Dragobete, sãrbãtoarea iubirii

Pe 24 februarie, românul a iubit si încã mai iubeste. Iubeste în stilul dulce românesc, în cel mai pur si mai intens mod. Aceastã sãrbãtoare româneascã a iubirii are rãdãcini strãvechi, ce dateazã dinaintea aparitiei crestinismului, fiind celebratã si pe timpul dacilor.

Dragobetele mai poate fi întâlnit si sub denumirea de „Dragomir“, „Cap de primã- varã“, „Cap de varã întâi“, „Sunt Ion de primã varã“, „Logodnicul pãsãrilor“, „Dragomiru- Florea“ sau „Granguru“. Legendele populare povestesc cã el ar fi fost un cioban sau chiar fiul ce o însotea pe Baba Dochia în cãlãtoriile prin munti. Dragobetele reprezintã de asemenea si o figurã pozitivã, simbol al primãverii. O altã reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Nãvalnic. În folclorul românesc este rãspânditã legenda lui Dragobete prin transformarea lui în planta numitã nãvalnic de cãtre Maica Domnului, deoarece el a încercat din nesãbuintã sã-i încurce cãrãrile. Dragobetele marcheazã începutul primã verii si a anului agricol si asigurã, totodatã, tranzitia cãtre un an mai prosper, a constituirii perechilor, atât pentru pãsãri, cât si pentru oameni. Este o sãrbãtoare a revigorãrii vegetatiei (asimilatã uneori cu ziua iesirii ursului din bârlog), a vietii în crestere, odatã cu trecerea la anotimpul de primãvarã, retrezirea la viatã, durata zilei în crestere, în contrapondere cu noaptea care descreste, iar ca dovadã zilele sunt mai însorite. Din ziua aceasta, clostile se întorc la cuib, încep a cloci iar vitele se întorc de la iesle, nu mai mãnâncã asa de mult. Asemenea si copiii se întorc de la mâncare si oamenii mai umblã pe afarã, nu mai mãnâncã asa de mult, ca iarna. Astfel, de Dragobete, fetele si bãietii se întâlnesc pentru ca iubirea lor sã tinã tot anul, precum a pãsãrilor ce se „logodesc“ în acestã zi. Motivatia preluãrii obiceiului pã- sãrilor era profundã, din moment ce pãsã- rile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul „pasãre“ în limba greacã însemnând chiar „mesaj al cerului“. În mediul rural în special, traditia strãveche, riturile vechilor daci rãmân încã vii. Sãtenii îsi mai aduce încã aminte de obiceiul de demult al fetelor si bãietilor, care, în ziua lui Dragobete, zeu al tineretii în Panteonul autohton, patron al dragostei era sãrbãtorit de tineri. Dimineata devreme, se îmbrãcau în haine de sãrbãtoare si, dacã timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci si pãduri, bãietii adunând lemne pentru foc iar fetele cântând si cãutând primele flori de primãvarã, ghiocei, viorele si tãmâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pãstra pânã la Sânziene, când le aruncau în apele curgãtoare sau folosite în descântecele de dragoste. Dacã, întâmplã tor, se nimerea sã gãseascã si fragi înflorit i, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lãutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: „Flori de fragã/ Din luna lui Faur/ La toatã lumea sã fiu dragã/ Urâciunile sã le despart i“. Fetele mari sã strângeau apã de omãt sau de pe florile de fragi. Aceastã apã, pãstratã cu mare grijã, avea proprietãti magice, spunându-se cã este nãscutã din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase si mai drãgãstoase. Dragobete este si un zeu al bunei dispozitii. De ziua lui, tinerii mergeau în satele vecine, chiuind si cântând peste dealuri, adunându-se la o casã, pentru „a-si face de Dragobete“, fãcându-se petreceri (fãrã indecentele evenimentelor similare din zilele noastre) fiind convinsi cã, în felul acesta, vor fi îndrãgostiti întregul an, pânã la viitorul Dragobete si de multe ori de acolo porneau de multe ori viitoarele cãsnicii. Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune fãcute împotriva adversarelor, dar, de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-si face jurãminte de prietenie. Se mai credea cã în ziua de Dragobete pãsãrile ne migratoare se adunã în stoluri, ciripesc, îsi aleg perechea si încep sã-si construiascã cuiburile, pãsãrile neîmperecheate acum rãmânând fãrã pui peste varã. Bãrbatii trebuie sã-si gãseascã partenere pentru anul ce vine, în acest sens este si expresia „Dragobetele sãrutã fetele“. Fetele sunt cãutate pentru a fi sãrutate, pentru a permite bãrbatilor asa zisa „contaminare“ cu fortele faste. Conform traditiei, de Dragobete, bãietii si fetele trebuie sã glumeascã, sã nu se certe cu nimeni si sã respecte sãrbãtoarea, pentru a fi îndrãgostiti tot timpul anului. Astfel în jurul unor focuri aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, fetele si bãietii discutau vrute si nevrute, însã, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simteau apropierea prânzului, începeau sã coboare în fugã spre sat, în unele zone ale tãrii, aceastã goanã fiind numitã „zburãtorit“. Conform obiceiului, fiecare bãiat urmãrea fata care îi cãzuse dragã; dacã flãcãul era iute de picior si fetei îi plãcea respectivul urmãritor, atunci avea loc o sãrutare mai îndelungatã în vãzul tuturor. Sãrutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludicã a celor doi, cel putin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne prefatînd logodnele adevãrate. Dacã nu se fãcea de Dragobetele, se credea cã tinerii nu se vor putea îndrãgosti în anul care urma; în plus, un semn rãu era dacã o fatã sau un bãiat nu întâlneau la Dragobete mãcar un reprezentant al sexului opus, opinia generalã fiind cã tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti. Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îsi crestau bratul, dupã care îsi suprapuneau tãieturile sub formã de cruce, devenind astfel frati, si respectiv, surori de cruce. Se luau de frati si de surori si fãrã ritualul de crestare a bratelor, doar prin îmbrãtisãri, sãrutãri frãtesti si jurãmânt de ajutor reciproc. Cei ce se înfrãteau sau se luau surori de cruce fãceau un ospãt pentru prieteni. Dar si cei maturi aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau cã era îndeajuns sã pui mâna acum pe un bãrbat… strãin de sat si deveneai drãgãstoasã bãrbatilor în tot anul care urma! Femeile mai aveau grijã sã dea mâncare bunã orãtãniilor din curte, dar si pãsãrilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificatã la Dragobete cã astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. În aceastã zi, nu se coase si nu se lucreazã la câmp. Se face curãtenie generalã în casã, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu vine singur, ci însot it de asa-numitele zâne numite „Drãgotit e“, ce le sopteau vorbe de amor îndrãgostit ilor. Dragobete un fecior chipes, puternic si iubãret nevoie mare, este o divinitate mitologicã popularã româneascã, un zeu tânãr al Panteonului autohton cu datã fixã de celebrare în acelasi sat, dar variabilã de la zonã la zonã, patron al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile românesti, fiind identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romanã, si cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacã, ce ne aduce iubirea în casã si în suflet. El umblã prin pãduri dupã fetele si femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde si le face de râsul lumii, atunci când ele se duc dupã lemne, flori sau bureti. Unele fete si femei doreau chiar sã fie pedepsite de Dragobete, lucrând de ziua lui, iar, apoi luând drumul pãdurii, aici fiind „nevoite“ sã se lase iubite de Dragobete. De aici si provine rãspândita expresie adresatã fetelor mari si nevestelor tinere, care îndrãzneau sã lucreze în aceastã zi: „Nu te prindã Dragobete prin pãdure!“. Chiar dacã mai „pedepsea“ femeile, se considera cã Dragobetele ocroteste si poartã de grijã îndrãgostitilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil „Cupidon“ românesc. Bãtrâni obisnuiau sã tinã aceastã zi pentru friguri si alte boli dar si pentru un an îmbelsugat. Orice lucru început va merge cu spor tot anul. În ziua în care se tine sãrbãtoarea se scotea din pãmânt rãdãcinã de spânz, cu multiple utilizãri în medicina popularã si se aprinde în casã rãdãcinã de iarbã-mare pentru a apãra de rele si durere. Prilej de bucurie si bunãstare, Dragobetele, reprezintã una dintre cele mai frumoase obiceiuri strãvechi ale poporului român. Pãcat însã cã foarte multi i-au uitat semnificatia si au substituit-o, dupã 1990, cu sãrbãtoarea vecinilor nostri occidentali, aceea a Sfântului Valentin, ce nu are nici o înrudire cu mitologia popularã românã si nici cu spiritualitatea româneascã, el, nefiind prezent în calendarele noastre ortodoxe în perioada rece, ci, din contrã, pe data de 30 iulie. Însã românii care cunosc legenda lui Dragobete o celebreazã pe 24 februarie a fiecãrei primãveri. Nu uitati nici voi cã, în România, iubirea este la ea acasã!

Dan Horgan

Bibliografie: – Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea“, Editura Minerva, Bucuresti, 1976; – Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român“, Editura Paideia, 2001; – Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român“, Editura Polirom, Iasi, 1998; – Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti“, Editura Elion, Bucuresti, 2002; – Ion Ghinoiu – „Zile si mituri. Calendarul tãranului român 2000“, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999; – Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997; – Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români“, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001; – Irina Nicolau – „Ghidul Sãrbãtorilor Românes ti“, Editura Humanitas, 1998; – Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români“, Editura „Grai si Suflet – Culturã Nationalã“, 2001; – Tudor Pamfile – „Sãrbãtorile la români“, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997; – „Vietile Sfintilor“, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.