Marionete?

Nu stiu dacã ati vizionat filmul meu, intitulat „Pãpusile Mortii”. Un film despre starea unei familii si dizolvarea ei – poate. Povestea unui tatã care a venit din îndepãrtata Moldovã în Banat, la minele de uraniu. Aici, a muncit din greu, câstigând toate onorurile guvernului, pânã la Ordinul Muncii – clasa I. Dupã ce a iesit la pensie, partidul l-a abandonat si, desi au fost ortodocsi, au trebuit sã accepte mâna pocãitilor penticostali aundergrounda pentru a putea rãzbi mai departe. Apoi, a venit revolutia cu democratia, care le-a diminuat puterea pensiei si i-a fãcut sã se apropie si mai mult de fratii pocãiti. Dupã 39 de ani de muncã grea în minele de uraniu, tata a murit în urma unui accident de muncã în minã. O piatrã i-a cãzut în cap de la înaltimea putului minier, unde fãcea revizia si întretinerea lui, i-a spart craniului si o venã. Mama a rãmas singurã cu bãiatul cel mic, Ghitã, handicapat mintal în urma nasterii sale prin cezarianã la spitalul din Oravita. Acesta, dintr-o relatie trecãtoare cu o persoanã singuraticã, pierdutã prin viatã, are o fatã, care la vârsta de 10 ani a nãscut primul copil, iar la 11, pe-al doilea. Asta s-a întâmplat pentru cã mama s-a îmbolnãvit grav si a cãzut la pat. Boala ei a fost efectul unei vechi cezariene, când a fost cusutã cu atã normalã (de croitorie) în interior. Mai târziu, spitalul a motivat cã nu a avut atã chirurgicalã, care se topeste la nivelul organului operat si cusut, dupã vindecare. Ata folositã a infectat interiorul, fãcând-o pe mama sã puroieze multi ani din burtã. La suprafatã, cusãturile s-au vindecat si mai târziu s-au transformat în cancer, care i-a cauzat moartea acum/în film. Deci mama nu a mai putut avea grijã de nepoata ei si, fiind frumusicã, sigur a devenit victimã. Am fost anuntat în Australia cã mama mai are o lunã de trãit si am fãcut tot posibilul sã vin acasã, sã-i fiu alãturi în greaua suferintã. Eu am pãrãsit România în 1979, iar sora mea locuieste în Timisoara încã de pe bãncile Liceului industrial de constructii, din 1968. Filmul este starea de fapt în care se afla România în 2006. Am încercat sã surprind fãrã milã toate lucrurile noastre rele si bune care ne formeazã. M-am agãtat de fiecare firmiturã, de fiecare gest si imagine de parcã ar fi fost ultimul drum al meu în raiul copilãriei, nu doar al mamei. Vã scriu toate astea si vã recomand filmul pentru cã cineva mi-a recomandat sã vizionez LAVIATHAN al lui Andrei Swjiaginzew. Pe el l-a costat filmul 400 de mii de ruble, parcã asa declara la Cannes, într-un interviu. Pe mine m-a costat doar dragostea de a împãrtãsi viata, asa cum este. Vã recomand sã-l urmãriti în liniste si în ordinea episoadelor, pentru cã urmãriti versiunea lungã a filmului. Filmul acesta e la fel de orfan precum întreaga tarã de guvern si de Biserica Ortodoxã. Vizionare plãcutã !

Todicã – Marionetele mortii – Ep. 1 https://www.youtube.com/watch?v=Z2i9Mpe9ZJc

Todicã – Pãpusile Mortii – ep.2 https://www.youtube.com/watch?v=6zCHe3baGLU

Todicã – Marionetele Mortii – Ultimul Act https://www.youtube.com/watch?v=BT7H4B02aN0&list=PL6MP KogoMopTlkl3OllEzLKrf5E0NrwKM

Acum cã l-ati vizionat, vã destãinui cã: E atâta durere când îti pierzi mama (mã refer la cazul de fatã) încât unii îsi smulg pãrul din cap, lesinã, înnebunesc de durere si plâns, bocesc continuu; noi, care am ales comedia, pretindem cã totul e normal si spunem bancuri, povesti, glumim. Si mai e ceva în cazul nostru, care ne întâlnim dupã 40 de ani de despãrtire si cãdem exact în momentele copilãriei noastre ca sã comunicãm. Sunt momente supranaturale. Stai într-o camerã cu cea mai dragã fiintã, care moare încet în fata ta, cu cerul deschis pentru transferul sufletului, si toti îngerii buni si rãi au acces la moment si cei mai nãstrusnici se joacã cu codita lor prin sufletele noastre ignorante de pãmânteni. Acomodãm actul nebunatic de a râde de moarte. Noi ne-am întâlnit copii si ne continuãm joaca întreruptã a copilãriei, fiind din nou împreunã lângã fiinta care ne-a dat viatã, ne-a alãptat si ne-a bãtut cu varga ca sã fim cuminti si sã crestem mari, sã învãtãm bine si sã fim buni români. Mama a devenit pãpusa copilãriei noastre sãrace, în care am crescut doar cu pâine înmuiatã în zahãr si ceai, fãrã jucãrii adevãrate. Mã jucam cu pietrele prin nisip pretinzând cã sunt masini, iar seara, când eram singuri în casã, tãiam fire de pãr din podoaba capilarã a sorã-mi si îl ardeam în sobã, iar în casã miroasea ca la Crãciun când se pârjoleau porcii. Mama a primit o pãpusã frumoasã, cadou de la tanti Todut pentru sora mea, si pentru cã nici ea nu se jucase niciodatã cu o pãpusã adevãratã, o tinea în camera de curat, închisã si aranjatã frumos pe un mileu, în vârful patului. Asa am ajuns si eu sã procedez când m-am însurat si am avut bãiatul; doream sã-i cumpãr cele mai scumpe si frumoase jucãrii din magazine ca sã mã pot si eu juca cu ele. Mamei, oricum nu-i pãsa de glumele noastre stupide sau cã o filmez pentru cã eu asa am crescut de mic copil, filmând cu aparate de filmat fãcute de mine din lemn si cutii de conservã din lada de gunoi, ca obiectiv, cu trepied fãcut din lãnteti adusi de tata de la minã si turnam filme imaginare pe dealuri. Pentru mama eram de acum firmiturile vietii, care sclipesc cu vitezã în durerea mortii. Voi, criticii, vorbiti de împuscãturile vietii, ale revolutiei si ale furiei oamenilor cu gloante si kalasnikoave. Oare nu vedeti împuscãturile încete si continue de zeci si sute de ani care devoreazã sufletele oamenilor? Vã pasã cã aurul nostru e la rusi si dacã îl scoateti de acolo, ce credeti cã se va întâmpla cu el? Va ajunge la americani sau…? Unde? Tot fãrã el am fi, fãrã sã apreciem cã cea mai mare comoarã suntem noi si s-o punem în practicã. Alegeti în conducere oameni care furã, dar sã fure si pentru tarã un pic, cã aici e familia, raiul de pe pãmânt, acasa si copilãria. Nu puneti în conducere oameni care se comportã ca alcoolicul, care vinde tot din casã pentru un det (pahar de tuicã). Arãtati cã vã pasã, pedepsitii pe criminali si sustineti-i pe cei care îsi iubesc tara si locuitorii ei. Aurul nu se pãstreazã în bãncile imperiilor, ci împrãstiat prin casele românilor, asa cum fac tiganii. Dacã si românul ar avea câteva kilograme de aur în casã, câtã comoarã ar avea România? Tiganii nu-si sparg casele unii altora sã- si fure aurul, pentru cã toti au, ca si americanii, pistoale. Se împuscã între ei, dar mai rar, de mai putine ori decât furturile din România. Dar sã revin la starea noastrã din casã. Mamei nu-i pãsa de jocul nostru pentru cã, nu cred cã realiza în acele ultime clipe pline de dureri cã noi nu am fi fost împreunã vreodatã. Cu pensionarea tatãlui meu, la câtiva ani dupã, a sosit si pocãinta, iar trei-patru ani mai târziu l-a urmat si mama, apoi cel mic, Ghitã si, mai târziu fetita lui. Biserica Ortodoxã Românã a fost paralizatã de comunisti si noi, desi toti botezati în ea, nu am avut nicio mânã de ajutor, nicio fãrâmã de sperantã de la ei. Dupã cãderea comunismului, ea a continuat sub aceeasi paralizie pe care eu am denumit-o „Boala Miresei”, adicã mereu sã fie curtatã fãrã ca ea sã facã sau sã arate vreo înclinare de salvator, mângâiere si cãutare a fiilor ei crestini pierduti, înstrãinati si în nevoie, lãsând loc altor credinte sã-i consoleze si încorporeze în acelasi timp. Noi avem filozofi mari. România, o tãrisoarã atât de micã, a produs cei mai multi oameni de seamã ai lumii, însã niciunul de fortã, ci în majoritate blajini sau poate avem, însã „cumva” mereu am avut grijã sã fie trasi pe roatã sau dati pe mâna imperiilor ca Brâncovenii, sã fie executati. Când zic fortã, zic sã loveascã intens în injustitie si implementare de respect si protectie pentru ceea ce suntem si avem. Vã uitati si premiati filmul lui Andrei la Cannes si e aOK!”, pentru cã toti iubim merele frumoase si îmbietoare de plastic, însã ele sunt pentru apiatã”, pentru aesteticã”, goale pe dinãuntru si ne ascundem, refuzãm, fugim de adevãratul mãr zbârcit pe dinafarã din fânul din surã – tinut peste iarnã, însã cu adevãrat plin de aromã si gust.

Ben Todica