În structura calendarului popular românesc, perioada cuprinsă între 9 și 17 martie constituie un interval ritual distinct, cunoscut în tradiția etnografică sub denumirea de Zilele Moșilor. Acest ciclu de nouă zile succede simbolic Zilelor Babei Dochia și marchează trecerea de la instabilitatea meteorologică specifică sfârșitului de iarnă la instalarea progresivă a primăverii. Intervalul este deschis de sărbătoarea Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia (9 martie) și închis de ziua dedicată lui Alexie, omul lui Dumnezeu (17 martie). În imaginarul colectiv tradițional, această perioadă este consacrată memoriei strămoșilor și ritualurilor de reînnoire a naturii, fiind percepută ca un moment de echilibru între lumea celor vii și cea a celor morți.
În calendarul liturgic ortodox, ziua de 9 martie comemorează martiriul celor patruzeci de soldați creștini din Sevastia, care au fost executați pentru refuzul de a renunța la credința lor în timpul persecuțiilor ordonate de împăratul Licinius. Acești soldați făceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata, unitate militară romană staționată în Armenia. Conform tradiției hagiografice, guvernatorul Agricolae le-a cerut să aducă jertfe idolilor, însă aceștia au refuzat categoric, afirmând fidelitatea lor față de credința în Iisus Hristos.
Pentru acest act de mărturisire religioasă, soldații au fost supuși unor torturi severe și ulterior condamnați la moarte prin îngheț, fiind aruncați într-un lac înghețat din apropierea cetății. Relatarea martiriului lor include un episod miraculos: o lumină cerească ar fi încălzit apa lacului, iar deasupra mucenicilor ar fi apărut patruzeci de cununi luminoase, simbol al răsplătirii divine. Unul dintre soldații păgâni care păzea locul, impresionat de această minune, s-ar fi aruncat în apă mărturisind credința creștină, completând astfel numărul martirilor. Această narațiune a devenit în tradiția creștină un simbol al triumfului credinței asupra persecuției și al fidelității față de valorile spirituale.
Din perspectiva antropologiei religioase, sărbătoarea de la 9 martie reprezintă un exemplu elocvent de sincretism între tradiția creștină și fondul mitico-ritual precreștin al culturii românești. Cercetările etnologice realizate de Ion Ghinoiu și Romulus Vulcănescu arată că numeroase practici asociate acestei zile – aprinderea focurilor, ritualurile de fertilitate sau ofrandele alimentare – își au originea în vechi ceremonii agrare de reînnoire a timpului și de inaugurare a anului pastoral.
În mentalitatea populară, această zi marchează începutul simbolic al ciclului vegetațional. În credințele tradiționale, pământul „se dezgheață” și începe să primească forța vitală necesară dezvoltării vegetației. De aceea, sărbătoarea este plasată într-un interval de tranziție către ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), considerat în tradiția populară „păzitorul timpului cald”. În această zi, conform credinței populare, se deschid simbolic „porțile primăverii”: iarba începe să crească, codrii înfrunzesc, iar ciclul pastoral și agrar se pune în mișcare.
Unul dintre cele mai importante obiceiuri legate de această sărbătoare este aprinderea focurilor rituale în ajunul zilei de 9 martie. Focurile erau realizate din resturile vegetale și din gunoaiele adunate în urma curățării gospodăriilor, ceea ce indică un proces simbolic de purificare a spațiului domestic. Fumul rezultat era considerat protector și avea rolul de a alunga spiritele malefice, dar și animalele considerate dăunătoare, precum șerpii sau insectele.
Participarea membrilor gospodăriei la trecerea prin fum sau la săritul peste flăcări reflectă un ritual de purificare și regenerare, întâlnit în numeroase culturi agrare europene. Astfel de practici sugerează existența unui simbolism arhaic al focului ca element de transformare și protecție.
Tot în această zi se desfășura un ritual colectiv numit în unele zone „bătutul pământului”. În credința populară, cei patruzeci de mucenici sau spiritele strămoșilor loveau simbolic pământul înghețat pentru a elibera căldura și a grăbi venirea primăverii. În anumite sate, oamenii imitau acest gest lovind solul cu bâte sau cu toiege și rostind formule rituale menite să alunge frigul și să aducă fertilitatea solului.
Un alt moment ceremonial esențial al acestei zile îl constituia scoaterea plugului la arat, act care inaugura simbolic lucrările agricole de primăvară. În tradiția satului românesc, plugul era adus în fața casei și supus unui ritual de purificare realizat de gospodină. Aceasta îl stropea cu agheasmă, îl afuma cu tămâie și îl înconjura de trei ori în sensul mișcării aparente a soarelui, gest care reproduce simbolic ordinea cosmică.
Un element important al ceremonialului era folosirea oului cu funcție fertilizatoare, plasat înaintea plugului sau îngropat sub prima brazdă. Oul este unul dintre cele mai vechi simboluri ale începutului și regenerării în mitologia universală, reprezentând potențialul creator al naturii. În context agrar, acest gest avea rol augural, fiind menit să asigure rodnicia pământului și prosperitatea comunității.
Ziua de 9 martie era, de asemenea, asociată cu numeroase credințe meteorologice. În societatea rurală tradițională, observarea atentă a fenomenelor naturale era esențială pentru planificarea activităților agricole. Astfel, se considera că vremea din această zi anticipează evoluția întregii primăveri. De exemplu, ploaia era interpretată ca un semn că și sărbătoarea Paștele va fi ploioasă, în timp ce tunetul prevestea o vară fertilă și favorabilă culturilor.
Pe lângă semnificațiile agrare, sărbătoarea are și o puternică funcție funerară. În multe regiuni ale Moldovei, ziua de 9 martie era dedicată pomenirii morților, iar comunitățile organizau mese rituale la care se împărțeau alimente precum fasole, nuci, fructe uscate și colaci. Aceste ofrande erau însoțite de lumânări aprinse și băutură, gesturi care simbolizau comuniunea spirituală dintre lumea celor vii și cea a celor plecați.
Această dimensiune funerară confirmă rolul strămoșilor ca protectori ai comunității, idee frecvent întâlnită în mitologia agrară europeană. În momentele de trecere dintre anotimpuri, sufletele morților erau considerate prezente în proximitatea lumii vii, influențând fertilitatea pământului și prosperitatea gospodăriilor.
Din perspectiva culturii gastronomice tradiționale, această sărbătoare a generat una dintre cele mai reprezentative practici culinare românești: prepararea mucenicilor sau sfințișorilor, colăcei modelați sub forma cifrei opt. Această formă este interpretată simbolic atât ca reprezentare antropomorfă a mucenicilor, cât și ca simbol al echilibrului cosmic.
În Moldova, mucenicii sunt fierți într-un sirop aromat cu miere, nucă și scorțișoară, lichidul simbolizând lacul martiriului din Sevastia. După preparare, aceștia sunt împărțiți copiilor sau vecinilor, gest care are valoare sacramentală și comemorativă, fiind dedicat sufletelor celor morți și mai ales celor uitați.
În urma transformărilor sociale din secolul al XX-lea, multe dintre aceste practici rituale au început să dispară sau să se transforme. Mecanizarea agriculturii și schimbările din structura comunităților rurale au dus la pierderea unor ceremonii colective precum scoaterea plugului sau aprinderea focurilor rituale. Totuși, tradiția preparării mucenicilor a supraviețuit și continuă să fie practicată în numeroase regiuni ale României, constituind o formă de continuitate culturală și de conservare a identității tradiționale.
Prin urmare, sărbătoarea din 9 martie reprezintă un exemplu remarcabil al modului în care cultura populară românească a integrat tradițiile creștine în structuri simbolice mult mai vechi, creând un sistem complex de ritualuri, credințe și practici sociale care reflectă relația profundă dintre comunitate, natură și sacru.
Dan HORGAN
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Ed. Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Ed. ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Ed.: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Ed. Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Ed. Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Ed. Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Ed. Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Ed. Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Ed. Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Ed. Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Ed. Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Ed.: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Ed. Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Ed. “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Ed. Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Ed. ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, luna martie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
