– continuare din numãrul trecut – Antonio P. Zamparatti mai construise spitalul rural din Negresti si Scoala nr. 2 din Vaslui. Garantia lucrãrilor in valoare de 17500 de lei era asiguratã de bancherii Leon Leff si Moise Sigler, domiciliati in Vaslui. “Directiunea lucrãrei o ave(a) Dl Inginer N. Cerkez, arhitectul Ministerului, care va avea un conductor in permanentã la fata locului, recunoscut de noi, spre observarea zilnicã a constructiunei’ (conform adresei Ministerului Cultelor din 17 noiembrie 1890, inaintatã prefectului judetului Vaslui, inginerului N. Cerkez, seful Serviciului de arhitecturã al Ministerului Cultelor, si antreprenorului Antonio P. Zamparatti). N. Cerkez, in urma propunerii sale, va fi autorizat de Minister sã angajeze incepand cu 15 decembrie 1890, “douã persoane apte pentru conducerea lucrãrilor de constructie ale localului gimnaziului din Vaslui si a clãdirei Institutului de Anatomie din Iasi’. Supravegherea lucrãrilor a revenit din noiembrie 1890 lui I. Rechenberg, conductor desenator, cu o diurnã lunarã de 400 de lei, propus spre inlocuire la 2 mai 1891, cu W. Peceny, arhitectul orasului Vaslui, cu o diurnã lunarã de 250 de lei. La 29 noiembrie 1890, D. C. Vidrascu, prefectul judetului Vaslui (!), informeazã Ministerul despre petitia antreprenorului Antonio P. Zamparatti in vederea trimiterii planurilor si devizului, necesare inceperii lucrãrilor de constructie, cerere reinnoitã la 12 ianuarie 1891 de acelasi prefect, sau la 23 ianuarie 1891 de prefectul Al. Georgescu, care semna in aceastã calitate si la 11 octombrie 1890. Panã la inceputul lunii aprilie 1891, arhitectul Ministerului nu sosise la Vaslui “pentru a fixa pe teren punctele de fondatiune’, prefectul de Vaslui, George St. Aslan, cerand trimiterea acestuia la 16 aprilie 1891. Între 3 si 5 aprilie 1891, sosesc la Vaslui arhitectul inspector I. Galiger si arhitectul Leonida Negrescu, seful Serviciului din Minister, pentru “a fixa pe teren clãdirea Gimnaziului din acest oras, precum si a da instructiuni necesare’. La 6 mai 1891 Nicu G. Ciurea, primarul orasului Vaslui, Leonida Negrescu, arhitectul sef al Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice, I. Galiger, arhitectul inspector al Ministerului, Antonio P. Zamparatti, antreprenorul lucrãrilor, si W. Peceny, conductorul constructiei, s-au “intrunit la locul destinat pentru constructia gimnasiului din urbea Vaslui, dupã ce mai intai am verificat conturul terenului si s-a fixat noua aliniere a stradei, s-a hotãrat ca fatada principalã sã fie paralelã cu strada Nouã si axa clãdirei perpendicularã pe strada si la o depãrtare de 40,50 m de la extremitate(a) de Nord si cu 51,50 m de la cea de Sud. Partea din mijloc a clãdirei va fi cu opt metri retrasã de la alinierea stradei. Punctele care determinã conturul locului si axa clãdirei s-au fixat prin baterea de tãrusi in prezenta noastrã’. Amanarea ceremoniei punerii pietrii fundamentale este anuntatã prefectului George St. Aslan la 23 mai 1891 de cãtre Minister (semnãtura lui G. M. Theodorescu). Ceremonia, fixatã la data de 26 mai 1891, lipsitã de prezenta Ministrului de resort, “impovãrat de numeroase lucrãri’, urmand sã fie prezidatã de Silvestru Bãlãnescu, Episcopul Husului, care isi asumase si oficierea Serviciul Divin de sfintire a clãdirii. Ministrul cere sã fie reprezentat de prefectul si primarul Vasluiului, directorul Gimnaziului, deputatii si senatorii prezenti si notabilitãtile vasluiene. Ministrul inainteazã “tubul continand monetele terei si pergamentele punerii pietrei fundamentale a localului gimnaziului, pe care am dispus a se numi “Kogãlniceanu’ in amintirea uneia din familiile cele mai vechi, care a luptat pentru propãsirea neamului romanesc, si dintre care pergamente, semnate de toti asistentii, unul cu monetele se va pune in piatrã, altul se va incredinta Primãriei comunei, si al treilea se va inapoia Ministerului spre pãstrare in arhivele statului, impreunã cu documentele de proprietate’. Ceremonia punerii pietrii fundamentale s-a fãcut la ora 1300, iar serviciul religios a fost celebrat de protoiereul judetului. Au participat autoritãtile civile, militare, scolile din Vaslui, locuitorii urbei, iar in “ochii tuturor se vedea strãlucind o adancã bucurie ce-i insufla aceastã realizare a visului’. Sunt tinute discursuri de cãtre directorul Gimnaziului si primar, dupã care este asezat actul comemorativ la locul indicat si pregãtit (conform telegramei prefectului George St. Aslan). Redãm in continuare continutul actului comemorativ din 26 mai 1891: “Noi Carol I Din gratia lui Dumnezeu si Vointa nationalã REGE AL ROMžNIEI În al 16-lea an al Domniei No(a)stre (1866-1891) in al 10-lea al Regalitãtii (1881-1891), pus-am astãzi 26 Maiu 1891 impreunã cu Augusta no(a)strã Sotie REGINA ELISAVETA in orasul Vasluiu, capitala judetului Vasluiu piatra fundamentalã a Gimnasiului Kogãlniceanu Mostenitor presumptiv al Coro(a)nei fiind A. S. R. PRINCIPELE FERDINAND AL ROMžNIEI MITROPOLIT AL Moldovei si Sucevei Iosif Naniescu MINISTRU PRESEDINTE General I. E. Florescu MINISTRU CULTELOR SI INSTRUCTIUNII PUBLICE G. M. Theodorescu SECRETARUL GENERAL AL DEPARTAMENTULUI G. I. Ionnescu-Gion PRIMARUL ORASULUI Vasluiu Nicu G. Ciurea ARHITECT alu clãdirii Leonida Negrescu DIRECTOR alu Gimnasiului Stefan Severin Prefect Jud. Vaslui George St. Aslan Întocmindu-s-au trei asemenea acte din cari unul sa asezet la temelia clãdirei, al 2-lea s-a depus spre pãstrare in archivele Statului, si al 3-lea in archiva Ministeriului Cultelor si Instructiunii publice’ . Semnãturile de pe Actul comemorativ din 26 mai 1893 Lucrãrile de executie ale Gimnaziului din Vaslui se realizau paralel cu a celui din Dorohoi. Arhitectul I. Galiger constatã proasta calitate a lucrãrilor de constructie, pe care o face cunoscutã Ministerului la 19 iunie 1891, “cand zidãria nu era decat foarte putin inaintatã’. Antreprenorul Antonio P. Zamparatti nu s-ar fi conformat “dispozitiilor din conditiunile generale si caietul de sarcini, atat in executiune, cat si in intrebuintarea materialelor aprovizionate’. Acelasi arhitect constatã intre 3 si 5 august 1891 nefurnizarea materialului indestulãtor pentru schelãria constructiei si neexecutarea zidãriei “in sensul inãltimii in mod egal pe toatã intinderea’, dar si folosirea grinzilor de brad respinse de el. La 15 august 1891 clãdirea Gimnaziului era “ridicatã din rosu, aproape panã la acoperis cu multã sãlinte si stãruinte din partea antreprenorului, sub privegherea si controlul arhitectului Comunei Urbane Vaslui, D. Peceni, insercinat cu aceastã misiune de cãtrã Ministeriu. / Nici un material nu se intrebuinteaze de antreprenor fãrã a fi controlat de arhitectul priveghetor, nici o lucrare nu s-a efectuat sau efectueazã fãrã prealabila invoire si directiune a zisului arhitect’, contrar afirmatiilor arhitectului I. Galiger, care in raportul adresat Ministerului sustine cã “zidãria de la Gimnaziu nu prezintã nici o soliditate si cã lemnãria pusã pe ziduri nu ar fi in conditiunile devizului respectiv’. De altfel, lucrãrile constructiei au fost supravegheate indeaproape de cãtre D. Donici, prefectul judetului Vaslui, asa cum mãrturiseste chiar el in adresa din 15 august 1891, inaintatã Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice. Arhitectul Leonida Negrescu isi exprimã opiniile diferit de I. Galiger in raportul din 19 august 1891. Lemnãria de brad nu corespunde “stipulatiunilor art. 50 din caietul de sarcini, numai in ceea ce priveste modul tãierii, adicã ea este cioplitã cu barda in loc dea fi tãiatã cu ferãstrãul’, insã se constatã “calitatea excelentã a materialului si regularitatea’ cioplirii. Arhitectul propune admiterea lemnãriei, “scãzand antreprenorului drept pedeapsã diferenta de pret in ceea ce priveste lucrul’. “Refuzand toatã lemnãria aprovisionatã si asezatã ar resulta: 1) dãramarea zidãriei deja inaintatã, care este bine executatã’ si aprovizionarea cu alt material lemnos, care ar amana lucrãrile cu cel putin o lunã de zile, fapt care ar determina intreruperea lucrãrilor si neexecutarea acoperisului. La data intocmirii raportului arãtat, aripa dreaptã a clãdirii era ziditã panã sub acoperis, partea de mijloc panã la nivelul grinzilor etajului I, iar aripa stangã panã la nivelul ferestrelor. Fierãria necesarã constructiei Gimnaziului a fost executatã de Constantin Gh. Gheorghiu, meserias din Vaslui, care se plangea Ministerului in noiembrie 1891 de neachitarea plãtilor de cãtre antreprenorul lucrãrilor, ce se ridicau la 1883 de lei si 43 bani. Cãrãmida, fierãria, nisipul si cimentul au fost furnizate de Bernard Eidinger, iar materialul lemnos, de Lupu Pascal, ambii din Vaslui, care, la randul lor, se plangeau de neachitarea drepturilor bãnesti, antreprenorul fiind impiedicat de garantul bancher Moise Sigler, “care abuzand de increderea Dlui Zamparatti, primeste ultimul mandat ce s-a emis de acel Onor. Minister si astfel profitã de ocazie’(a se vedea plangerea celor doi din 24 noiembrie 1891). Conflictul dintre Antonio P. Zamparatti si Moise Sigler era aplanatã panã la 18 februarie 1892. Lucrãrile de lemnãrie au fost executate de lemnarii Ion Vulpe si Johan Herpst, domiciliati in Vaslui, iar cele de tinichigerie, de maistrul barlãdean Leon Kinsbrumer. Arhitectul I. Galiger verificã intre 28 si 29 februarie 1892 situatia a treia a lucrãrilor executate si a materialelor aprovizionate. Antonio P. Zamparatti cerea la 1 martie 1892 mijlocirea prefectului D. Donici pe langã Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice “pentru mandatarea sumei intregi ce am a mai lua de la Minister pentru aceastã clãdire panã la terminare tot pe numele Dlui M. Sigler, conform declaratiunei autentificatã de Trib(unalul) Vaslui’. Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice il invita pe Antonio P. Zamparatti (asociat cu A. Buzzi) la 29 iulie 1892 la sediul institutiei pentru discutarea construirii si completãrii lucrãrilor Gimnaziului cu o “halã de gimnasticã’ si imprejmuirea trotuarelor, conform planurilor intocmite de Serviciul de Arhitecturã. Ministerul se confruntã cu refuzul antreprenorului vasluian a preturilor propuse, urmand executarea lucrãrilor in regie. Prin adresa din 20 august 1892, prefectul D. Donici amintea finalizarea lucrãrilor pe 1 septembrie “viitor’, “cand incep si cursurile, urmeazã a se strãmuta scoala in el, si in consideratiune cã panã acum nu se vede nici un inceput pentru dotarea acestui local cu mobilierul si materialul necesar’, solicitã interventia Ministerului in acest sens. Interventia prefectului este dublatã de cea a directorului Constantin Calmuschi in aceeasi zi de 20 august 1892. Clãdirea in care functionase Gimnaziul panã in 1892 era supusã “unor reparatii radicale, nefinite incã, si apoi e absolut imposibil a stabili in el clasa a III ce se deschide de la inceputul acestui an scolar’ (1 septembrie 1892), amintind si finalizarea lucrãrilor de constructie a noului local. “Mobilier nu existã aproape de loc, cel vechi deteriorat, e revendicat de Primãrie ca sã-l repare si sã-l ofere scolelor primare’, iar pentru “clasa a III nu existã insã absolut nimica. Primãria nu are alocat in budgetul sãu niciun ban pentru aceasta, incat cursurile nu s-ar putea incepe la timp’. Strict necesare erau obiecte ce nu se puteau procura din Vaslui: storuri, draperii, presuri, stergãtoare de picioare, la care se adaugã sobele si combustibilul.
