Dupã cum am vãzut, izbucnirea primului rãzboi mondial a avut loc intr-un complex de determinãri si eventuale relatii de viitor care nu puteau fi intalnite in altã tarã. Pozitia geograficã fiind si acum, ca intotdeauna, in calea rãutãtilor, o obliga sã ia atitutudine fatã de una dintre pãrti. Pe langã dilema esentialã despre care am mai discutat – Transilvania in ansamblul ei si Bucovina sau Basarabia – interveneau si altele. Relatiile cu vecinii, cu exceptia Serbiei, erau cat se poate de incordate. Austro-Ungaria stãpanea atatea tinuturi romanesti, Bulgaria ne era total ostilã dupã momentul 1913, uitand ce-am fãcut pentru ea de-a lungul istoriei, Rusia ne rãpise Basarabia si, indiferent de atitudinile sale, ipocrit prietenoase sau brutal de sincere, rãmanea in permanentã o sabie a lui Damocles deasupra capului nostru. Sã mai adãugãm si lungimea enormã a granitelor de atunci, in raport cu suprafata tãrii. Mai era o piatrã de moarã care apãsa asupra noastrã: tratatul secret de aliantã cu Tripla formatã din Germania, Austro- Ungaria si Italia. De aici, primele somãri care vin de la Viena si de la Budapesta – romanilor li se aminteste cu insistentã de Tratat si li se cere sã actioneze corespunzãtor. Carol I si politicienii romani gãsesc, insã, o solutie salvatoare: tratatul avea un caracter defensiv: Romania nefiind atacatã, nu avea, deci, cum sã se implice in conflict. Se mai punea problema statutului moral al regelui Carol, un Hohenzollern, rudã apropiatã cu impãratul Germaniei. Regele dã rãspunsuri diplomatice legate de aceastã inrudire si de alte cerinte in discutiile pe care le are cu ambasadorul Czernin, pentru Austro- Ungaria: „Dacã ar fi sã-mi urmez inima, as fi neconditionat cu armata mea alãturi de Tripla Aliantã. De un an, insã, lucrurile s-au schimbat asa de mult, incat nu sunt in situatia de a pãstra tratatul.”. Pentru a nu accentua, practic, lepãdarea de tripla Aliantã, are grijã sã afirme: „Chiar in cazul unui conflict cu Rusia, va pãstra pãstra stricta neutralitate si nicio putere din lume nu-l va putea sili sã ia armele impotriva monarhiei.”. Mereu apar, insã, noi solicitãri, de exemplu cea venitã din partea lui Wilhelm al IIlea, impãratul Germaniei. Acesta il instiinteazã telegrafic despre inceperea rãzboiului cu Rusia si adaugã: „Eu contez pe tine, ca rege si ca Hohenzollern, cã vei rãmane fidel amicilor tãi si cã iti vei tine angajamentele.”. Urmeazã alte telegrame, de la Viena si Budapesta, deoarece pozitia strategicã a Romaniei si armata sa, ce-si dovedise eficienta in 1877, deveniserã o atractie tot mai ispititoare. În sufletul regelui Carol I se dãdea o bãtãlie sfasietoare intre originea sa germanã si sentimentul patriotic romanesc, demonstrat incontestabil in timpul rãzboiului pentru Independentã. Acuitatea contradictiilor dintre stãrile sale de spirit este evidentã in „Însemnãrile zilnice”: „Ca ofiter si rege, trebuie sã-mi tin cuvantul si sã merg alãturi de armata lui (era vorba de Franz Joseph) impotriva Rusiei.”, dar si „Tara este hotãrat impotriva Austro-Ungariei.”. Pe 3 august are loc cel dintai Consiliu de Coroanã. Dupã cum am mai mentionat, au fost convocati toti fruntasii politici, indiferent dacã erau la putere sau in opozitie. Desi nu era vorba de un organ administrativ sau constitutional, Consiliul era convocat in situatii de urgentã si, prin hotãrarile sale, trebuia sã exprime plenar vointa nationalã. Lucrãrile sunt deschise de rege, care prezintã o declaratie in limba francezã, consideratã mai potrivitã, deoarece ar reda mai bine nuantele. A expus din nou orientãrile din tratatul secret, care fusese contrasemnat, incepand din 1883, de prim-ministrii Ion I. C. Brãtianu, Lascãr Catargiu, Dimitrie Sturdza, Titu Maiorescu, dar nu fusese vãzut de niciun alt om politic cu exceptia celor de mai sus (Kiritescu, Istoria, pg. 113). Rezumand textul prezentat de rege, retinem cateva idei principale. El considera cã rãzboiul european a generat o situatie periculoasã, de unde necesitatea stringentã de a se sfãtui cu bãrbatii reprezentativi ai tãrii, fãcand apel la patriotismul, dar si la luciditatea acestora, deoarece o politicã bazatã pe sentimente ar putea duce la un dezastru in circumstantele specifice momentului istoric. Urmeazã un apel la prudentã, dar si o observatie pertinentã – tãrile mici care rãman neutre in timpul marilor conflicte nu sunt, apoi, luate in seamã, iar Romania trebuie sã evite o astfel de posibilã umilintã in viitor. În mod firesc se impune o altã ipotezã, contrarie prudentei rãmanerii in neutralitate, adicã participarea la rãzboi. În aceastã privintã, regele considerã cã opinia publicã nu ar accepta o aliantã cu Rusia, datã fiind aversiunea permanentã, istoricã, fatã de respectiva. S-ar fi impus, deci, sã intrãm in rãzboi alãturi de Tripla Aliantã (Puterile Centrale), care ne-a asigurat protectia pe parcursul ultimilor treizeci de ani, aceasta fiind si o datorie de onoare, implicand respectarea cuvantului dat. Totodatã, insã, Carol este constient cã va intampina o reactie ostilã din partea opiniei publice amintite mai sus in cazul intrãrii in rãzboi alãturi de Germania si, mai ales, de Austro- Ungaria. Regele aminteste de existenta altor „teluri” – fãrã, insã, a mentiona Transilvania si Bucovina, considerand cã, in final, cand se vor linisti lucrurile, tara va binecuvanta o astfel de hotãrare. Ca un argument, amintind de forta armelor (care decide rãzboiul), regele subliniazã forta militarã a Puterilor Centrale, care le va conduce la victorie, Romaniei fiindu-i asigurat, in consecintã, un viitor strãlucit. Cu tot respectul de care se bucura regele, spusele sale au fost primite cu rãcealã, deoarece ostilitatea fatã de Austro-Ungaria era prea puternicã. Un singur glas s-a ridicat in Consiliul de Coroanã in sprijinul regelui, cel al lui P. P. Carp, care ura Rusia si era de acord cu tot ce putea fi impotriva acesteia: „Trebuie rãzboi imediat, sã ajutãm germanismul sã zdrobeascã slavismul. Nu mã preocupã opinia publicã; datoria omului de stat este sã conducã el opinia publicã.” (apud Kiritescu, Istoria, p. 114). Ceilalti participanti, dintre care trebuie sã-i amintim pe Marghiloman, Rosetti, Lahovary, Take Ionescu, Gredisteanu, Pherekyde, Costinescu, s-au opus regelui cu oarecare vehementã. Indiferent de partidele din care fãceau parte, au optat cu totii pentru statutul de neutralitate, primind in acest sens si un neasteptat argument: Italia, a treia membrã a Triplei, si-a declarat oficial neutralitatea si, cum vom vedea, peste un an va intra in rãzboi alãturi de Antanta, impotriva fostilor aliati. I. C. Brãtianu va concluziona in sensul cã in situatii atat de grele ar fi o mare gresealã sã nu se tinã seama de sentimentul public si credea cã este mai normal pentru Romania sã urmãreascã in continuare mersul evenimentelor. În general, participantii au evitat discursurile violente la adresa regelui, Carp a considerat, insã, cã acesta a fost pãrãsit si jignit de cei din jurul sãu, desi timp de zeci de ani a asigurat pacea si prosperitatea Romaniei. A urmat replica lui Brãtianu, acesta afirmand cã tocmai atitudinea participantilor la Consiliu a evitat aparitia unei rupturi intre rege si poporul sãu, pe cand intrarea in rãzboi ar fi sters, in mentalul popular, toate remarcabilele sale realizãri. În final, regele a fost nevoit sã-si recunoascã infrangerea: „Constat cã reprezentantii tãrii, aproape in unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constitutional mã supun vointei dumneavoastrã. Mi-e fricã insã cã prestigiul tãrii va iesi micsorat din sedinta de astãzi si cã ati luat o hotãrare de care Romania se va cãi in viitor.”. A rãmas stabilit cã Romania neutrã va consolida, totusi, frontierele sale, va urmãri cu mare atentie evenimentele si va reactiona asa cum va fi necesar la momentul potrivit. Undeva se aplica dictonul latin „Si vis pacem, parabellum” – „Dacã vrei pace, pregãteste-te de rãzboi”. Desigur, nimeni nu credea in permanenta neutralitãtii, se stia cã odatã si odatã va trebui luatã hotãrarea de a intra in rãzboi alãturi de o anumitã tabãrã. Diferentele de opinie de la cel mai inalt nivel se regãseau, aproape exploziv, la nivelul opiniei publice. A devenit un loc comun, vom intalni de la Kiritescu panã la Boia mentionatã divizarea romanilor care se interesau de politicã in acea vreme in germanofili si antantofili, mai degrabã francofili, fiindcã Anglia nu era prea cunoscutã, iar Rusia era uratã de toatã lumea. Fiecare dintre aceste douã tabere sau curente poseda o gamã mai mult sau mai putin convingãtoare de argumente: argumentul de bazã al germanofililor, in majoritatea lor la fel de buni patrioti ca si adversarii lor, era cã Rusia (cu toate pãcatele ei, de la prima invazie, din fericire incheiatã cu infrangerea de la Stãnilesti, panã la comportarea agresivã de dupã 1877) reprezenta un simbol al tiraniei, al unei politici profund antidemocratice pe care ar fi vrut sã o rãspandeascã pretutindeni in lume; in plus, Rusia era consideratã o adevãratã inchisoare a popoarelor, zeci de neamuri, de diverse origini si rase, zãceau sub jugul sãu, fiind supuse unui regim de deznationalizare fãrã egal. În cazul unei victorii, de care, din fericire, nu a beneficiat, Rusia ar fi primit rãsplata visatã de secole si cuprinsã in testamentul lui Petru cel Mare, si anume de a stãpani Constantinopolul, adicã si Bosforul si Dardanelele, ceea ce insemna cã Romania urma sã devinã o enclavã in Imperiul rus, dacã nu o parte a acestuia. Însã, mai mult decat atat, germanofilii puneau problema Basarabiei, supuse unei ample deznationalizãri, cu consecinte nu numai politice, ci si lingvistice si chiar sufletesti. Celor care opuneau Basarabia Transilvaniei, germanofilii le demonstrau cu usurintã cã identitatea romanilor de acolo era mai putin amenintatã si, intrun viitor, vor putea fi alipiti. De cealaltã parte, francofilii se bucurau de mult mai multã popularitate, afinitãtile noastre cu „sora mai mare” erau nenumãrate si pe diverse paliere. Ne uneau, de la inceput, inscrierea comunã in marea familie latinã, asemãnãrile de limbã si cele culturale. Secolul al XIX-lea, considerat secol al Renasterii Romaniei, s-a desfãsurat la noi primordial in coordonatele influentei franceze in toate domeniile posibile, de la filosofie si ideologie panã la distractii si modã vestimentarã. Sã ne amintim de faptul cã personalitãti de frunte, revolutionarii de la 1848 si luptãtorii pentru Unirea din 1859, s-au format in Franta, la fel atatia poeti, pictori etc. – desi nu intotdeauna influenta francezã a fost beneficã, ea aducand si unele note de superficialitate, de tratare cu usurintã a unor probleme de moralitate, consideratã o realitate/valoare mai putin importantã in raport cu altele. Iar peste orice argument al adversarilor, si aici intervenea o problemã de interes national, cea a Transilvaniei. Romanii, de la toate varstele si din toate mediile sociale erau convinsi cã trebuie sã lupte pentru Unirea acesteia cu Romania – situatiile de acolo erau mult mai mediatizate decat cele din Basarabia si nimeni, aproape, nu concepea ca soldatul roman sã meargã in bãtãlie alãturi de cel maghiar, care de atatea ori le masacrase fratii.
– va urma –
Dan Ravaru
