– continuare din numãrul trecut –
Încercand o evaluare a compozitiei lingvistice a limbii romane, numeroase studii relevã faptul cã fondul lexical si procentele diverselor influente rãman foarte apropiate, indiferent de parametrii care s-ar lua in studiu. Asa de pildã, un studiu intreprins de Marius Sala pe 2.581 de cuvinte reprezentative din vocabularul romanesc aratã cã 71,66% din cuvinte sunt de origine romanicã (30,3% latina vulgarã, 15,7% latina cultã, 22,2% francezã, 3,95% italianã), 14,7% sunt de origine slavã (slava veche 9,8%, bulgarã 2,6%, rusã 1,12%, sarbã 0,85%, ucraineanã 0,23%, si polonezã 0,19%), iar restul de 14,17% sunt de origine diversã: germanã 2,47%, neogrecesti 1,7%, unguresti 1,43%, traco-dacice 0,96%, turcesti 0,73%, englezesti 0,07%, onomatopeice 0,19% si de origine incertã 2,71% (Marius SalaVocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Buc. 1988). Într-un studiu mai amplu, efectuat pe 42.642 de cuvinte, cat reprezenta compozitia etimologicã a limbii romane in anii 50 ai secolului trecut, Dimitrie Macrea a observat cã din cele 76 de influente lingvistice pe care limba romanã le-a suportat de-a lungul timpurilor, doar 14 depãsesc ca pondere procentul de 1%. Grosul lingvistic (62,53%) este de naturã romanicã: 20% latina vulgarã, 2,39% latina cultã, 38,42% franceza, 1,72% italiana. Doar 11,27% sunt de origine slavã (7,98% slava veche, 1,78% bulgara, 1,51% sarba), iar in rest, 3,62% de origine turcã, 2,37% neogreacã, 2,17% maghiarã, 1,77% germanã si 2,37% de origine incertã (Dimitrie MacreaDictionarul limbii romane moderne, Ed. Acad, RPR, Buc. 1958). Si limba literarã, consideratã indeobste ca fiind forma cultã a oricãrei limbi, prezintã o fizionomie asemãnãtoare. În anul 1942, acelasi Dimitrie Macrea are curiozitatea sã studieze fondul lingvistic al operei lui Eminescu si ajunge la concluzii care confirmã constatãrile prezentate anterior. 48% din vocabularul folosit de poet este de origine latinã, iar dacã luãm in considerare si frecventa cu care acelasi vocabular este folosit, procentul urcã la 83%, intocmai ca in cazul poetului francez Paul Verlaine pentru limba sa. Cuvintele de origine slavã ating doar procentul de 16,8% (Dimitrie MacreaCirculatia cuvintelor in limba romanã, ßTransilvania’, anul 73, 1942, nr. 4). Aceste constatãri vor confirma afirmatia lui Dumitru Mazilu din 1937, care aratã cã din cele 1.908 cuvinte ale poeziei Luceafãrul, 1.688 sunt de origine latinã, cã 13 strofe din cele 98 (cat are poezia) sunt pur latine. Istoricii, ca si lingvistii de altfel, stiu foarte bine cã studiul limbii unui popor are aceeasi valoare stiintificã pentru istoria acelui popor precum au descoperirile arheologice, mai cu seamã atunci cand se recurge la cercetarea folclorului, traditiilor, arhaismelor, dialectelor si subdialectelor (graiurilor), realizand o adevãratã arheologie culturalã. Fondul latin este indubitabil atat pentru dialectul dacoroman, care a evoluat panã la stadiul la care este perceputã limba romanã astãzi, cat si pentru cele trei dialecte risipite in Peninsula Balcanicã, ceea ce dovedeste originea lor comunã. Plecand de la aceste realitãti, Alexandru Rosetti, in 1977, va defini limba romanã ca fiind ßlimba latinã vorbitã neintrerupt in partea orientalã a Imperiului Roman, cuprinzand provinciile dunãrene Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia superioarã si inferioarã din momentul pãtrunderii limbii latine in aceste provincii’ (Alexandru RosettiIstoria Limbii Romane, Ed. Stiintificã si Enciclopedicã, Buc. 1986). Desigur, si evolutia limbii romane a fost, ca oricare altã limbã europeanã, marcatã de influente mai mult sau mai putin importante, nu atat in functie de conjunctura istoricã, cat mai ales de compatibilitatea lingvisticã si culturalã a limbii romane cu respectivele influente. Este interesant cum s-au materializat aceste influente in circumstante oarecum diferite, pentru cã, de pildã, confluentele geografice nu intotdeauna au favorizat acest aspect. Este cazul influentei franceze, de exemplu, care, desi la distantã, are un puternic impact (22,2% pe 2.581 cuvinte reprezentative si chiar 38,42% pe fondul lingvistic din perioada postbelicã), spre deosebire de influenta germanã sau maghiarã, care, desi se aflau in coabitare geograficã, cu incercãri violente de asimilare fortatã (cazul maghiarilor), nu reusesc decat procente nesemnificative: 1,77%, respectiv 2,17%, ca sã nu mai vorbim de influenta turcã, bizantinã sau neogreacã care, de pildã, cu toatã suzeranitatea otomanã de aproape 500 de ani, sau greco-bizantinãca limbã liturgicã (ca si ierarhii acelor vremuri), la care se adaugã si ofensiva fanariotã de mai bine de 100 de ani, nu reusesc decat procente la fel de nesemnificative. Puternica influentã francezã se poate explica prin trei factori: fondul latin comun al celor douã limbi romanice ca origine, permisivitatea deosebitã a dialectului daco-roman pentru vocabularul francez si, nu mai putin important, faptul cã intelectualitatea romanã se pregãtea in Franta, indeosebi la Paris (orasul luminilor), preluand de aici stiluri si abordãri cultural-artistice, ca si tehnic-administrative, in perioada cand se fundamenta limba romanã modernã. Mai mult, limba francezã era comunã printre intelectualii si creatorii tãrii, parte dintre ei concepandu-si operele si in limba francezã. Proximitatea geograficã si frecventele interferente cu lumea slavã, care efectiv circumscrie oaza latinã (cum indeobste este consideratã Romania in spatiul sãu lingvistic), va influenta intr-un procent apreciabil lexicul romanesc (14,17%, respectiv 11,27%) prin invazie, interferente culturale, prin limba liturgicã, prin scrie rea chirilicã, prin relatii economice si politice indeosebi cu Polonia, Ucraina, Rusia kieveanã si apoi moscovitã si, nu in ultimul rand, cu Bulgaria si Serbia. De aici si incercãrile de a-i cãuta limbii romane originea slavã, ceea ce pare o enormitate chiar si in ochii unui nespecialist. Nu aceeasi situatie se intalneste in cazul influentei grecesti in structurarea limbii romane moderne, Remar cam mai sus faptul cã, procentual, influenta greacã nu reprezintã decat 2,37% din vocabularul limbii romane, desi interferentele spirituale, culturale si politice au fost remarcabile atata timp cat pe teritoriul Dobrogei, Pontului Euxin si litoralului Mãrii Negre se gãseau adevãrate colonii grecesti incã din antichitate. Apoi Bizantul, care efectiv se va greciza dupã cãderea Imperiului Roman de Apus, va avea o influentã suficient de puternicã asupra popoarelor din jur, pentru cã devine centrul cultural al Europei panã la cãderea Constantinopolului sub otomani, in 1453, ca sã nu mai vorbim de domniile fanariote, care au durat mai bine de 100 de ani (17141821) si care au impus un trend cultural, religios si educational de asimilare printr-o propagandã sustinutã impotriva limbii si culturii romanesti. ßRomani! pregãtiti-vã sã deveniti romei (adicã greci), uitati limba voastrã care pururea schioapãtã si nu se poate pronunta’ (Valeriu LupuNicolae C. PaulescuÎntre stiinta vietii si metafizica existentei, Ed. Tipo Moldova, Iasi, 2016). O situatie asemãnãtoare se intalneste si in privinta limbilor si, implicit, culturilor otomanã, germanã sau maghiarã. Desi pentru cele trei provincii romanesti a existat o vasalitate fatã de Imperiul Otoman, pentru unele chiar mai bine de 500 de ani iar Înalta Poartã (de la Istambul) se implica profund in viata politicã a tãrii, influenta vocabularului turcesc nu depãseste 3,62%, cu toate cã populatia turcã este relativ bine reprezentatã pe teritoriul tãrii, mai ales in Dobrogea. Comunitatea germanã, stabilitã in sudul Transilvaniei incã de pe vremea cavalerilor teutoni, destul de bine reprezentatã si cu impact politico-economic in istoria transilvanã, are o influentã lingvisticã totusi minorã, chiar dacã avem in vedere suzeranitatea austriacã si austro-ungarã vreme de aproape 700 de ani, regalitatea germanã timp de 74 de ani si importantele interferente culturale prin statutul de centru cultural al Europei pe care Viena la detinut in secolele al XIX-lea si al XXlea, centru spre care gravita atunci tinerimea romanã. Cu toate acestea, influenta germanã nu depãseste 2,47%, asa cum nici influenta maghiarã nu depãseste 2,17%, desi acestia din urmã au dus o politicã sustinutã de maghiarizare fortatã si deznationalizare secole de-a randul. Remarcabil este faptul cã, in pofida ostilitãtii istorice pe care provinciile romanesti le indurã din partea vecinilor sau chiar a acelora cu care coabitau, indiferent care au fost acestia, limba romanã si cultura romanã si-au continuat evolutia fireascã. Ele au supravietuit, ba mai mult, s-au cristalizat in pofida vicisitudinilor istoriei si a contestãrii sistematice din partea unor lingvisti cu pretentii, chiar din spectrul nostru academic.
O alta viziune a originii limbii române
Cu privire la geneza limbilor romanice, ca si geneza popoarelor europene, incepand cu secolul al XVIII-lea prinde contur, din ce in ce mai mult, ideea cã zona de plecare a civilizatiei europene ar fi fost partea orientalã a Europei, cu precãdere in zona carpaticã si danubiano-ponticã, populatã de daco-geti si traco-iliri, a cãror limbã comunã ar fi precedat latina, ce ar fi fost adusã in peninsula italicã de cãtre etruscii (fondatorii Romei) plecati din Carpatii Apuseni. De la afirmatia lui Herodot cã ßdintre toti tracii, cei mai inteligenti si viteji sunt dacii, iar cei mai intelepti sunt getii’ panã la afirmatia sustinutã stiintific cã majoritatea popoarelor Europei isi au originea in interiorul arcului carpatic sau zona carpatodanubiano- ponticã, s-au emis tot felul de teorii generate mai degrabã de interese conjunctural-politice, dar si bazate pe adevãruri dovedite riguros stiintific. Ba, mai mult, se pare cã intre anumite culturi europene ar fi fost o adevãratã competitie in a avea originea in aceastã zonã geograficã. Felix Colson (1804-1870) este printre primii care afirmã cã pelasgii, cu cele patru semintii ale lorpelasgii daci, pelasgii panonieni, pelasgii Thesaliei (pelasgo-vlahii) si pelasgii Epirului -, au populat Europa, rãspandind dialectul lor, care, ulterior, a fost denumit latin. ßVlahii Daciei si ai Turciei europene apartin strãvechii familii a pelasgilor, ei nu sunt descendentii colonilor romani’, afirmã autorul (Nationalite et regeneration de paysans moldovlahique, Paris, 1862). Originea pelasgilor este carpaticã, incat, convins de adevãrul sãu, Felix Colson afirmã fãrã ezitare: ßNu ne mai este ingãduit sã ne indoim astãzi cã natiunile pelasge nu au fost poporul latin si au contribuit la fondarea Romei’, iar Jean Lemoniere afirmã si mai rãspicat: ßceea ce este inafarã de orice indoialã e originea orientalã a celtilor, romanul sau dacul modern este adevãratul celt, a cãrui origine este Europa orientalã’. Nu mai putin categoric este Andre Lefevre (18341904) in cartea sa ßLe races and langues’ (Ed. Biblioteque Scientifique International, 1893) cand spune: ßca si grecii, latinii isi ignorã originile, viata lor istoricã a inceput in secolul al VIII-lea i.H, iar ei nu puteau sã creeze, nici sã intemeieze limba lor in Italia, rãmanand o singurã solutie, sã o aducã cu ei de acolo de unde au plecat, adicã etruscii plecati din zona Muntilor Apuseni’. Sã mai adãugãm acestora si faptul cã unele obiceiuri de la unele curti europene includeau afirmarea doveditã a originii etnice din zona geticã, cum era cazul nobililor sau regilor castilieni, care, la investire lor nobiliarã sau regalã, trebuiau sã demonstreze cã sunt geti. Si polonii, cehii, estonienii si letonii se revendicã cu mandrie astãzi de a fi de origine dacã. De altfel, Gotfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716) in ßUnitatea lingvisticã europeanã’ afirmã categoric: ßceltii cu romanii au origine comunã’ (german in limba latinã inseamnã frate geamãn), originea si-o afirmã atunci cand spun Ich bin Deutch (eu sunt dac); denumirea timpurie a germanilor a fost Alemain si Dac, iar olandezii isi spun de-a dreptul Dutch (daci). Carol Lundius (16381715) afirmã fãrã echivoc, in ßCronica ducilor de Normandia’, cã strãbunii lor au fost vechii daci. Adãugãm si faptul cã teritoriul Germaniei vechi se invecina la est cu Dacia si Panonia si cã ungurii nu s-au linistit decat dupã ce au fost zdrobiti de germani in bãtãlia de la Lechfeld (955), dupã care si-au organizat un stat pe teritoriul aproximativ al Ungariei de astãzi. Panã si englezul Robert Sheringham (16021678), la 1670, in ßDe anglorum Gentis origine Disceptatio’, spunea: ßnoi, englezii de azi, nu stiu de ce ni se spune goti, cand noi suntem de fapt geti de la Marea Neagrã, iar strãbunii nostri geto-dacii au fost cei care denumeau continentele asa cum se numesc ele astãzi: Europa, Asia, Africa, si tot ei inventarã tipurile de scriere si de alfabet’, si asta o spunea cu cateva sute de ani inaintea descoperirii tãblitelor de la Tãrtãria.
continuare în numãrul viitor
* Valeriu Lupudoctor în stiinte medicale
