Planeta maimutelor sau iepurasul de Paste

Alãturi de limbã, statalitate si unitate economicã, datinile si obiceiurile sunt definitorii pentru o natiune. Mai mult decât atât, ele sunt esentiale pentru cunoasterea rãdãcinilor si a profunzimilor etnice din trecut. Pentru noi, românii, este foarte important faptul cã în datini si obiceiuri am conservat atât elemente române, cât si elemente dacice. Un exemplu concret îl constituie Miorita, care reflecta ideea sacrificiului uman pentru binele comunitãtii din religia lui Zalmoxis si Gebeleiziz. Din nefericire, interpretarea baladei este, în general, falsã. Se crede cã tânãrul cioban nu reactioneazã din lasitate; de fapt, el nu luptã, fiindcã este convins de necesitatea sacrificiului. De la români, am preluat urãrile de bine cuprinse în colinde, ca si în întregime ciclul obiceiurilor de iarnã care reproduc Saturnaliile. Sunt numai douã exemple dintre multe altele. Conservarea datinilor si obiceiurilor este un fenomen firesc si de o imensã importantã. Fãrã ele natiunea dispare. Avem cazul deosebit al românilor din Moravia (Cehia), care si-au pierdut limba si religia, dar au pãstrat numele de vlahi si întreaga gamã a obiceiurilor. La fel s-a întâmplat în sudul Poloniei, în zona Zakopane, si mult mai departe, în Peninsula Balcanicã, în zone în care nu se mai vorbeste româneste, dar s-au pãstrat obiceiurile. În perioada cumplitã a comunismului sãlbatic din jurul anilor 1950, când tara era condusã, aparent, de Gheorghiu Dej, dar de fapt de grupul Anei Pauker, ofensiva asupra a tot ceea ce este românesc se concentra si asupra datinilor strãmosesti. Atunci, colindele au fost interzise, jocurile cu mãsti, de asemenea, deoarece se pretindea cã asa-zisii dusmani ai poporului s-ar folosi de mãsti pentru a ataca institutiile statale impuse de ocupantii sovietici. Muzica popularã româneascã era coplesitã de cea a minoritãtilor conlocuitoare, folosite ca un cal troian împotriva românilor. Orice program muzical începea cu o melodie a noastrã, dar imediat urma un ceardas unguresc, un lender german si o piesã muzicalã sârbeascã, asa cum seful statului se adresa cu formula: „români, maghiari, germani si alte nationalitãti“. În coregrafie exista aceeasi situatie. În plus, începând de la grãdinitã, copiii români învãtau sã danseze cazaciocul. Dupã 1965, situatia s-a schimbat în bine, iar în cadrul extraordinarei competitii artistice numite „Cântarea României“ s-au impus toate formele artistice specific românesti, manifestãrile artistice fiind atent monitorizate de jurii competente, pentru a se evita kitch-urile. Cei care habar nu au ce a însemnat „Cântarea României“ (ea nu a fost initiatã de Ceausescu, ci a existat dinainte de rãzboi, sub îndrumarea regelui Carol al II-lea) cred ca ea era o suitã de manifestari închinate partidului comunist si conducã torului sãu. Nimic mai fals. Ea concentra toate fortele artistice ale natiunii si punea în valoare obiceiurile definitorii. În faza finalã, însã, ajungeau montajele literar-muzicale si alte modalitãti asemã natoare, în care primau aspectele politice, slãvirea lui Ceausescu etc. Asa-zisii analisti de astãzi cunosc numai acest aspect, care era popularizat prin televiziune si prin organizãri ample pe stadioane. Ei ignorã sutele de mii de participanti care, în primul rând la fazele comunale, intercomunale si judetene, puneau în valoare spiritul national românesc. Astãzi, nimeni nu ia mãsuri anti-românesti de genul Ana Pauker dar, în mod subtil, existã forme de falsificare a folclorului, a elementelor etnografice si a tot ceea ce ne defineste pe noi ca popor. Din nefericire, spiritul de imitatie grosolanã, aproape general în multe sectoare ale existentei noastre, se manifestã si aici. Asa cum adoptãm legi care nu se potrivesc cu realitãtile românesti sau initiative economice care se potrivesc ca nuca în perete în spatiul nostru, asa adoptãm, fãrã cea mai elementarã motivatie si fãrã sã gândim deloc, datini si obiceiuri strãine. În dresaj existã douã modalitãti principale, aparent opuse, dar slujind aceluiasi deziderat: biciul si zãhãrelul. Pentru desfiintarea noastrã ca natiune, în perioada ocupatiei sovietice si a celei de origine internã, prin minoritari, se folosea forta pentru distrugerea nationalã, adicã biciul. Actualmente, se foloseste zãhãrelul; începem sã vorbim altã limbã, sã ascultãm altã muzicã, sã dansãm numai ca strãinii si sã ne pierdem obiceiurile românesti. Am devenit o adevaratã planetã a maimutelor, prin imitatia slugarnicã a tot ce este strãin, consumând zãhãrelul dezrãdãcinãrii noastre. Nu mai colindãm cu „Leru-i ler“, ci cu „Gingles Bells“, am înlocuit vigurosul Dragobete national cu sfrijitul si comercialul Sfânt Valentin, amplele noastre jocuri de mãsti, cu dovleacul Halloween-ului. Numai Pastele rãmãsese neatacat de cei care urmãresc deznationalizarea românilor, dar si aici se lucreazã din plin. Plecând de la vechile credinte irlandeze, falsificate si ele si comercializate în amalgamul american, ne-am pomenit invadati de acest iepuras total strãin de datinile si credintele noastre. Pastele este serbat la români, cel putin pânã acum, cu mare evlavie, ca un moment culminant al credintei crestine si al redesteptãrii sentimentelor comunitare, de apropiere între oameni. Pastele a însemnat dintotdeauna iertare între toti românii, un moment de pace sufleteascã, de evitare a tot ce este urât în existenta noastrã. Valentele artistice îsi gãseau locul în încondeiatul ouãlor cu elemente traditionale, sugerând atât viata cotidianã, cât si aspiratii de ordin metafizic. În locul lor, ni se oferã un caraghioslâc comercial, practicat în alte tãri si fãrã vreo semnificatie profundã, care sã fie asociatã acestei sãrbãtoriri fundamentale a crestinilor, în general, si a românilor, în special. Ca ridicol! Iepurasul poate fi asemãnat cu stupidele bãtãi cu perne sau cu bãtãile cu fãinã ale studentilor timisoreni, care imitã ritualuri indiene, golindu-le de continut. În aceste zile sfinte care urmeazã, sã ne sfintim ca români si crestini, sã arãtãm cã nu suntem pe o planetã a maimutelor, ci întro Românie care va rezista si va dãinui peste secole.

Dan Ravaru