Denumirea acestei pãrti a Moldovei, consideratã mai mult sau mai putin logic, o provincie aparte, se datoreazã exclusiv unei ocupatii strãine care a durat intre anii 1775- 1918. Panã atunci, acel teritoriu moldovenesc nu era denumit in mod particular; era vorba de tinutul Cernãuti, parte din tinutul Sucevei si ocolul Campulungului. Pentru participarea sa, mai mult simbolicã, la rãzboiul rusoturc, in 1779, Austria (recte Imperiul habsburgic) a dorit sã fie si ea recompensatã, alegand ca motivatie rezolvarea unei probleme stringente. În anul 1772, cand a avut loc prima impãrtire a Poloniei, Austria primise provincia Galitia si, pentru deplina stãpanire a acesteia, avea nevoie de un drum strategic intre Transilvania si noua achizitie teritorialã. De aceea, se impune, din ratiuni militare si economice, „rãsluirea” unei pãrti din Moldova. Nu a contat pentru viitorii ocupanti faptul cã aici se afla adevãrata inimã a tãrii: fostele capitale Siret si Suceava, importanta resedintã religioasã de la Rãdãuti si monumentele de mare incãrcãturã spiritualã, de valoare esteticã si arhitectonicã, mãnãstirile Putna, Voronet, Moldovita, Sucevita, Lujeni etc.. Dacã austriecii nu tineau cont de aceste aspecte de ordin moral, erau, insã, obligati sã ia in seamã alte impedimente. Din punct de vedere juridic, Imperiul Otoman isi exercita suzeranitatea asupra Moldovei, dar, conform vechilor tratate, nu aveau dreptul sã dispunã cedãri teritoriale. Apoi, situatia de fapt era cã tara se afla sub ocupatia temporarã a rusilor, deci si acestia aveau un cuvant de spus. Atunci au intervenit pentru rezovare mituirea si coruptia – doar ne aflãm la Portile Orientului! Numai cã, de data aceasta, protagonistii au fost reprezentantii unui stat „european”, nu romanii, ce sunt „invinovãtitii de serviciu”. Constantin Kiritescu trece in revistã respectivele diligente oneroase: „Rumiantev, comandantul trupelor rusesti, si-a retras armata de pe viitorul teritoriu bucovinean pentru 5.000 de galbeni si o frumoasã tabacherã de aur, impodobitã cu briliante. Dragomanul (traducãtorul turcilor, deoarece acestia nu aveau voie sã invete limbi strãine) Curtii otomane, fanariotul Moruzi, a primit si el 10.000 de piastri, iar hotarnicul turc 3.100 de ducati (probabil s-a tocmit). Remarcabil este faptul cã turcii nu au cedat pretentiilor austriece, de o uimitoare lãcomie, care se extindeau si asupra tinuturilor Botosani, Roman si Neamt. La mituire s-a adãugat, insã, si crima. Deoarece domnitorul Grigore Ghica a protestat vehement impotriva acestui rapt teritorial si, sprijinit de boierii tãrii, pãrea gata sã treacã la actiuni concrete, austriecii au „aranjat” asasinarea sa de cãtre turci. Patriotismul panã la jertfã al acestui domnitor, desi de origine strãinã, i-a impresionat pe contemporani si a avut ecouri in creatii literare, una dintre acestea fiind, conform unor cercetãtori, un prim spectacol de teatru in limba romanã, realizat de elevii Seminarului din Blaj. Cu scrupulozitate nemteascã, austriecii au fãcut si un inventar al cheltuielilor fãcute pentru obtinerea viitoarei Bucovine: „15.012 piastri si 20 parale sau, in monedã austriacã, 16.889 florini si trei si jumãtate cruceri (creitari). Mai trebuiau adãugate, pe langã tabacherã si banii dati lui Rumiantev, alte daruri: vase de portelan, oglinzi si un cutit cu maner de argint si pietre pretioase, fãcute cadou ministrilor Portii (otomane).” – Kiritescu, Istoria, pg. 73. Pe langã toate cele de mai sus, rezolvate deja, mai trebuia gãsit si un nume pentru teritoriile rãpite Moldovei. Initial, tot ce s-a luat din trupul tãrii s-a chemat Osterreichische Moldau, adicã Moldova austriacã. Dupã cativa ani, considerand, probabil, cã legãtura cu Moldova era prea evidentã, s-a gãsit un alt nume: Bucovina (Bukowina). Cuvantul, de origine slavã, fusese adoptat de multã vreme de cãtre moldoveni. Îl intalnim pretutindeni, desemnand pãdurile mari de fagi („bucov” insemnand fag). Una dintre „bucovinele” des citate era, de exemplu, pãdurea care se intinde intre Rebricea si Barnova. Acest substantiv comun, care era folosit si pentru vestitii Codrii Cosminului, a devenit, astfel, substantiv propriu, nume pentru o parte a Moldovei, Bucovina. Pretextand cã drumul strategic ar fi un „cordon sanitar”, s-a ajuns si la denumirea popularã de „Cordun”, de unde a provenit numele de Corduneanu. Un alt exemplu: locuitorii comunei Vãleni – Vaslui, monografiati de profesorul Octavian Dumitriu, erau originari din Bucovina si pãstrau traditia venirii lor din „Cordun”. Populatia din teritoriul anexat de Austria, nu prea numeroasã dupã criteriile ocupantilor, era majoritar romaneascã: 75.000 in total, dintre care 63.700 romani, 8.400 ruteni (ramurã a ucrainienilor, consideratã de unii drept un popor aparte) si 526 de evrei. Cifrele sunt citate de Constantin Kiritescu dupã serioase statistici austriece. Tot conform acestora, insã, in 1910, cifrele sunt cu totul noi si cu totul uluitoare: 273.000 romani, 300.500 ruteni (ucrainieni), 102.000 evrei. Cum s-a ajuns la aceste raportãri? Pentru inceput, spre deosebire de primul recensãmant, cand era nevoie sã se stie exact situatia din noul teritoriu, in 1910 a intervenit factorul politic. Neexistand atunci un stat ucrainian, era normal ca numãrul celor apartinand poporului respectiv sã fie exagerat, iar al romanilor, care puteau nãzui la o tarã a lor, sã fie diminuat. Altã cauzã a fost alipirea administrativã a Bucovinei la Galitia, provincie fostã polonezã, dar cu o populatie amestecatã (polonezi, ruteni si un foarte mare numãr de evrei). Cei care se mutau in Bucovina primeau importante avantaje, intre care loturi de pãmant, libertãti in domeniul comertului, iar pentru o perioadã de 50 de ani de la ocuparea tinutului nu a existat obligatia serviciului militar. Privilegierea elementului ucrainian de cãtre austrieci a dus la pierderea identitãtii nationale a unor grupuri de romani, inconjurati de cei veniti din Galitia. Astfel, in multe sate, pe vechile pietre de cimitir sunt nume romanesti, desi actualii locuitori vorbesc in ucrainianã. Procesul acesta continuã si astãzi, chiar mai acut, ucrainienii desfiintand scolile romanesti si interzicand limba romanã in Bucovina de Nord, aflatã sub stãpanirea lor, iar politicienii de la Bucuresti nici gand sã protesteze! Ei iubesc Ucraina mai mult decat iubesc Romania, respectand cu sfintenie ordinele primite de undeva. Nu putem, insã, sã negãm si unele aspecte pozitive ale prezentei Austriei – aici nu avem de-a face, in linii mari, cu brutalitatea ungureascã. Erau deosebiri intre modalitãtile de actiune ale Vienei si ale Budapestei. Pornind de la principiul „divide et impera” („imparte si stãpaneste”), fiind, totodatã, constienti cã nu au cum sã germanizeze numeroasele populatii ale Imperiului, austriecii acordau unele drepturi, cu taraita si diferentiat. Cu toatã favorizarea ucrainienilor, si romanii au beneficiat de unele drepturi, in primul rand accesul la culturã. În 1875 se infiinteazã Universitatea din Cernãuti, germanã, care avea, insã, si o catedrã de Limba si Literatura Romanã, exista si invãtãmant teologic superior in romaneste. Dar aceste mãsuri au avut si unele efecte negative, o parte dintre fruntasii romani fiind atrasi de cultura si de mentalitatea austriece (colonistii germani s-au impus prin hãrnicia si priceperea in mestesuguri si in modernizarea muncilor agricole), ceea ce nu era rãu in sine, insã contribuia la indepãrtarea romanilor de spiritul romanesc. În memoriile sale, Constantin Stere relateazã cã intelectualii pe care ii contactase in ideea dezvoltãrii respectivului spirit romanesc preferau sã vorbeascã cu el in limba germanã, la fel cum i s-a intamplat, dealtfel, si regelui Carol I. Cu toate acestea, totusi, spiritualitatea romaneascã nu a putut fi innãbusitã sau infrantã – procedurile mai blande nu au dat rezultatele scontate, la fel cum nu au reusit nici mijloacele odioase ale ungurilor. Boierii Hurmuzachi au creat pe mosia lor de la Cernauca un adevãrat centru al romanismului, la fel cum au fãcut si cãlugãrii de la Putna. Conducãtori de suflet ai neamului nostru din Bucovina, grupati in jurul lui Iancu Flondor, duc o adevãratã luptã pentru afirmarea nationalã la Viena si Cernãuti. La randul sãu, Eminescu va aduce un suflu nou in sufletul romanilor de aici, iar Ciprian Porumbescu va transpune in muzicã suferintele si idealurile lor. În prejma primului rãzboi mondial, atmosfera se schimbã, incepe o adevãratã persecutie a romanilor, cursurile superioare in limba romanã sunt suspendate, favorizarea celorlalte minoritãti este tot mai accentuatã. Concluziile trase de Constantin Kiritescu, desi amare, au, dorim sã credem, si o notã de optimism: „Astfel, la 140 de ani de la rãpirea Bucovinei, o stãpanire dusmanã e pe cale sã-si atingã scopul criminal: instrãinarea tãrii prin deznationalizarea, imputinarea. Sãrãcia si disparitia elementului romanesc. Dulcea Bucovinã, vesela grãdinã a poetilor, plinã de amintirile gloriosului trecut al Moldovei, murea pe incetul si isi intindea bratele rugãtoare cãtre sora mai mare.”. Începutul rãzboiului mondial ii aruncã in luptã si pe romanii bucovineni, pretinzandu-li-se un fals patriotism austriac. Momentul este ilustrat de un cantec popular care mai circula prin Frãtãuti in urmã cu 40 de ani: „Frunzulitã ruptã-n zece În anul patrusprezece O vinit o tristã veste Cã rãzboi cu rusu este. De la douzeci si doi Panù la patruzeci si doi Tãti sã plecãm la rãzboi. Noi mergem si mai cantam Maicile-n urmã plangim. Maicile-si plangeu ficiorii Nevestele sotiorii Si fetele petitorii Dar noi din grai le grãiem: „Taceti voi maici si mandre Nu plangeti. Cã noi mergem sã luptãm Tara sã ne-o apãrãm Si noi mergem la rãzboi Nustù de-om mai vini-napoi Si noi mergem in bãtaie Unde om pi om si taie”. Înc-amu am intrat in focu Da vin gloantele potopuù Vin gloantele vajaind Vin tunurile bubuind Vin granate, vin srapnele Picã voinici cate stele. Pic-un voinic in cãrare La el vine-o fatã mare Ca si-i tie lumanare. Da vine-un cãpitan cãlare Tot strigand in gura-mare Stange-ti, lele, lumanare Cã la catan-asa ii datã Sã moarã moarte-mpuscatã.”
– va urma –
n Dan Ravaru
