Monografia comunei Vãleni sau Cronica unei istorii de 600 de ani

„Cunoscând istoria, eroii, traditia, ne facem mai sociabili, mai altruisti, mai iubitori de om si viata.”

Nicolae Iorga

Sunt uneori momente deosebit de importante in viata unei comunitãti, care se cuvine a fi subliniate si trãite cu demnitate si bucurie. Evenimentul din 6 martie 2016, prilejuit de lansarea mono – grafiei comunei Vãleni, este unul din aceste momente care, cu sigurantã, va marca de o manierã beneficã viitorul acestei strãvechi asezãri romanesti. Începand cu aceastã datã, comuna Vãleni capãtã girul si recunoasterea istoricã pentru cei 600 de ani de existentã, inscriindu-se astfel in randul comunitãtilor care au pus temeliile de inceput ale tinuturilor moldave. Ceea ce s-a intamplat la Vãleni prin lansarea acestei monumentale monografii a locului a fost unul din acele momente fericite in care toatã suflarea comunei i-a act de propria istorie consemnatã intre copertile unei cãrti, intitulatã, simplu, „Comuna Vãleni – judetul Vaslui – oameni si locuri”, care – coincidentã – are tot atatea pagini cati ani de existentã are comuna. Prin aceastã lucrare, Octavian Dumitriu – autorul cãrtii – oferã comunei Vãleni un adevãrat blazon al identitãtii sale. Aparitia acestei cãrti se inscrie in ceea ce marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea: „Istoria unei natiuni nu va fi completã decat atunci cand si ultimul cãtun va avea consemnatã istoria sa”. Si avea dreptate, pentru cã, panã la urmã, istoria consemneazã existenta concretã a fiecãrei comunitãti in ceea ce au ele mai semnificativ – de fapt viata comunitãtii cu parcursul ei in timp. O carte frumoasã, inteligent alcãtuitã, bogatã in evenimente si imagini, croitã parcã pe mãsura vechimii si vredniciei oamenilor acestor locuri. Cele 16 capitole ce alcãtuiesc cartea sunt tot atatea studii in diversele domenii care au marcat evolutia comunei; de la asezare geograficã, aspecte de toponimie localã, cadru sociodemografic, file de istorie, etno – grafie si folclor, panã la viata spiritualã, invãtãmant, activitate cultural-artisticã si evolutie econo – micã. Prin continutul sãu, mono gra – fia profesorului Octavian Dumitriu apare mai intai de toate ca o carte document, pentru cã insereazã in paginile sale date precise privind evolutia comunei, cu fluctuatiile ei in timp determinate de contextul geoclimatic, economic, adminis tra – tiv, socio-politic si istoric. În egalã mãsurã, consemneazã intamplãri, fapte, oameni si evenimente impor – tante, cu impactul lor asupra co – munitãtii si de fiecare datã inte – grate in contextul mai larg al istoriei nationale. Toate eveni – mentele sunt cercetate cu acribie stiintificã si prezentate cu acuratetea unui veritabil cronicar, cãruia nu-i scapã nimic din ceea ce a insemnat parcursul istoric al comunei de-a lungul celor sase sute de ani de existentã atestatã documentar. Într-un stil narativ impecabil – desi mãrturiseste cu modestie cã nu are rutina condeiului (realitatea il contrazice insã) – autorul realizeazã pagini de o frumusete aparte, mai ales cand descrie pitorescul zonei, natura in desfãsurarea ei ciclicã, evenimente si cu deosebire portrete ale trãitorilor locului. Aceste descrieri capãtã un aspect afectiv-emotional cand se referã la traditie, obiceiuri, folclor, viata spiritualã si culturaleducativã, la personalitãti ale locului sau plecate din bastina comunei. Deosebit de emotionante sunt paginile care evocã jertfele lo – cuitorilor comunei de-a lungul timpului, pentru apãrarea gliei strãmosesti si consolidarea statului roman, incepand cu rãzboiul de independentã, trecand prin tra – gedia primului rãzboi mondial si continuand cu enormele sacrificii din cea de a doua conflagratie mondialã (Cap. 6, Ani de frãmantãri, p. 107). Dincolo de patetismul justificat al evocãrilor, este sentimentul de mandrie patrioticã pentru eroii pe care comuna i-a dat patriei, pentru paginile de glorie pe care acestia leau scris cu sangele lor si respectul pentru jertfa lor pe care generatiile in succesiunea lor il poartã. Printre numerosii eroi evocati in paginile cãrtii se aflã si legendarul erou al plaiurilor vasluiene – Constantin Turcanu (alias Penes Curcanul), care in viata civilã a fost picher al drumului spre Iasi, drum ce traverseazã comuna de la un capãt la altul (p. 111). Te cunosc, eroule – ii va spune Vasile Alecsandri oprindu-se la podul peste Vasluiet la care picherul lucra. Va fi stat la taifas eroul cu poetul care a cantat, ca nimeni altul, vitejia ostasului roman in momentele de rãscruce ale istoriei noastre. Nici momentele de cumpãnã din istoria comunei nu au fost ocolite, asa cum a fost cazul rãscoalei din 1907 (p. 112), in care, prin relatarea sa, autorul se apropie de adevãrul istoric si nu de cel consacrat de viziunea socialistã a timpului, sau de cea comunistã de mai tarziu. Cei 11.000 de morti in rãscoalã au fost, de fapt, 427. Cel care indemna la rãzmeritã era de fapt unul din sutele de agitatori care impanziserã tara pentru a o destabiliza prin revolta tãrãneascã, in timp ce trupele habsburgice si rusesti, ca si a altor vecini hrãpãreti, stãteau cu arma la picior gata pentru a ne pacifica tara. Moment greu pentru tarã, generat in principal de abuzurile arendasilor, intamplãtor evrei, de tipul lui Juster, Cron sau Fischer. Cele douã sate, Vãleni si Moara Domneascã, cu locuitorii lor – vãlenarii si morenii – au pãsit impreunã prin istorie, si-au construit impreunã destinul si tot impreunã au strãpuns veacurile. Iatã de ce poate cele mai frumoase pagini sunt dedicate vietii spirituale – prin evocarea credintei strãmosesti si a slujitorilor altarului; folclorului – prin descrierea traditiei si obiceiurilor locului si a oamenilor marcanti care au contribuit la progresul si emanciparea comunei. „Oamenii, foarte gospodari, oa – meni de lume, deschisi si adesea intransigenti: seriosi si cu valori solide la care nu renuntã usor, ceea ce face ca rãdãcinile lor aici sã fie adanci si viguroase” (p. 400), justificandu-si astfel originea bucovineanã (p. 50). Viata este descrisã asa cum a fost ea in diferite etape istorice, marcatã indeosebi de munca grea a campului, dar si de alte activitãti caracteristice vietii rurale. Detaliile de tip gospodãresc, folclorul locului, traditiile si obiceiurile legate de sãrbãtori si evenimente speciale din viata familiei sau comunitãtii, fac deliciul lecturii, mai ales cã multi contemporani si strãmosii lor se regãsesc in paginile cãrtii. Sub acest aspect remarcabil este faptul cã cel mai amplu spatiu il ocupã capitolul Etnografie si Folclor (87 de pagini) in care ne este prezintat un adevãrat tezaur cultural al locului (p. 396). Prin aceste descrieri si evocãri cartea aseazã istoria acestor binecu – vantate plaiuri in contextul mai larg al culturii si istoriei nationale. Nu mai putin interesantã este istoria personalã a autorului, la randul sãu o distinsã personalitate care, mai bine de cincizeci de ani, sa identificat cu viata comunitãtii (p. 564). Pentru cã insusi profesorul Octavian Dumitriu este un luptãtor si, de ce nu, chiar un erou care se regãseste trup si suflet in viata recentã a comunei. Nãscut pe meleagurile Bacãului (Vultureni), autorul isi va petrece copilãria in satul Deleni (langã Mãnãstirea Moreni), a cãrei lume mirificã prinde contur in amintirile sale nostalgice „urcatul prin sãlcii dupã pui de vrabie, pãscutul vitelor (doi boi si o vacã) pe coasta de langã Mãnãstirea Moreni, cu bucata de mãmãligã care a luat-o la vale si tistarii dupã ea cand s-a asezat la masã, cãutarea vitelor prin pãdurea Buda situatã dincolo de Vlamnic… mersul prin iarbã, dimineata, cand boabele de rouã incã mai strãluceau si pãdurea rãsuna de primele ciripeli ale pãsãrelelor…” fãceau parte din viata obisnuitã a unui copil de tarã care trãia din plin chiar si bucuria simplã a jocului cu mingea de carpã: „parcã vãd si acum cum alergam cu picioarele goale si cuprinsi de euforia jocului (cu mingea de carpã, n.n.), strigam de parcã toatã lumea ar fi fost numai a noastrã”. Frumoasã si minunatã era viata la tarã privitã cu ochi de copil! conchide nostalgic autorul (p. 562). Ajuns la Vãleni, prin nedes – lusitele cãi ale destinului, avea sã se integreze pentru toatã viata in comunitatea in care a gãsit locul propice pentru a-si dezvolta pro – pria vocatie. „Aici, la tarã, in oaza de liniste a satului dintre salcami, am avut mediul prielnic pentru ami desãvarsi pregãtirea profe – sionalã, stiintificã si metodicã… pentru a-mi forma o filosofie moral-poeticã asupra rostului educatorului in viata ruralã si invingerea dificultãtilor vietii cu vrednicie si onoare” (p. 565). Viata i-a dovedit unul din cele mai simple adevãruri: cã nu poti realiza nimic durabil in viatã si profesie dacã nu te integrezi trup si suflet locului hãrãzit prin forta destinului, pentru cã, „pentru mine – spune autorul – pregãtirea inte – lectualã a fost esentialã si cred cã drumul ales a fost cel corect ce mia permis desfãsurarea acelor acti – vitãti compatibile cu starea mea de sãnãtate, fiind si pe placul prietenei mele (hemofilia)”. Si apoi – mai zice autorul – „ce-i mai incantãtor decat sã te trezesti in diminetile de primãvarã si varã in acordurile concertului potpuriu atat de frumos ciripit de inimoasa filomelã (privighetoare) care-si duce viata printre ramurile nucilor din fundul grãdinii pe sub care curge linistit un paraias – paraul Vãleni…” Si, din nou, „minunatã e viata la tarã!”. As face aici o primã remarcã legatã in egalã mãsurã de carte si de autor. Dincolo de evocarea cronologicã a istoriei comunei, de departe se simte acel sentiment de dragoste, de pretuire si de cãldurã sufleteascã pentru tot ceea ce evocã in paginile cãrtii. O carte scrisã cu sufletul, am putea spune, pentru minunatele suflete ale oamenilor acestor locuri, in mijlocul cãrora a trãit, s-a implinit si a creat. O a doua remarcã este legatã de insãsi viata personalã a autorului, in permanentã amenintatã de riscul vital a unei boli pe care a mostenit-o si pe care a invins-o cu stoicism, acceptare si intelepciune, numind-o cu empatie chiar, prie – tena mea. Drama propriei existente o va descrie intr-o carte apãrutã sub titlul „Destinul unui in – vingãtor”, un adevãrat exemplu de urmat pentru oricine pãseste in viatã, cum cã, insusi destinul poate fi influientat prin intelepciune si asumare lucidã a realitãtii. În acest context aveam sã ne cunoastem. Eu, in calitate de medic coor – donator al programului national din care fãcea parte, el, in calitate de pacient. Dupã aparitia cãrtii amintite, imi va spune textual: domnule doctor, eu am trãit destul, imi cunosc bine prietena, asa cã dati medicamentele ce mi sar cuveni celor mai tineri pentru cã ei au viata in fatã. Gest de inaltã noblete. Noblete nãscutã din suferintã si devotiune, din pasiune si intelepciune. O victorie a spiritului am putea spune fãrã teama de a gresi. Însã adevãrata victorie a profesorului Octavian Dumitriu este monografia inchinatã comunei care l-a adoptat. O paginã de istorie care aduce la luminã cei sase sute de ani de existentã a acestei asezãri si, de ce nu, o paginã frumoasã care se adaugã istoriei neamului romanesc.

Valeriu Lupu –
doctor în stiinte medicale