– continuare din numrul trecut –
Cu toate c dorinta poetului a fost alta, ceremonia inhumrii avea s fie de o grandoare tcut si resemnat, plin de sobrietate si tristete, marcat de jale si respect. Sicriul singurul de simplitatea dorit de Eminescu a fost depus la Biserica „Sfantul Gheorghe cel Nou” ctitoria lui Constantin Brancoveanu lang catafalc fiind asezate Poesiile (editia princeps), colectia revistelor „Convorbiri Literare” si „Fantana Blanduziei”. Nenumrate cununi de laur si coroane de flori din partea Academiei Romane, Presei Romane, redactiilor de ziare, societtilor si asociatiilor culturale, Societtii Tinerimea Roman, Societtii Studenteasc „Unirea”, admiratorilor, elevilor si studentilor aveau s acopere catafalcul. O persoan indoliat va depune un buchet de „nu m uita” pe pieptul poetului. Era Veronica Micle. Pelerinajul avea s dureze pan in ziua inhumrii. Prin acest „perigrinaj complect” („Rzboiul”, 18 iunie 1889), o lume indurerat isi lua rmas bun de la „poetul lor de suflet”, dovad evident a pretuirii de care sa bucurat din partea poporului su. Oficialittile au fost reprezentate de trei prim ministri (doi fosti si cel in functie), presedintele Academiei Romane, in persoana lui Mihail Koglniceanu, ministri, conductori de societti si asociatii, floarea literaturii si ziaristicii romane. Serviciul religios a inceput la orele 17.30, dup care a urmat primul discurs, tinut de Grigore Ventura, in care s-a subliniat cu patos faptul c „Eminescu nu a fost a nimnui, ci a tuturor romanilor”, c „lacrimile romanilor se vor preface in roua roditoare si binefctoare sub razele luminoase ce va rspandi soarele amintirii poetului”, un discurs avantat si patetic care nu-l recomand catusi de putin ca executant al cabalei antieminesciene invocat de adeptii acestei teorii. Dup discurs, corul Bisericii „Domnita Blasa” dirijat de Costache Brcnescu, va interpreta romanta „Mai am un singur dor”, pe versurile poetului, care avea s rsune cu jale, melancolic si dureros peste intreaga multime. ntr-o tcere trist si dureroas, sicriul este asezat pe un dric tras de doi cai, cortegiul fiind condus de trei jandarmi clare. Un lung sir de oameni se vor incolona pe lungul drum spre cimitirul Belu (Serban Vod). La Universitate, D. Aug. Laurian, directorul ziarului „Constitutionalul”, va sublinia in discursul su c „astzi se inmormanteaz o glorie national… ca poet un titan, ca ziarist un atlet… spinteca norii cu gandul si gsea dincolo de stele forme noi pentru cugetarea romaneasc… un ouvrier al cugetrii… El s-a stins prea devreme, nu inainte de a revrsa valuri de lumin in cugetarea romaneasc”. Tot la Universitate, studentul la litere botosnean Constantin Calmuschi va vorbi in numele tinerimii romane, tinerime care a invtat de la poet „cum s se adanceasc in meditatie si cum s se inalte in gandire… pentru c umbra acestui vis a fost atat de mare, incat veacuri multe falnic se vor simti plutind si insufletind asupra celor ce te vor studia si admira” („Adevrul”, 20 iunie 1889). Tot aici se va realiza si o imortalizare in tus a evenimentului, prin care C. Jiquidi tatl va incerca s surprind grandoarea evenimentului. nainte de a fi coborat in mormant, doctorul Ion Neagoe va tine ultimul discurs, un discurs emotionant, incrcat de durere, care a fcut ca toat asistenta s lcrimeze: „mare este jalea si durerea pe care azi o simte toat suflarea romaneasc, mare si nemrginit cum a fost sufletul acestui nemuritor”. Sicriul va fi coborat apoi pe unduirile melodice si triste ale aceleeasi „Mai am un singur dor”, interpretat de acelasi cor, lsand in sufletul celor prezenti „o puternic si trist amintire”, pentru c se tria senzatia c „se ingropa nu numai un om, ci tezaurul poporului roman”. Cu sufletul greu si inima cernit, Titu Maiorescu si amicii de la „Junimea” vor rmane pan la acoperirea cu pmant a mormantului. n semn de respect din partea tinerimii romane, care efectiv isi diviniza idolul, Stefan Cosereanu elev la Liceul „Matei Basarab” si studentul Simion Mehedinti viitorul academician si istoric crestin vor veghea la mormant pan la ivirea luceafrului si lunii care, in acel amurg tarziu, aveau s strluceasc mai frumos ca niciodat. „S ne inchinm cu tristete si admiratie in fata acestui mormant deschis prematur; trupul lui Eminescu s-a dus, ins inteligenta lui a rmas printre cei vii („LIndependence Roumain”, 18 iunie, 1889), iar „Libertatea” din 22 iunie 1889 titra: „Cuvine-se dar astzi cand mormantul a inchis pentru totdeauna pe cel mai ilustru dintre fiii Daciei romane s vrsm pentru el o lacrim de mustrare, pentru el, pe care l-am avut si n-am stiut a-l pretui.”
Reflectii postume
Desfsurarea tristului eveniment va fi diferit apreciat de presa timpului. Cel mai aproape de adevr pare s fi fost „Universul Literar”, sptmanal care apreciaz evenimentul ca fiind de o „duiosie impuntoare”, asa cum a fost si sufletul poetului. Un doliu national coborat in sufletul unui popor pe care, din nefericire, posteritatea avea s-l perceap altfel. Este necesar precizarea c nimeni si nimic din ceea ce a insemnat ultimele zile ale poetului, nu a sugerat existenta vreunei tentative de victimizare a sa din partea vreunei conspiratii sau organizatii oculte. Natiunea l-a cinstit, presa l-a onorat, multimea l-a venerat, prietenii l-au inconjurat cu aceeasi pretuire din totdeauna, iar contestatarii si dusmanii au tcut resemnati. Pan si Bogdan Petriceicu Hasdeu, care-i minimalizase opera, i-a dedicat o pagin in revista sa, „o pagin in onoarea aceluia care face onoare trii sale” prin „o scurt, dar plin de adevr izbitor si crud, amintire despre Mihail Eminescu” („Telegraful Roman”, 20 iunie, 1889), ca s nu mai vorbim de Alexandru Macedonski, care-si incasase consecintele oprobriului public. Perceput la moartea sa doar ca poet de exceptie si jurnalist militant, opera lui abia de acum va incepe s fie pus in valoare. Mai bine de un secol de cercetare va continua s uimeasc generatie dup generatie de critici, prin evaluarea si punerea in valoarea a vastittii si diversittii creatiei sale, demonstrand c intuitia contemporanilor asupra genialittii sale a fost una corect, de aici si emotionanta desprtire de cel ce avea s devin arheul culturii romane. De aici si contrastul izbitor intre realitatea momentului si minimalizarea voit din partea celui care i-a scris biografia (G. Clinescu, n.n.). Eminescu nu a fost un singuratic, desi a iubit singurtatea si a cutat-o mereu. Nu a trit izolat, nu s-a situat in afara realittilor vremii sale; ba din contra, el a fost o prezent vie, receptiv la tot ce a insemnat cultur, viat social, mediu politic, istorie, eveniment cotidian, trecut, prezent si viitor pentru neamul su. El s-a izolat doar atunci cand se retrgea in meditatie, gandire si creatie. Nu a fugit de oameni, ci dimpotriv, i-a cutat, intelegandu-i ca nimeni altul din vremurile sale, mai ales din perspectiva istoric a neamului su. Nu a stiut s mint si a taxat necruttor nedreptatea, ipocrizia si demagogia doar cu armele scrisului su, fr ca s poarte acea „cocoas intelectual”, atat de comun printre oamenii politici si de cultur. A ars la flacra geniului su care pan la urm i-au topit aripile gandirii si imaginatiei. Este ceea ce contemporanii vedeau si urmreau cu incantare si uimire, dar si cu durere. Notorietatea sa era una de nivel national si suferinta sa era bine cunoscut publicului larg. n acest context, se ridic o intrebare de bun simt. Cine, in asemenea conditii, si-ar fi permis s pun la cale o conspiratie sau un complot antieminescian, fr ca acest lucru s nu fi devenit imediat public? n aceeasi not, se poate ridica si a doua intrebare. Cum ar fi putut Maiorescu si junimistii Ventura, Simtion si altii s participe la „arestarea ilegal” si izolarea sa ca alienat mintal, in ideea cinic si bestial de a-l scoate din viata public intr-o asemenea manier grotesc? Cand toti acestia si multi, multi altii, stiuti si nestiuti au asistat cu durere si au participat cu ce au putut la alinarea groaznicelor suferinti pe care poetul le-a suportat in ultimii sase ani din viata sa chinuit. Desfid pe oricine consider c a trimite in strintate pentru consult, asistent medical si sanatorizare este o chestiune simpl chiar si astzi, cu atat mai mult la acea vreme, si inc cu insotitor, asa cum amicii si de la „Junimea” in frunte cu Titu Maiorescu un adevrat mecena pentru Eminescu au fcut-o in mod repetat. Din calvarul vietii sale posteritatea avea s dezvolte de o manier fantezist dac nu de-a dreptul cinic nefericita teorie a conspiratiei, devenit subiect de roman, numai dup ce aceast ipotez a fost lansat de cinicii de la „Adevrul” in anul 1911, in ideea de a macula memoria unui popor care siar fi sacrificat idolul. Aceeasi intentie se poate intui si din preluarea nefericit a probabilittii diagnostice de nebunie luetic, dezvoltat apoi de cativa medici neinspirati si de o critic literar la fel de neinspirat, culminand cu cinismul clinescian, care va dori s aseze pe fruntea olimpian a poetului stigmatul rusinii alturi de cea a geniului. Asa cum posteritatea prin eforturile admirabile ale criticii literare a reusit s pun in valoare arheitatea creatiei eminesciene, aceeasi critic literar are obligatia s izbveasc imaginea poetului de stigmatul luetic si de elucubratiile biografice indeosebi clinesciene luetice sau sacrificiale, ridicandu-l astfel pe omul Eminescu la nivelul operei sale. Chestiune de bun simt si moralitate elementar pentru critica literar, care are astzi la indeman instrumentele necesare pentru promovarea adevrului privind viata martiric a celui care „a rsturnat muntele gandirii in marea inchipuirii” (A. D. Xenopol). Un pas important in aceast directie l-a fcut de o manier onest si meritorie criticul Nicolae Manolescu, care a avut franchetea s valorizeze realitatea medical din odiseea eminescian („Adevrul” – 28 iunie 2013). Pe aceeasi traiectorie, a adevrului stiintific, se inscrie si criticul Theodor Codreanu, pentru care argumentul medical are valoare ontologic (vezi Eminescu in captivitatea „nebuniei”).
Valeriu Lupu – doctor n stiinte medicale
