– continuare din numãrul trecut –
Toate aceste aspecte si multe altele i-au determinat pe cercetãtorii de la Cambridge Univesity sã afirme, in 1922, cã ‘din spatiul carpatic au roit indo-persanii, grecii, tracii, albanezii, italiotii, celtii, germanii si slavii’ si cã ‘Faza primarã a Culturii Vedice s-a desfãsurat in Carpati, cel mai probabil, initial in Haar-Deal’ (The Cambridge History of India, 1922). Dacã adãugãm acestor afirmatii, care vin deja de secole, achizitiile moderne (vezi plãcutele de la Tãrtãria, omul de la Harmangia, plãcutele de la Vadu RãuBistrita, studiile genetice comparative), ne intrebãm pe bunã dreptate: ce fac istoricii si lingvistii nostri din institutiile de profil (Institutul de Istorie ‘Nicolae Iorga’, Institutul lingvistic roman ‘Iorgu Iordan’, cu 82 de cerecetãtori, Institutul Limbii Romanede altfel bine incadrate cu specialisti, ca si filialele lor), toate apartinand Academiei Romane, inafarã de faptul cã iau act de ceea ce valideazã strãinii in ceea ce de fapt ne priveste pe noi ca istorie, neam, popor si limbã?
Limba româna si intelighentia româneasca
As incepe printr-o intrebare simplã. Ce contrapunem noi in materie de istorie, limbã si culturã celor care, de o manierã ostentativã si chiar agresivã, ne contestã, ne minimalizeazã sau chiar ne neagã ca popor si limbã, fie ei maghiari, germani, bulgari, rusi sau ucrainieni? Pe noi, care nu am plecat de acasã, nam cãlcat pe nimeni, dar am plãtit scump apãrandu-ne ‘nevoile si neamul’ in fata tãvãlugului migrator si a pretentiilor hrãpãrete ale tuturor vecinilor nostri. A sosit momentul ca cei in mãsurã sã reconstituie istoria limbii si poporului romanistorici, lingvisti, filologi, arheologi, antropologi, biologi -, sã-si concentreze eforturile pentru a scoate la luminã adevãrul istoric al unui popor care n-a venit de peste munti, ci a coborat din muntii sãi, unde se refugia pentru a se apãra de urgia invadatorilor care, de regulã, treceau prin foc si sabie tot ce intalneau in cale. Nici atunci cand Principatele Unite Romane, Regatul Romaniei sau Romania intregitã au devenit structuri statale capabile sã-si apere interesul nationa, atacul concertat al celor interesati nu a incetat. Ba, mai mult, li s-au asociat acestora chiar structuri din interior: partide etnice, organisme guvernamentale de supraveghere, organizatii nonguvernamentale cu tintã precisã antiromaneascã, societãti civile prooccidentale si globalizante, programe educationale cu orientare vãdit antiromaneascã, sustinute uneori chiar de oficiali romani etc. Si toate acestea in timp ce personalitãti romanesti de importantã istoricã, orientãri si organizatii politice autohtone de valoare si notorietate sub aspect nationalist-patriotic sunt ostracizate si scoase ostentativ din istorie. Adãugati acestora si o activitate propagandisticã antiromaneascã asiduã si sustinutã prin toate mijloacele, prin care se incearcã sã se demonstreze cu tot dinadinsul precaritatea tipologicã a romanului, ale cãrui inclinatii dubioase si atitudini primitive trebuie corectate prin fortã, indiferent cu ce pret, de cãtre cine? De cãtre cei care nu au in spate decat barbaria trecutului si care nici astãzi nu fac altceva decat sã practice o barbarie economicã la vedere; culmea! folosind structuri autohtone pentru descurajarea a tot ceea ce este romanesc. Iar atunci cand unele atitudini pronationaliste apar din partea bisericii sau Academiei Romane (vezi protestul academicienilor), apar reactii vehemente din partea ‘societãtii civile’ (?) sau altor structuri deghizate, pentru a innãbusi orice sentiment de mandrie si redesteptare nationalã. Din nefericire, intelectualitatea noastrã s-a dovedit, si se dovedeste in continuare, extrem de versatilã si lipsitã de coloanã vertebralã, fãrã curajul opiniei in spiritul adevãrului si, de regulã, orientandu-se dupã cum bate vantul. Un exemplu evident este si subiectul in dezbatere, al originii poporului roman si a limbii sale, care incã nu a depãsit stadiul Scolii Ardelene, desi intre timp s-au adunat extrem de numeroase dovezi care ar permite o reevaluare a istoriei si limbii celei mai stabile populatii din intreaga istorie a Europei. Ba, mai mult, aceastã populatie, al cãrei patrimoniu cultural este de importantã universalã, avea sã cuprindã teritorii intinse, bantuite de migratii si sedentarizãri ale unor popoare barbare venite de aiurea, ce vor forma configuratia ulterioarã a Europei si nu numai, ca sã nu mai punem la socotealã faptul cã sunt destule semintii si popoare care-si revendicã cu mandrie originea daco-geticã. Însusi Eminescu avertiza cu convingere la vremea sa: ‘Sãmanta din care a rãsãrit acest popor e nobilã si poporul nu va muri decat atunci cand romanii vor uita nobletea semintiei lor’ (‘Timpul’, 16 aprilie, 1878). A sosit momentul ca strigãtul de disperatã atentionare a pãrintelui Iustin Parvu de la Petru Vodã sã rãsune in constiinta fiecãrui roman, dar mai ales in constiinta acelora care au sau si-au asumat responsabilitatea pentru soarta acestui popor si a limbii lui. A sosit momentul ca fiecare roman sã fie mandru de istoria, cultura, limba si identitatea sa, dar mai ales de existenta lui istoricã, de rostul si locul lui in evolutia civilizatiei umane, asa cum au intuit-o marii nostri inaintasi. Limba romanã ‘este o limbã proaspãtã, plinã de vigoare, cu parfum din muntii Macedoniei si din viroagele Carpatilor’, spunea cu admiratie Charles Upson Clark in cartea sa ‘The United Romania’, publicatã la New York in 1932, carte care in prima sa variantã, ‘Greater Romania’ (1920), va influenta decisiv opinia lui Woodrow Wilson (presedintele SUA) la sfarsitul Primului Rãzboi Mondial, autorul faimosului concept al autodeterminãrii natiunilor dupã care s-a incheiat Tratatul de la Trianon, cand Romania intregitã isi intrã in spatiul sãu istoric. Pe acelasi palier se situiazã si cercetãrile lui Robert Ficheaux (18902005), istoric si geograf francez, care, cu echipa sa, va demonstra Congresului de Pace de la Paris (in calitatea sa de expert acreditat) cã numeroasele pete albe de pe harta Transilvaniei prezentatã de unguri congresului (muntii Apuseni, plaiurile din Maramures, Oas, Hateg, Lãpus, Nãsãud etc.) sunt populate de romani, al cãror numãr este majoritar din toate timpurile. Din cele 27 de cãrti scrise despre Romania, douã sunt printre cele mai greu de digerat pentru iredentismul maghiar: ‘Les Motzes’ (Motii), publicatã in 1942, si ‘Romains et minorites etnique’ (Romanii si minoritãtile etnice), publicatã in 1990. Aceeasi opozitie istoricã si contestare la scenã deschisã ni se prezintã si astãzi, cand seful unui partid etnic minoritar afirmã ritos cã, pentru el, anul centenarului Marii Uniri nu are nicio semnificatie comemorativã, ba dimpotrivã. Minoritate etnicã cãreia i s-a oferit ani de-a randul un loc la masa deciziilor de importantã nationalã, fãrã discriminare, in ciuda sovinismului, iredentismului si antiromanismului manifest si declarat public (Kelemen Hunorinterviu, Szabadsag, 4 August 2017).
Limba româna si timpurile actuale
Realitãtile timpurilor noastre nu sunt mai putin nefaste pentru limba noastrã, pentru cã modernismul a adãugat riscuri noi. Aceste riscuri sunt impuse si de posibilitãtile si nevoia de comunicare care au devenit o problemã la ordinea zilei pentru orice culturã, in conditiile in care mijloacele de comunicare sunt atat de facile si sofisticate astãzi. Apoi, ofensiva globalizãrii, prin libera circulatie a bunurilor, persoanelor si informatiei, care deschide larg lumea si favorizeazã intereferentele culturale, materiale si spirituale, nu poate sã nu afecteze si modul de exprimare, atitudinea si comportamentul celor care folosesc o limbã si compun o entitate nationalã. Astãzi, se vorbeste mult, dar se scrie si mai mult, ceea ce pare firesc pentru vremurile pe care le trãim. Întrebarea este: cum se scrie si cum se vorbeste? Asa incat, cel putin pentru trãitorii meleagurilor noastre, este foarte important cum ne exprimãm, cum folosim limba pe care am mostenit-o, cum o transmitem urmasilor nostri, pentru cã, panã la urmã, ea reprezintã blazonul nostru de noblete si ne reprezintã pe noi ca entitate distinctã. Invazia strãinismelor, indeosebi sub forma englezismelor, desi nu este o noutate ca fenomen (altãdatã erau grecismele, turcismele, frantuzismele etc.), a devenit mai puternicã ca oricand prin mijlocirea comunicãrii on-line, in care nu numai cã se abuzeazã de abrevieri si prescur tãri, dar se eliminã diacriticele, ceea ce amputeazã grav comunicarea si intelesul ei. Se asociazã acestui fenomen si preluarea, indeosebi din englezã, a unor expresii neadecvate, a cãror semnificatie utilizatorul nu o cunoaste, dar le foloseste pentru cã sunt ‘cool’ si in trend cu moda timpului, fãrã sã realizeze ridicolul unui snobism ieftin, pentru cã, de fapt, in asta se traduce. Acest viciu fundamental este impãrtãsit, foarte adesea, chiar de comunicarea oficialã, ceea ce poate avea consecinte nedorite privind exprimarea si indeosebi intelesul, care astfel poate fi viciat, dacã nu chiar deturnat. Limba devine astfel un zgomot in care genul si stilul nu se regãsesc. Sub acest aspect se pot usor detasa diverse tipuri de limbaj care circulã in lumea noastrã, usor de identificat, dar greu de acceptat. Se poate vorbi astfel de un limbaj onlineliber, agramat, cu prescurtãri si fãrã diacritice; un limbaj al politicienilorsteril, repetitiv si sablonard; un limbaj al mass-medieiin care prescurtãrile, interjectiile si limbajul de colt de stradã, alãturi de un exces de imagine, sunt comune majoritãtii publicatiilor, ca sã nu mai vorbim de limbajul folosit in industria divertismentului, care, adãugand senzualismul vulgar unui jargon specific, coboarã mult nivelul comunicãrii corecte. ‘Sã vorbim cum vorbesc oamenii’ incearcã sã ne convingã adeptii celor de mai sus, gandindu-se probabil la autenticitatea limbii comune, cotidiene, fãrã a realiza faptul cã astfel se deschide calea banalului, vulgarului, sordidului, in fapt, un atentat la limba romanã si un pas cãtre degradarea ei. Nu trebuie sã coboram limba la nivelul oamenilor, ci sã ridicãm oamenii la nivelul limbii, ceea ce nu se poate face prin legi, ci prin educatie (vezi esecul legii Pruteanu). Or, a inlocui in educatie ceea ce traditional era limba romanã (abecedarul, scrierea, cetirea, caligrafia, gramatica, limbã si literaturã) cu stiinta comunicãrii sau alte asemenea inseamnã a bagateliza si a duce in derizoriu cel mai valoros tezaur pe care il are cultura noastrãlimba pe care o vorbim -, pentru cã, panã la urmã, comunicarea poate imbrãca o sumedenie de forme, dar numai una este prin limba scrisã sau vorbitã. A vorbi corect, a te exprima elegant, a scrie frumos si ingrijit, este o cale sigurã pentru succes in viatã, pentru cã oferã celui in cauzã o prestantã si o fizionomie aparte, agreabilã si distinsã. Mai mult, a te incadra in tiparele lingvistice proprii limbii tale este o dovadã de respect pentru tine, pentru cultura si traditiile poporului tãu, conferind celui in cauzã un statut social aparte, la constructia cãruia contribuie educatia prin munca dascãlilor de specialitate (educatorii, invãtãtorii, profesorii de limba si literatura romanã), manuitorii si pãstrãtorii tezaurului literar lingvistic (bibliotecarii), poetii si literatii, care in cãutarea metaforei si a cuvintelor potrivite infrumuseteazã si innobileazã limba. Cei care au trudit la edificiul limbii noastre, atat de bogatã si expresivã, au stiut din totdeauna cã ‘În a limbilor tezaur / Pururea o sã rãmanã / Limba doinelor de aur / Limba noastrã cea romanã’ doar si pentru faptul cã doinaca expresie literar artisticã, cuvantul dorcu extraordinara lui expresivitate afectivã si varietatea subtilã a nuantelor cuvintelor dragoste-iubireamor, apartin exclusiv limbii romane, asa incat zadarnic le veti cãuta in alte limbi si culturi.
Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale
