire numărul mormintelor a crescut.

• Prof. Ștefan Plugaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.