La 20 septembrie 1914, la putin timp dup dramaticul Consiliu de Coroan, Carol I, de 76 de ani, inceta din viat. Desigur, inc este dificil s percepem personalitatea sa la adevratele dimensiuni morale si istorice. Din 1947 si pan in 1989, ba chiar si dup aceast dat, regalitatea, inclusiv Carol I, a fost tinta preferat a falsificatorilor istoriei nationale. Domnia lui Carol, cea mai lung din istoria noastr dup cea a lui Stefan cel Mare, a fost o epoc hotratoare pentru destinul neamului romanesc, in care acesta s-a regsit pe sine si, pe cat posibil, s-a eliberat de tarele balcanismului. Modernizarea, realizat in conditiile unei disciplinri germane, atat cat putea exista la romani, a avut si bune si rele, dar era absolut necesar. Toti au pus moartea lui Carol nu pe seama varstei sau bolii, ci pe seama zbuciumului sufletesc de mare intensitate. Printul mostenitor, Ferdinand, a acces la tron intr-o perioad cum nu se putea mai dificil. Acum, dup atata timp, putem avea o imagine veridic a personalittii sale. Bunul su simt, modestia, respectul artat unchiului su, Carol I, cu orice prilej, au creat, initial, falsa impresie a unui caracter slab, dominat de cei din jur. n circumstantele de varf, liminare, ale rzboiului, s-a eliberat de aceast imagine, chiar si in viziunea ruvoitorilor, si a dovedit o fermitate moral care, impreun cu eruditia sa unanim recunoscut, l-au impus ca personalitate accentuat, puternic. Cuvintele pronuntate cand a ajuns rege („Voi domni ca un bun roman”) au avut rezonanta cuvenit in inima poporului nostru, si niciodat, prin tot ce a fcut, nu au fost dezmintite de Ferdinand. Pe msura trecerii timpului, pe cand pe fronturile de lupt btliile deveneau tot mai sangeroase, si pe plan intern, romanesc, strile deveneau tot mai incordate, existand un fel de rzboi tacit intre adeptii Puterilor Centrale, cei ai Antantei si cei care inc se mai hrneau cu iluzia c Romania poate rmane neutr si poate culege roadele pasivittii sale ca pe merele coapte czute din pom. Curentul germanofil, lovit de moartea regelui Carol si foarte slbit, continua s-si fac simtit, totusi, prezenta. S-a vorbit mult despre coruptia unor politicieni, despre aurul german folosit pentru mituire. Dovezi clare nu s-au prea adus, ba au existat suspiciuni si pentru cealalt parte. Se pare, ins, c focul disputelor a generat exagerri, dup care s-a stins asa cum a inceput. n curentul germanofil s-a remarcat mai intai Alexandru Marghiloman (foto 1), initial cu o pozitie oscilant, asa cum s-a vzut in Consiliul de Coroan. n fruntea unei ramuri a partidului conservator, era sincer in opiniile sale, convins c dreptatea era de partea lui. La fel considera si Dimitrie Sturdza (foto 2), om de mare cultur, cu o bibliotec celebr la Micluseni- Roman, un devotat al fostului rege, pe care l-a urmat curand in mormant. Despre fiul su, cstorit cu fiica lui P. P. Carp – desi erau adversari politici -, vom vorbi mai tarziu. Carp a fost o figur emblematic a acelor timpuri. Doctor al Universittii din Bonn, unul dintre cei sase membri fondatori ai „Junimii”, era renumit pentru extraordinara sa corectitudine. La mosia lui, de Tibnesti-Vaslui (care abia in 1968 a inceput s apartin de Iasi), regele venea foarte des, uneori pentru vantoare. i ura, pur si simplu, pe rusi, pe care avusese mai multe ocazii s-i cunoasc direct. n frontul germanofil se mai inscria, la loc de frunte, profesorul universitar Constantin Stere (foto 3), basarabean de origine, bun „amic” al temnitelor rusesti si al exilului in Siberia. El avea relatii stranse cu conductorii luptei nationale a romanilor din Austro- Ungaria, ins considera c acestia nu sunt atat de supusi riscului dezna – tionalizrii precum cei de sub ocupatie ruseasc si credea cu since – ritate c „drumul spre Transilvania trece prin Basarabia”, convins c Rusia va fi zdrobit cu usurint si c dup aceea vor urma discutii in privinta teritoriilor stpanite. Dac cei mentionati mai sus nu pot fi bnuiti de necinste, se pare c intr-adevr au existat si cazuri de mituire pentru sustinerea propagan dei germane. Ar fi vorba de o serie de organe de pres („Ziua”, „Seara”, „Moldova”, „Minerva”, „Dreptatea”) care prezentau mereu fortele militare ale Puterilor Centrale drept invincibile si strecurau unele erori intentionate in legtur cu rezultatele unor btlii, denaturand realitatea. Cazul ziaristilor dovediti corupti, acuzati in mai multe procese dup rzboi, a aruncat o umbr si asupra germanofililor in general. De fapt, dup cum am vzut, majoritatea acestora era format din oameni cinstiti, din patrioti sinceri, care militau pentru alte ci de rezolvare a problemelor nationale. Constantin Kiritescu aminteste, intre germanofili, prezenta regretabil, dup el, a unui mare scriitor ardelean, dar fr a-i da numele. Este vorba de Ioan Slavici (foto 4), partizanul lui Aurel Popovici, care era autorul unui plan ce viza formarea Statelor Unite ale Dunrii, sub conducerea Vienei habsburgice, in care 14 entitti nationale ar avea drepturi egale, dup modelul S.U.A.. Am insistat asupra acestor aspecte fiindc se mai intalnesc unele lucrri, chiar manuale de scoal, in care se arunc unele calificative nedrepte la adresa germanofililor in genere. Vom vedea, pe parcurs, c au existat si trdtori adevrati, dar nu printre cei enumerati mai sus. Realitatea e c inaintea lui 1989 nu se putea vorbi direct despre Basarabia pan la ultimul Congres al lui Ceausescu – deci nu aveau cum s transpire motivatiile germanofililor in privinta acestui subiect. Partizanii Antantei, francofilii, erau mult mai numerosi, mai vizibili, mai simpatizati, atunci si in posteritate, avand avantajul invingtorilor. Populatia Bucurestilor a inceput s-si manifeste preferintele mai ales incepand din 1915, cand demnitari francezi in trecere erau aplaudati la scen deschis, pe cand cei germani erau, in cel mai bun caz, tratati cu rceal. Toate acestea ilustrau, practic, sentimentele populare, simpatiile si antipatiile. n fruntea francofililor se situau Nicolae Filipescu si Take Ionescu (foto 5). Un discurs-manifest al celui dintai este semnificativ pentru timpul respectiv, de aceea il redm in extenso: „Ce este regatul roman fr Ardeal? O absurditate geografic. O fasie de pmant intortochiat si frant in semicerc. Artati aceast figur schiload unui copil de sapte ani si intrebati-l ce-i lipseste Romaniei (pe atunci format doar din Muntenia, Oltenia, Moldova si Dobrogea). El, cu mana lui de copil, va trage o linie ce implineste cercul. n granitele actuale suntem o tar fr viitor. Spre a ne implini, aici, rolul european, ne trebuie bastionul ce domin aceast pozitiune. De aceea tintim ctre cetatea natural a Ardealului, ctre necropola romanismului. Aici e centrul, aici e inima romanismului. Aici, intr-un palat fermecat, zidit ca in povesti in vreuna dintre pesterile Carpatilor, s-a adpostit constiinta de neam. Din acesti munti tasnesc izvoarele raurilor noastre, ce car, in drumul lor spre sesul dunrean, in undele lor, suspinurile fratilor. De aici Sincai si Petru Maior ne-au trimis mrturiile scrise ale obarsiilor lor latine. De aici au roit dasclii neamului, spre a trezi constiinta national in vremurile de uitare de sine. Secati izvoarele, nimiciti-i pe frati, ajutand victoria ungureasc, si nu se va mai zice: Romanul nu piere. De aceea vrem Ardealul si nimic alt. De aceea pot rezuma tot ce v-am spus rostind si repetand acest singur cuvant: Ardealul! Ardealul! Ardealul!” (apud Kiritescu, Istoria, pg. 129). La fel de inversunat si cu o retoric asemntoare era si Take Ionescu. El vedea intr-o posibil victorie a Germaniei o lovitur de gratie adus idealurilor umanitare si de dreptate pe plan european, iar un triumf unguresc ar fi insemnat distrugerea idealurilor nationale ale romanilor. Kiritescu face o afirmatie extrem de interesant: cu un adevrat har profetic, Take Ionescu prevedea, in discursurile sale, marile transformri pe care urma s le aduc rzboiul – prbusirea tronurilor, ascendentul miscrii socialiste, dominatia american asupra lumii. Talentul su oratoric, mobilizator, a fost intrecut doar de cel al altui francofil, Delavrancea. Nici oamenii de stiint nu au rmas pasivi: doctorii Istrati si Cantacuzino s-au inscris, si ei, in randurile partizanilor Antantei, militand cu deosebit entuziasm. Peste orice si oricine predomin personalitatea lui Nicolae Iorga (foto 6), care pe atunci se bucura, deja, de un imens prestigiu stiintific, de autoritate incontestabil in domeniile abordate, acestea fiind dublate de un intens activism social si de rolul de indrumtor al tineretului. Desi nu lua parte la manifestatiile tot mai numeroase, el punea bazele unei profunde ideologii nationale, a unor principii de nezdruncinat. Considerase c prioritatea actiunilor revine guvernului, acesta avand dreptul si datoria s cumpneasc bine lucrurile, s gseasc cele mai bune ci de actiune. n acest sens s-a inscris atitudinea lui Brtianu, care, ca sef al guvernului, purta toate rspunderile. ntreaga lui politic, ale crei resorturi intime erau ignorate sau blamate de unii, se baza pe urmrirea cea mai atent a evenimentelor si gsirea momentului cel mai favorabil nou pentru a intra in actiune. Se avea in vedere si faptul c Romania, stat mic si cu resurse limitate, nu era capabil a sustine un rzboi indelungat, de aceea era bine s se implice cand putea fi prevzut o durat scurt a ostilittilor. Pozitia in care se afla il obliga de multe ori s- si cenzureze manifestrile exterioare in interesul politicii de stat; nu isi ddea niciodat frau liber exprimrii sentimentelor. Desi era cu inima alturi de cei care promovau o actiune imediat pentru eliberarea Transilvaniei, nu se putea altura acestora in public, iar asa cum isi stvilea propriile entuziasme, era obligat s le stvileasc si pe ale altora. La strile respective contribuia si luciditatea sa in apreciera situatiei geopolitice. Romania se afla intre dou forte profund ostile, Ungaria si Bulgaria, intre ciocan si nicoval, de aceea era foarte dificil s acoperi cele dou posibile fronturi pe spatii atat de extinse. Preocuprile intense care il frmantau rmaneau, in general, ascunse, de aici porecla de „Sfinxul”, sub care era cunoscut in Europa. Deosebiri de opinie existau si in interiorul celor dou partide principale, Liberal si Conservator. n cel dintai ins, francofilii erau cei mai numerosi, desi au fost ministri din guvernul Brtianu cu tendinte germanofile, cum ar fi fostul socialist Mortun, de exemplu. La conservatori intalnim aceeasi situatie, cu un avans clar al germanofililor. O situatie deosebit era cea a transilvnenilor aflati in Romania, cei mai hotriti adversari ai Austro- Ungariei, desi existau si aici exceptii. Corifeii emigratiei militante erau preotul Vasile Lucaci si poetul Octavian Goga. Cel dintai cunoscuse direct prigoana si chiar temnitele unguresti, cel de-al doilea sintetizase, deja, in versuri de mare miestrie, suferintele si dorintele, idealurile romanilor din Transilvania. Preotul Lucaci compara calvarul romanilor din Austro-Ungaria cu mersul prin desert al evreilor cluziti de Moise si milita pentru o intrare curajoas si imediat in rzboi, fr calcule indelungate si fr mahnire. Pe lang versurile sale, devenite cunoscute celui mai larg public, Octavian Goga a scris nenumrate articole in acele vremuri dominate de militantism, articole uneori de o violent iesit din comun cand era vorba de trdtorii neamului. Aceasta era atmosfera pe plan intern inainte de momentul crucial al intrrii in rzboi.
– va urma –
Dan Ravaru
