La 20 septembrie 1914, la putin timp dupã dramaticul Consiliu de Coroanã, Carol I, de 76 de ani, inceta din viatã. Desigur, incã este dificil sã percepem personalitatea sa la adevãratele dimensiuni morale si istorice. Din 1947 si panã in 1989, ba chiar si dupã aceastã datã, regalitatea, inclusiv Carol I, a fost tinta preferatã a falsificatorilor istoriei nationale. Domnia lui Carol, cea mai lungã din istoria noastrã dupã cea a lui Stefan cel Mare, a fost o epocã hotãratoare pentru destinul neamului romanesc, in care acesta s-a regãsit pe sine si, pe cat posibil, s-a eliberat de tarele balcanismului. Modernizarea, realizatã in conditiile unei disciplinãri germane, atat catã putea exista la romani, a avut si bune si rele, dar era absolut necesarã. Toti au pus moartea lui Carol nu pe seama varstei sau bolii, ci pe seama zbuciumului sufletesc de mare intensitate. Printul mostenitor, Ferdinand, a acces la tron intr-o perioadã cum nu se putea mai dificilã. Acum, dupã atata timp, putem avea o imagine veridicã a personalitãtii sale. Bunul sãu simt, modestia, respectul arãtat unchiului sãu, Carol I, cu orice prilej, au creat, initial, falsa impresie a unui caracter slab, dominat de cei din jur. În circumstantele de varf, liminare, ale rãzboiului, s-a eliberat de aceastã imagine, chiar si in viziunea rãuvoitorilor, si a dovedit o fermitate moralã care, impreunã cu eruditia sa unanim recunoscutã, l-au impus ca personalitate accentuatã, puternicã. Cuvintele pronuntate cand a ajuns rege („Voi domni ca un bun roman”) au avut rezonanta cuvenitã in inima poporului nostru, si niciodatã, prin tot ce a fãcut, nu au fost dezmintite de Ferdinand. Pe mãsura trecerii timpului, pe cand pe fronturile de luptã bãtãliile deveneau tot mai sangeroase, si pe plan intern, romanesc, stãrile deveneau tot mai incordate, existand un fel de rãzboi tacit intre adeptii Puterilor Centrale, cei ai Antantei si cei care incã se mai hrãneau cu iluzia cã Romania poate rãmane neutrã si poate culege roadele pasivitãtii sale ca pe merele coapte cãzute din pom. Curentul germanofil, lovit de moartea regelui Carol si foarte slãbit, continua sã-si facã simtitã, totusi, prezenta. S-a vorbit mult despre coruptia unor politicieni, despre aurul german folosit pentru mituire. Dovezi clare nu s-au prea adus, ba au existat suspiciuni si pentru cealaltã parte. Se pare, insã, cã focul disputelor a generat exagerãri, dupã care s-a stins asa cum a inceput. În curentul germanofil s-a remarcat mai intai Alexandru Marghiloman (foto 1), initial cu o pozitie oscilantã, asa cum s-a vãzut in Consiliul de Coroanã. În fruntea unei ramuri a partidului conservator, era sincer in opiniile sale, convins cã dreptatea era de partea lui. La fel considera si Dimitrie Sturdza (foto 2), om de mare culturã, cu o bibliotecã celebrã la Miclãuseni- Roman, un devotat al fostului rege, pe care l-a urmat curand in mormant. Despre fiul sãu, cãsãtorit cu fiica lui P. P. Carp – desi erau adversari politici -, vom vorbi mai tarziu. Carp a fost o figurã emblematicã a acelor timpuri. Doctor al Universitãtii din Bonn, unul dintre cei sase membri fondatori ai „Junimii”, era renumit pentru extraordinara sa corectitudine. La mosia lui, de Tibãnesti-Vaslui (care abia in 1968 a inceput sã apartinã de Iasi), regele venea foarte des, uneori pentru vanãtoare. Îi ura, pur si simplu, pe rusi, pe care avusese mai multe ocazii sã-i cunoascã direct. În frontul germanofil se mai inscria, la loc de frunte, profesorul universitar Constantin Stere (foto 3), basarabean de origine, bun „amic” al temnitelor rusesti si al exilului in Siberia. El avea relatii stranse cu conducãtorii luptei nationale a romanilor din Austro- Ungaria, insã considera cã acestia nu sunt atat de supusi riscului dezna – tionalizãrii precum cei de sub ocupatie ruseascã si credea cu since – ritate cã „drumul spre Transilvania trece prin Basarabia”, convins cã Rusia va fi zdrobitã cu usurintã si cã dupã aceea vor urma discutii in privinta teritoriilor stãpanite. Dacã cei mentionati mai sus nu pot fi bãnuiti de necinste, se pare cã intr-adevãr au existat si cazuri de mituire pentru sustinerea propagan dei germane. Ar fi vorba de o serie de organe de presã („Ziua”, „Seara”, „Moldova”, „Minerva”, „Dreptatea”) care prezentau mereu fortele militare ale Puterilor Centrale drept invincibile si strecurau unele erori intentionate in legãturã cu rezultatele unor bãtãlii, denaturand realitatea. Cazul ziaristilor dovediti corupti, acuzati in mai multe procese dupã rãzboi, a aruncat o umbrã si asupra germanofililor in general. De fapt, dupã cum am vãzut, majoritatea acestora era formatã din oameni cinstiti, din patrioti sinceri, care militau pentru alte cãi de rezolvare a problemelor nationale. Constantin Kiritescu aminteste, intre germanofili, prezenta regretabilã, dupã el, a unui mare scriitor ardelean, dar fãrã a-i da numele. Este vorba de Ioan Slavici (foto 4), partizanul lui Aurel Popovici, care era autorul unui plan ce viza formarea Statelor Unite ale Dunãrii, sub conducerea Vienei habsburgice, in care 14 entitãti nationale ar avea drepturi egale, dupã modelul S.U.A.. Am insistat asupra acestor aspecte fiindcã se mai intalnesc unele lucrãri, chiar manuale de scoalã, in care se aruncã unele calificative nedrepte la adresa germanofililor in genere. Vom vedea, pe parcurs, cã au existat si trãdãtori adevãrati, dar nu printre cei enumerati mai sus. Realitatea e cã inaintea lui 1989 nu se putea vorbi direct despre Basarabia panã la ultimul Congres al lui Ceausescu – deci nu aveau cum sã transpire motivatiile germanofililor in privinta acestui subiect. Partizanii Antantei, francofilii, erau mult mai numerosi, mai vizibili, mai simpatizati, atunci si in posteritate, avand avantajul invingãtorilor. Populatia Bucurestilor a inceput sã-si manifeste preferintele mai ales incepand din 1915, cand demnitari francezi in trecere erau aplaudati la scenã deschisã, pe cand cei germani erau, in cel mai bun caz, tratati cu rãcealã. Toate acestea ilustrau, practic, sentimentele populare, simpatiile si antipatiile. În fruntea francofililor se situau Nicolae Filipescu si Take Ionescu (foto 5). Un discurs-manifest al celui dintai este semnificativ pentru timpul respectiv, de aceea il redãm in extenso: „Ce este regatul roman fãrã Ardeal? O absurditate geograficã. O fasie de pãmant intortochiatã si frantã in semicerc. Arãtati aceastã figurã schiloadã unui copil de sapte ani si intrebati-l ce-i lipseste Romaniei (pe atunci formatã doar din Muntenia, Oltenia, Moldova si Dobrogea). El, cu mana lui de copil, va trage o linie ce implineste cercul. În granitele actuale suntem o tarã fãrã viitor. Spre a ne implini, aici, rolul european, ne trebuie bastionul ce dominã aceastã pozitiune. De aceea tintim cãtre cetatea naturalã a Ardealului, cãtre necropola romanismului. Aici e centrul, aici e inima romanismului. Aici, intr-un palat fermecat, zidit ca in povesti in vreuna dintre pesterile Carpatilor, s-a adãpostit constiinta de neam. Din acesti munti tasnesc izvoarele raurilor noastre, ce carã, in drumul lor spre sesul dunãrean, in undele lor, suspinurile fratilor. De aici Sincai si Petru Maior ne-au trimis mãrturiile scrise ale obarsiilor lor latine. De aici au roit dascãlii neamului, spre a trezi constiinta nationalã in vremurile de uitare de sine. Secati izvoarele, nimiciti-i pe frati, ajutand victoria ungureascã, si nu se va mai zice: Romanul nu piere. De aceea vrem Ardealul si nimic alt. De aceea pot rezuma tot ce v-am spus rostind si repetand acest singur cuvant: Ardealul! Ardealul! Ardealul!” (apud Kiritescu, Istoria, pg. 129). La fel de inversunat si cu o retoricã asemãnãtoare era si Take Ionescu. El vedea intr-o posibilã victorie a Germaniei o loviturã de gratie adusã idealurilor umanitare si de dreptate pe plan european, iar un triumf unguresc ar fi insemnat distrugerea idealurilor nationale ale romanilor. Kiritescu face o afirmatie extrem de interesantã: cu un adevãrat har profetic, Take Ionescu prevedea, in discursurile sale, marile transformãri pe care urma sã le aducã rãzboiul – prãbusirea tronurilor, ascendentul miscãrii socialiste, dominatia americanã asupra lumii. Talentul sãu oratoric, mobilizator, a fost intrecut doar de cel al altui francofil, Delavrancea. Nici oamenii de stiintã nu au rãmas pasivi: doctorii Istrati si Cantacuzino s-au inscris, si ei, in randurile partizanilor Antantei, militand cu deosebit entuziasm. Peste orice si oricine predominã personalitatea lui Nicolae Iorga (foto 6), care pe atunci se bucura, deja, de un imens prestigiu stiintific, de autoritate incontestabilã in domeniile abordate, acestea fiind dublate de un intens activism social si de rolul de indrumãtor al tineretului. Desi nu lua parte la manifestatiile tot mai numeroase, el punea bazele unei profunde ideologii nationale, a unor principii de nezdruncinat. Considerase cã prioritatea actiunilor revine guvernului, acesta avand dreptul si datoria sã cumpãneascã bine lucrurile, sã gãseascã cele mai bune cãi de actiune. În acest sens s-a inscris atitudinea lui Brãtianu, care, ca sef al guvernului, purta toate rãspunderile. Întreaga lui politicã, ale cãrei resorturi intime erau ignorate sau blamate de unii, se baza pe urmãrirea cea mai atentã a evenimentelor si gãsirea momentului cel mai favorabil nouã pentru a intra in actiune. Se avea in vedere si faptul cã Romania, stat mic si cu resurse limitate, nu era capabilã a sustine un rãzboi indelungat, de aceea era bine sã se implice cand putea fi prevãzutã o duratã scurtã a ostilitãtilor. Pozitia in care se afla il obliga de multe ori sã- si cenzureze manifestãrile exterioare in interesul politicii de stat; nu isi dãdea niciodatã frau liber exprimãrii sentimentelor. Desi era cu inima alãturi de cei care promovau o actiune imediatã pentru eliberarea Transilvaniei, nu se putea alãtura acestora in public, iar asa cum isi stãvilea propriile entuziasme, era obligat sã le stãvileascã si pe ale altora. La stãrile respective contribuia si luciditatea sa in apreciera situatiei geopolitice. Romania se afla intre douã forte profund ostile, Ungaria si Bulgaria, intre ciocan si nicovalã, de aceea era foarte dificil sã acoperi cele douã posibile fronturi pe spatii atat de extinse. Preocupãrile intense care il frãmantau rãmaneau, in general, ascunse, de aici porecla de „Sfinxul”, sub care era cunoscut in Europa. Deosebiri de opinie existau si in interiorul celor douã partide principale, Liberal si Conservator. În cel dintai insã, francofilii erau cei mai numerosi, desi au fost ministri din guvernul Brãtianu cu tendinte germanofile, cum ar fi fostul socialist Mortun, de exemplu. La conservatori intalnim aceeasi situatie, cu un avans clar al germanofililor. O situatie deosebitã era cea a transilvãnenilor aflati in Romania, cei mai hotãriti adversari ai Austro- Ungariei, desi existau si aici exceptii. Corifeii emigratiei militante erau preotul Vasile Lucaci si poetul Octavian Goga. Cel dintai cunoscuse direct prigoana si chiar temnitele unguresti, cel de-al doilea sintetizase, deja, in versuri de mare mãiestrie, suferintele si dorintele, idealurile romanilor din Transilvania. Preotul Lucaci compara calvarul romanilor din Austro-Ungaria cu mersul prin desert al evreilor cãlãuziti de Moise si milita pentru o intrare curajoasã si imediatã in rãzboi, fãrã calcule indelungate si fãrã mahnire. Pe langã versurile sale, devenite cunoscute celui mai larg public, Octavian Goga a scris nenumãrate articole in acele vremuri dominate de militantism, articole uneori de o violentã iesitã din comun cand era vorba de trãdãtorii neamului. Aceasta era atmosfera pe plan intern inainte de momentul crucial al intrãrii in rãzboi.
– va urma –
Dan Ravaru
