– continuare din numãrul trecut –
Cu toate cã dorinta poetului a fost alta, ceremonia inhumãrii avea sã fie de o grandoare tãcutã si resemnatã, plinã de sobrietate si tristete, marcatã de jale si respect. Sicriul » singurul de simplitatea doritã de Eminescu » a fost depus la Biserica „Sfantul Gheorghe cel Nou” » ctitoria lui Constantin Brancoveanu » langã catafalc fiind asezate Poesiile (editia princeps), colectia revistelor „Convorbiri Literare” si „Fantana Blanduziei”. Nenumãrate cununi de laur si coroane de flori din partea Academiei Romane, Presei Romane, redactiilor de ziare, societãtilor si asociatiilor culturale, Societãtii Tinerimea Romanã, Societãtii Studenteascã „Unirea”, admiratorilor, elevilor si studentilor aveau sã acopere catafalcul. O persoanã indoliatã va depune un buchet de „nu mã uita” pe pieptul poetului. Era Veronica Micle. Pelerinajul avea sã dureze panã in ziua inhumãrii. Prin acest „perigrinaj complect” („Rãzboiul”, 18 iunie 1889), o lume indureratã isi lua rãmas bun de la „poetul lor de suflet”, dovadã evidentã a pretuirii de care sa bucurat din partea poporului sãu. Oficialitãtile au fost reprezentate de trei prim ministri (doi fosti si cel in functie), presedintele Academiei Romane, in persoana lui Mihail Kogãlniceanu, ministri, conducãtori de societãti si asociatii, floarea literaturii si ziaristicii romane. Serviciul religios a inceput la orele 17.30, dupã care a urmat primul discurs, tinut de Grigore Ventura, in care s-a subliniat cu patos faptul cã „Eminescu nu a fost a nimãnui, ci a tuturor romanilor”, cã „lacrimile romanilor se vor preface in roua roditoare si binefãcãtoare sub razele luminoase ce va rãspandi soarele amintirii poetului”, un discurs avantat si patetic care nu-l recomandã catusi de putin ca executant al cabalei antieminesciene invocatã de adeptii acestei teorii. Dupã discurs, corul Bisericii „Domnita Bãlasa” dirijat de Costache Bãrcãnescu, va interpreta romanta „Mai am un singur dor”, pe versurile poetului, care avea sã rãsune cu jale, melancolic si dureros peste intreaga multime. Într-o tãcere tristã si dureroasã, sicriul este asezat pe un dric tras de doi cai, cortegiul fiind condus de trei jandarmi cãlare. Un lung sir de oameni se vor incolona pe lungul drum spre cimitirul Belu (Serban Vodã). La Universitate, D. Aug. Laurian, directorul ziarului „Constitutionalul”, va sublinia in discursul sãu cã „astãzi se inmormanteazã o glorie nationalã… ca poet un titan, ca ziarist un atlet… spinteca norii cu gandul si gãsea dincolo de stele forme noi pentru cugetarea romaneascã… un ouvrier al cugetãrii… El s-a stins prea devreme, nu inainte de a revãrsa valuri de luminã in cugetarea romaneascã”. Tot la Universitate, studentul la litere botosãnean Constantin Calmuschi va vorbi in numele tinerimii romane, tinerime care a invãtat de la poet „cum sã se adanceascã in meditatie si cum sã se inalte in gandire… pentru cã umbra acestui vis a fost atat de mare, incat veacuri multe falnic se vor simti plutind si insufletind asupra celor ce te vor studia si admira” („Adevãrul”, 20 iunie 1889). Tot aici se va realiza si o imortalizare in tus a evenimentului, prin care C. Jiquidi » tatãl » va incerca sã surprindã grandoarea evenimentului. Înainte de a fi coborat in mormant, doctorul Ion Neagoe va tine ultimul discurs, un discurs emotionant, incãrcat de durere, care a fãcut ca toatã asistenta sã lãcrimeze: „mare este jalea si durerea pe care azi o simte toatã suflarea romaneascã, mare si nemãrginitã cum a fost sufletul acestui nemuritor”. Sicriul va fi coborat apoi pe unduirile melodice si triste ale aceleeasi „Mai am un singur dor”, interpretat de acelasi cor, lãsand in sufletul celor prezenti „o puternicã si tristã amintire”, pentru cã se trãia senzatia cã „se ingropa nu numai un om, ci tezaurul poporului roman”. Cu sufletul greu si inima cernitã, Titu Maiorescu si amicii de la „Junimea” vor rãmane panã la acoperirea cu pãmant a mormantului. În semn de respect din partea tinerimii romane, care efectiv isi diviniza idolul, Stefan Cosereanu » elev la Liceul „Matei Basarab” » si studentul Simion Mehedinti » viitorul academician si istoric crestin » vor veghea la mormant panã la ivirea luceafãrului si lunii care, in acel amurg tarziu, aveau sã strãluceascã mai frumos ca niciodatã. „Sã ne inchinãm cu tristete si admiratie in fata acestui mormant deschis prematur; trupul lui Eminescu s-a dus, insã inteligenta lui a rãmas printre cei vii („LùIndependence Roumain”, 18 iunie, 1889), iar „Libertatea” din 22 iunie 1889 titra: „Cuvine-se dar astãzi cand mormantul a inchis pentru totdeauna pe cel mai ilustru dintre fiii Daciei romane sã vãrsãm pentru el o lacrimã de mustrare, pentru el, pe care l-am avut si n-am stiut a-l pretui.”
Reflectii postume
Desfãsurarea tristului eveniment va fi diferit apreciatã de presa timpului. Cel mai aproape de adevãr pare sã fi fost „Universul Literar”, sãptãmanal care apreciazã evenimentul ca fiind de o „duiosie impunãtoare”, asa cum a fost si sufletul poetului. Un doliu national coborat in sufletul unui popor pe care, din nefericire, posteritatea avea sã-l perceapã altfel. Este necesarã precizarea cã nimeni si nimic din ceea ce a insemnat ultimele zile ale poetului, nu a sugerat existenta vreunei tentative de victimizare a sa din partea vreunei conspiratii sau organizatii oculte. Natiunea l-a cinstit, presa l-a onorat, multimea l-a venerat, prietenii l-au inconjurat cu aceeasi pretuire din totdeauna, iar contestatarii si dusmanii au tãcut resemnati. Panã si Bogdan Petriceicu Hasdeu, care-i minimalizase opera, i-a dedicat o paginã in revista sa, „o paginã in onoarea aceluia care face onoare tãrii sale” prin „o scurtã, dar plinã de adevãr izbitor si crud, amintire despre Mihail Eminescu” („Telegraful Roman”, 20 iunie, 1889), ca sã nu mai vorbim de Alexandru Macedonski, care-si incasase consecintele oprobriului public. Perceput la moartea sa doar ca poet de exceptie si jurnalist militant, opera lui abia de acum va incepe sã fie pusã in valoare. Mai bine de un secol de cercetare va continua sã uimeascã generatie dupã generatie de critici, prin evaluarea si punerea in valoarea a vastitãtii si diversitãtii creatiei sale, demonstrand cã intuitia contemporanilor asupra genialitãtii sale a fost una corectã, de aici si emotionanta despãrtire de cel ce avea sã devinã arheul culturii romane. De aici si contrastul izbitor intre realitatea momentului si minimalizarea voitã din partea celui care i-a scris biografia (G. Cãlinescu, n.n.). Eminescu nu a fost un singuratic, desi a iubit singurãtatea si a cãutat-o mereu. Nu a trãit izolat, nu s-a situat in afara realitãtilor vremii sale; ba din contra, el a fost o prezentã vie, receptivã la tot ce a insemnat culturã, viatã socialã, mediu politic, istorie, eveniment cotidian, trecut, prezent si viitor pentru neamul sãu. El s-a izolat doar atunci cand se retrãgea in meditatie, gandire si creatie. Nu a fugit de oameni, ci dimpotrivã, i-a cãutat, intelegandu-i ca nimeni altul din vremurile sale, mai ales din perspectiva istoricã a neamului sãu. Nu a stiut sã mintã si a taxat necrutãtor nedreptatea, ipocrizia si demagogia doar cu armele scrisului sãu, fãrã ca sã poarte acea „cocoasã intelectualã”, atat de comunã printre oamenii politici si de culturã. A ars la flacãra geniului sãu care panã la urmã i-au topit aripile gandirii si imaginatiei. Este ceea ce contemporanii vedeau si urmãreau cu incantare si uimire, dar si cu durere. Notorietatea sa era una de nivel national si suferinta sa era bine cunoscutã publicului larg. În acest context, se ridicã o intrebare de bun simt. Cine, in asemenea conditii, si-ar fi permis sã punã la cale o conspiratie sau un complot antieminescian, fãrã ca acest lucru sã nu fi devenit imediat public? În aceeasi notã, se poate ridica si a doua intrebare. Cum ar fi putut Maiorescu si junimistii » Ventura, Simtion si altii » sã participe la „arestarea ilegalã” si izolarea sa ca alienat mintal, in ideea cinicã si bestialã de a-l scoate din viata publicã intr-o asemenea manierã grotescã? Cand toti acestia » si multi, multi altii, stiuti si nestiuti » au asistat cu durere si au participat cu ce au putut la alinarea groaznicelor suferinti pe care poetul le-a suportat in ultimii sase ani din viata sa chinuitã. Desfid pe oricine considerã cã a trimite in strãinãtate pentru consult, asistentã medicalã si sanatorizare este o chestiune simplã chiar si astãzi, cu atat mai mult la acea vreme, si incã cu insotitor, asa cum amicii sãi de la „Junimea” in frunte cu Titu Maiorescu » un adevãrat mecena pentru Eminescu » au fãcut-o in mod repetat. Din calvarul vietii sale posteritatea avea sã dezvolte de o manierã fantezistã » dacã nu de-a dreptul cinicã » nefericita teorie a conspiratiei, devenitã subiect de roman, numai dupã ce aceastã ipotezã a fost lansatã de cinicii de la „Adevãrul” in anul 1911, in ideea de a macula memoria unui popor care siar fi sacrificat idolul. Aceeasi intentie se poate intui si din preluarea nefericitã a probabilitãtii diagnostice de nebunie lueticã, dezvoltatã apoi de cativa medici neinspirati si de o criticã literarã la fel de neinspiratã, culminand cu cinismul cãlinescian, care va dori sã aseze pe fruntea olimpianã a poetului stigmatul rusinii alãturi de cea a geniului. Asa cum posteritatea » prin eforturile admirabile ale criticii literare » a reusit sã punã in valoare arheitatea creatiei eminesciene, aceeasi criticã literarã are obligatia sã izbãveascã imaginea poetului de stigmatul luetic si de elucubratiile biografice » indeosebi cãlinesciene » luetice sau sacrificiale, ridicandu-l astfel pe omul Eminescu la nivelul operei sale. Chestiune de bun simt si moralitate elementarã pentru critica literarã, care are astãzi la indemanã instrumentele necesare pentru promovarea adevãrului privind viata martiricã a celui care „a rãsturnat muntele gandirii in marea inchipuirii” (A. D. Xenopol). Un pas important in aceastã directie l-a fãcut » de o manierã onestã si meritorie » criticul Nicolae Manolescu, care a avut franchetea sã valorizeze realitatea medicalã din odiseea eminescianã („Adevãrul” – 28 iunie 2013). Pe aceeasi traiectorie, a adevãrului stiintific, se inscrie si criticul Theodor Codreanu, pentru care argumentul medical are valoare ontologicã (vezi » Eminescu in captivitatea „nebuniei”).
• Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale
