Dacã pe 18 octombrie am sãrbãtorit Lucinul sau Ziua Lupului, în luna noiembrie sunt mai multe zile închinate lupului, care poartã genericul nume de Filipii de Toamnã, care dureazã sapte zile. Astfel, trei dintre Filipi sunt celebrati înainte de postul Crãciunului, iar ceilalti patru Filipi, în post. Acestea încep cu a doua parte din «Ziua lupului» si Martinii de Toamnã – ocrotitorii ursilor (14 noiembrie). Ca si Martinii de iarnã, Martinii de toamnã sunt patroni ai ursilor si se spune cã protejeazã vitele împotriva lupilor, continuã cu Gadinetii, zilele sãlbãtãciunilor, (12-16 noiembrie), cu Filipul cel Schiop (21 noiembrie celebrat de Vovidenii, ce are renumele de fiintã rãzbunãtoare si neiertãtoare) si se terminã cu Sf. Andrei (30 noiembrie) care este considerat «stãpân al oilor» si patronul lupilor. Acesti Filipi au fost sapte frati rãtãcitori ce umblau prin lume si care aveau puterea de a-i poci sau schimonosi pe cei ce nu îi cinsteau.
Sãrbãtoarea Filipilor de toamnã o tin atât femeile, cât si bãrbatii. De obicei Filipii se tin trei zile: 12, 13 si 14 noiembrie. Filipii erau imaginati în societatea traditionalã carpaticã a fi niste divinitãti nãprasnice, patroni ocrotitori ai sãlbãticiunilor, în special ai lupilor. Cu trup uman si cap de lup, simbolizând de fapt spiritul anotimpului friguros, lupta dintre iarnã si varã, luptã ce se derula pânã în primãvarã, la începutul Postului Mare. Simbolistica lor dateazã tocmai din timpurile ancestrale, când lupul ca personaj mitologic se confrunta cu puterile altor zeitãti carpatice. Conform traditiei, Filipii au fost apostoli aruncati într-o groapã plinã cu lupi. Ca printr-o minune, ei au scãpat nevãtãmati, dovedindu-si astfel nevinovãt ia si tãria credintei. Martinii sunt cei care opresc lupii sã mãnânce vitele. Înainte, fiecare tânãrã primea în ziua nuntii drept mostenire spiritualã, de la mamã sau de la soacrã, un anumit numãr de Filipi (între 6 si 9 Filipi), pentru ca sã-i sãrbãtoreascã în fiecare an. Pentru anotimpul rece, ciclul lor începea în majoritatea localitãtilor la 14 noiembrie si se termina la 21 noiembrie. Zilele Filipilor, calendaristic, începea sã se deruleze sub semnul mitologic al lupului. Participarea animalului sacru al dacilor la viata anului este tot atât de importantã ca si implicarea sa în destinul individual al fiecãruia. Astfel iese în evidentã numãrul mare de sãrbãtori închinate lupului. Nici un alt animal nu posedã atâtea zile de sãrbãtoare câte are acesta. Zilele lupului, atunci când ele se mai tineau, au ajuns la cifra de 35, dintre care 18 sunt cu datã fixã, iar celelalte sunt mobile. Principalele sãrbãtori ale lupului sunt la 16 ianuarie, când avem Sf. Petru de iarnã si la 29 iunie cu ocazia Sf. Petru de varã. Prima sãrbã toare este numitã si „lantul lui Sf. Petru”. Cu aceastã ocazie Sf. Petru, patronul lupilor, îi dezleagã si le dã voie sã mãnânce din vitele si din oile oamenilor. Lupul este implicat nu numai cu numele în viata oamenilor, ci participã mult mai angajat în diverse etape ale vietii acestora. La nastere, copiii slabi vor lua numele de lup pentru a fi tari, precum acesta. Mai mult, pe Platforma Luncanilor (jud. Hunedoara), unii copii erau alãptati prin tetina uscatã a unei lupoaice pentru a lua magic o parte din puterile acesteia. Apoi, tot la nastere era posibil sã fie cunoscuti copiii-lupi, „dacã chita pruncului era rosie”. Lupul este prezent si în riturile de initiere alãturi de viteji. Animalul initiatic se oferã întotdeauna sã-l ajute pe eroul aflat la ananghie, dar cu o singurã conditie: protagonistul nu trebuie sã se însoare niciodatã. Ultimul moment din viata omului la care mai participã lupul este trecerea sufletului din lumea aceasta în cealaltã. Lupul participã si aici în calitatea sa de animal cãlãuzã, psihopomp: „Cã lupul mai stie / Seama codrilor / Si-a potecilor / Si el te va scoate / La drumul de plai / La un fecior de crai / Sã te duci în rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul”. Capul de lup alãturat trupului de sarpe din stindardul dacic însemna al doilea grad de initiere al luptãtorilor. Primul era iesirea din perioada copilãriei, simbolizata prin „uciderea sarpelui”. Cel care ucidea simbolic sarpele destinului era capabil sã-si controleze propria soarta. Numai dupã ce iesea din vârsta sarpelui si nu se mai târa asemenea lui putea intra în etapa de foc proprie lupului. În vreme ce sarpele se târãste, muscã si trãieste retras asemenea unui copil, lupul aleargã, atacând organizat si trãieste în grupuri. Acest din urmã comportament era adoptat de toti ostenii daci care erau tutelati de emblema militarã cu cap de lup. Desi romanii au trãit si ei sub „zodia lupului”, mostenirile romane sunt destul de putine în obiceiurile si credintele românes ti. De fapt, Filipii de toamnã prefigurau împerecherea lupilor, care imediat dupã 14 noiembrie încep sã se adune în haite, umblând asa pânã în februarie anul viitor, urmând ca dupã perioada de gestatie, de 60-65 de zile, lupoaicele sã dea nastere puilor. Lupul sugereazã mitologic si prin aceste manifestãri ceremoniale ale Filipilor ideea strãveche a legãturii dintre fertilitate si sterilitate, dintre nastere si moarte, cult arhaic practicat din plin si în arealul etnocultural românesc. Oamenii credeau cã ferocitatea lupilor putea fi evitatã prin diverse practici sã- vârsite în special la începutul ciclului Filipilor, adicã la 14 noiembrie Filipii de toamnã se mai numesc si Drãgostite pentru cã în aceste zile se crede cã drãgostesc animalele. Filipii apãrã casa de rele, iar pe copii îi feresc de primejdii. În aceste zile se obisnuieste ca gunoiul sã nu fie dat afarã din casã si nici nu trebuie sã se arunce cãrbunii în curte pentru cã lupii nu pot avea pui pânã nu mãnâncã un cãrbune din vatrã. În Banat, oile nu sunt scoase la pãsunat, nu se mãturã, nu se dã gunoiul afarã, nu se toarce si nu se macinã. Gospodina n-are voie sã coasã, mai ales cu ata rosie, sã foloseascã acul sau alt obiect ascutit. Se spune cã nu e bine sã deschizi ferestrele fiindcã se deschide gura lupului. Nu se dã nimic cu împrumut. Strigoii care umblã în aceastã zi nu vor mai avea nicio putere asupra celor care vor pãzi aceste zile. În ziua lui Filip cel Mare sau Sf. Filip, în calendarul ortodox, la 14 noiembrie, femeile nu aveau voie sã scoatã gunoiul din casã, sã coasã cu atã rosie, sã toarcã, sã rîsneascã sau sã pieptene lâna pentru cã vin lupii. Filipii au puterea de a apãra casele de foc, de lupi, de serpi si de primejdii în general. În unele zone se crede cã Filipilor li se supun lupii si alte fiare sãlbatice. Atunci când cineva nu le cinsteste ziua asa cum se cuvine, Sfântul Andrei patronul lupilor le dã voie lupilor sã le atace gospodã riile. Odatã cu iarna, lupii se apropie tot mai mult de sate, iar oamenii respectã si acum vechile ritualuri magice, care au rolul de a apãra gospodãriile. Astfel de stâlpul hornului se agatã o secure sau un topor cu scop apotropaic (de apãrare) pentru ocrotirea întregii familii de pericole si pentru a tine lupii la distantã. O altã practicã magicã, este aceea de a marca lipirea simbolicã a ochilor lupului prin astuparea cu lut a gãurilor si fisurilor din vatrã sobei sau de la peretii casei si de a lega gura sobei pentru ca tot asa sã stea închisã si gura lupului. Bãrbatilor le era îngãduit sã lucreze orice, numai sã nu facã gãuri cu burghiul, pentru ca lupii sã nu sfîsie oile din gospodã rie, conform principiului antropologic al analogiei. În aceste zile, ale Filipilor de toamnã, se obisnuieste, la sate, sã se împartã prin vecini porumb fiert dulce si turtã coaptã în vatrã. Copiii nu trebuie sã mãnânce boabe de porumb ca sã nu se îmbolnãveascã de vãrsat. „Atât se va face bubatul de mare, cât de mari sunt boabele de porumb.” La lãsatul secului, la 13 noiembrie, se strigã tinerii rãmasi necãsãtoriti. Un vechi obicei ne spune cã se fac douã focuri din coceni de porumb, pe deal, un foc la un capãt al satului si altul la celãlalt capãt al satului. În jurul focurilor se adunã flãcãi si strigã cam o orã, apoi, fiecare dintre ei, coboarã din deal cu somoioage de foc pânã acasã, unde le sting. În traditia popularã, Lãsatul sau Lãsata Secului este si prilej de petrecere. Încã mai existã obiceiul, pãstrat mai ales în lumea satului, ca rudele sã se întâlneascã si sã petreacã în seara dinaintea primei zile de post. Toti mesenii beau si mãnâncã pe sãturate. În prima zi de post se strâng toate resturile de mâncare de la petrecerea din ajun si se aruncã afarã, drept ofrandã pentru pãsãrile cerului, rostindu-se urmãtoarea formulã magicã: „Pãsãrile cerului! Eu vã dau vouã hranã din masa mea, cu care sã fiti îndestulate si de la holdele mele oprite!” Lãsatul Secului este si prilej pentru unele practici magice: dacã fetele bãtrâne reusesc sã tinã în aceastã zi post negru , se spune cã imediat dupã Paste se vor mãrita. În aceastã zi, vrãjitoarele taie nuiele de aluni, pe care le vor folosi în descântecele de dragoste. Totodatã se obisnuieste ca în aceastã perioadã, a Filipilor, sã se formeze sezãtorile, unde, dupã ce pericolul sãrbãtorilor a trecut, fetele si nevestele vor toarce pentru pânzã.
Dan Horgan
Bibliografie: – Adrian Fochi – Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucuresti, 1976. – Arthur Gorovei. – „Credinti si superstitii ale poporului român” Editura, Grai si Suflet – Culturã Nationalã, Bucuresti, 1995. – Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001. – Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român”, Editura Polirom Iasi 1998. – Gh. F. Ciausanu – „Superstitiile poporului român” Editura Saeculum Bucuresti 2005 – Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti”, Editura Elion, Bucuresti, 2002. – Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an” Editura Fundatiei Culturale Române, 1997. – Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români”, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001. – Irina Nicolau – Ghidul Sãrbãtorilor Românesti Editura Humanitas 1998 – Narcisa Stiucã – Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele, editura Cartea de Buzunar, 2006. – Romulus Vulcãnescu – „Mitologie Românã”, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985 – Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români” Editura „Grai si Suflet – Culturã Nationalã”, 2001. – Tudor Pamfile, „Sãrbãtorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucuresti 1997. – Tudor Pamfile „Mitologie româneascã”, Editura Grai si Suflet, Bucuresti, 2000. – Vietile Sfintilor, Editura Episcopiei Romanului si Husilor 1998.
