Poate mai mult decât istoria altor popoare, cea a românilor a fost presãratã cu suisuri si coborîsuri, asemenea muntilor si câmpiilor. Am avut perioade de glorie deplinã, când, de exemplu, Stefan cel Mare conta între suveranii de seamã ai Europei, si perioade în care românii au fost priviti de sus de cei care îi admirau cândva. Dacã în istoria propriu-zisã aceste situatii sunt mai mult decât evidente, în istoria culturalã sunt oarecum absconse, datoritã tendintei noastre de a idealiza pe toti cei prezenti în acest domeniu. Dar au existat personalitãti care au umbrit pe ceilalti fãuritori de literaturã si culturã întrun mod spectaculos. S-au ivit, astfel, un Dimitrie Cantemir, un Eminescu, un Iorga, un Mircea Eliade…
Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 iunie 1723) este o realitate a culturii românesti de o complexitate cu totul deosebitã. Încadrarea sa în normele obisnuite se dovedeste extrem de dificilã. Îl putem situa, cu aproximatiile cuvenite, între Occident si Orient, între Renastere si enciclopedistii secolului al XVIII-lea. Dar, mai presus de orice, este începãtorul geniilor pe care le-a dat poporul nostru, genii adevãrate, cu toate contestãriile celor care considerã cã esti european doar dacã batjocoresti valorile nationale. Dimitrie Cantemir a fost precedat de începãtorii scrisului românesc, adicã de acei cronicari moldoveni Grigore Ureche sau Miron Costin, scoliti de iezuitii din Polonia, sau de talentatul povestitor Ion Neculce. Ivirea sa s-a situat, însã, în parametrii cu totul exceptionali fatã de predecesorii sãi. Mai întâi, îl putem asemãna cu Pico della Mirandola, cel care sustinea cã poseda „De Omni Re Scibili“ (Toate lucrurile care pot fi stiute) si cunostea nenumãrate limbi strãine. Dimitrie Cantemir stia, si el, 11 limbi, de la greaca veche la arabã, de la italianã la rusã, a scris în românã, greacã, turcã, rusã si a abordat cele mai diverse domenii: istorie, geografie, literaturã, filosofie, arhitecturã, picturã, muzicã. A scris lucrãri esentiale în variate domenii, unele dintre acestea neavând încã nume, dar fiind explorate de principele moldovean, astfel el poate fi considerat primul etnograf si folclorist român „avant la lettre“, adicã înainte de folosirea termenilor respectivi. Sã trecem în revistã cele mai importante dintre lucrãrile sale, cu titlurile lor originale. Mai întâi, în 1698, pe când avea doar 25 de ani, Dimitrie Cantemir scrie „Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea sau Giudetul sufletului cu trupul“. Lucrarea a fost realizatã si în românã, si în greacã, a avut o mare rãspândire, fiind tradusã pânã si în limba arabã. Dupã ce realizeazã o serie de traduceri, Cantemir scrie o lucrare despre muzica turceascã în limba otomanilor, inventând si un instrument pentru mãsurarea înãltimii sunetelor. Urmeazã o scriere de mare originalitate, cel putin pentru cultura românã, izvorâtã, însã, dintr-o adevãratã nenorocire a istoriei noastre: dezbinarea. În antichitate, Herodot spunea despre strãmosii nostri traci cã ar fi poporul cel mai puternic din lume dacã între ei n-ar fi încoltit si dominat sãmânta dezbinãrii. Din pãcate, am mostenit aceastã trãsãturã, care s-a manifestat agresiv de-a lungul întregii noastre istorii, înflorind otrãvit si în zilele prezente. Între Constantin Brâncoveanu si Cantemiresti a existat o urã cu consecinte dintre cele mai grave, si a fost un mare pãcat cã nu au conlucrat Brâncoveanu, un adevãrat Mecena al artelor si culturii, si Cantemir, creator în atâtea domenii. Aversiunea reciprocã a celor doi a fost transpusã cu mãiestrie artisticã de principele nostru în primul roman românesc intitulat complet (apud Ecaterina Tarãlungã, „Dimitrie Cantemir“, Ed. Minerva, Bucuresti, 1989, passim) „Istoria ieroglificã în 12 pãrti împãrtitã, asijdere cu 760 de sententii frumos împodobitã. La începãtura cu scara a numerelor dezvelitoare“. Dupã refugiul sãu în Rusia, si la cererea Academiei din Berlin, Dimitrie Cantemir va scrie cea mai cunoscutã dintre lucrãrile sale, „Descriptio Moldaviae“. Creativitatea sa si capacitatea unei documentãri extrem de extinse, posibilã si datoritã cunoasterii limbilor orientale, va duce la scrierea unei alte lucrãri, rãspânditã si mai cunoscutã în strãinãtate decât în România: „Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othmanicae“ (Istoria cresterilor si descresterilor Curtii Otomane). Tot despre lumea orientului se va preocupa principele în cartea sa fundamentalã pentru istoria religiilor, „Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane“. Nu au lipsit nici preocupãrile pentru istoria nationalã, concretizate într-o lucrare fundamentalã, având urmãtorul titlu, pe care-l citãm în întregime: „Hronicul a vechimii romano-moldovlahilor, întâi pre limba latineascã izvodit, iarã acmu pre limba româneascã scos cu trudã si osteninta lui Dimitrie Cantemir, voievodul si de mosie domn al Moldovei si svintei rosienesti împãrãtii cneaz“. Soarta manuscrisului a fost deosebit de interesantã, chiar, am putea spune cu un termen modern, senzationalã. Fiul sãu, Constantin, ajuns într-o situatie financiarã grea, a scos la licitatie mai multe obiecte rãmase mostenire. Cu aceastã ocazie, un anticar austriac a cumpãrat manuscrisul la Sankt Petersburg si l-a dus la Viena. Acolo, prin hazard, a fost gãsit si cumpãrat de Ioan Inocentiu Clain. Datoritã acestuia, manuscrisul ajunge în biblioteaca Seminarului Teologic din Blaj si va constitui începutul curentului literar „Scoala Latinistã“, care va propaga în primul rând idea originii de la Roma a poporului nostru. Tot în legãturã cu istoria nationalã, autorul nostru va scrie „Vita Constantini Cantemirii Cognometo Senis Moldaviae Principis“ (Viata lui Constantin Cantemir numit cel Bãtrân, Domnul Moldovei). La cele de mai sus se adaugã si alte lucrãri de mai micã sau mai mare importantã, scrise în latinã sau rusã, unele fiind contestate. Preocupãrile pentru viata si opera lui Dimitrie Cantemir au cunoscut, si ele, perioade de un larg interes sau, din contra, tendinte spre ignorare. Dacã începând de la jumãtatea secololui al XIX-lea si al doilea rãzboi mondial, preocupãrile acestea au fost firesti si incluse în normalitate, aproape de zilele noastre mersul lucrurilor s-a schimbat. Dupã 1948, s-a vorbit foarte mult despre Dimitrie Cantemir, dar numai în sensul apropierii sale de Rusia. În schimb, dupã 1989, având în vedere tocmai exagerãrile anterioare, interesul pentru Cantemir a scãzut considerabil. Si aici, ca si în multe alte situatii, a intervenit neavenitul si nefirescul factor politic. Dimitrie Cantemir a fost pe cât de mare cãrturar, pe atât de slab om politic, greselile sale fiind, însã, scuzabile datoritã atmosferei epocii. Adversar al turcilor a cãror decãdere a prevãzuto în „Historia …“, principele Moldovei a considerat cã îsi va elibera tara cu ajutorul rusilor, pe care îi pretuia datoritã comunitãtii de religie crestin-ortodoxã. Nu îsi putea, însã, imagina ce nenorocire va însemna Rusia pentru istoria României. A fãcut eroarea de a-i aduce prima oarã în tarã, dar, din fericire, bãtãlia de la Stãnilesti (1711) a fost câstigatã de turci – a fost cea mai norocoasã înfrângere a moldovenilor alãturi de viclenii lor prieteni. Dacã lucrurile s-ar fi petrecut altfel, astãzi, poate vorbeam cu totii în ruseste si aveam sufletul schilodit, asa cum s-a întâmplat cu unii dintre românii de peste Prut. Contrar celor afirmate de istoricii prea grãbiti, Cantemir nu a considerat Rusia drept o a doua patrie, ci în adâncul sufletului ar fi vrut sã se întoarcã în Moldova, si a avut, chiar, încercãri în acest sens, oprite, însã, de Petru cel Mare. Un aspect ignorat de multi dintre cercetãtorii vietii si operei lui Dimitrie Cantemir a fost aproprierea sa de cultura occidentalã si de ceea ce numim noi, cu un termen generic, Europa. Mai întâi, dascãlul sãu, Ieremia Cacavela, studiase la Viena, Leipzig si Cambridge. Aflat la Constantinopol, Cantemir nu a frecventat numai pe cãrturarii orientali sau si-a petrecut timpul numai în compania dregãtorilor otomani. Aici a fost bun prieten cu ambasadorul Frantei, Ferriol, sau cu pictorul Jean Baptiste van Mour. Relatiile sale cu occidentalii au fost continuate în Rusia, unde a fost în strânse relatii cu pastorul american Cotton Mahler si a angajat ca pedagog pentru fiii sãi si ca secretar pe germanul Johann Gotthilf Vockerodt, eminent jurist. De aici traducerea lucrãrilor sale în mai multe limbi din occident si prezenta unor manuscrise ale sale în biblioteci din Statele Unite, Franta, Olanda, pe lângã cele pãstrate în Rusia. Este trist faptul cã atunci când vorbim, pânã la saturatie, despre Europa si apartenenta noastrã la ea, uitãm cã Dimitrie Cantemir a fost o temeinicã punte spre aceasta prin statutul sãu de membru al Academiei din Berlin, sau prin corespondenta sa cu Leibniz. Despre aceasta ar trebui sã vorbeascã europarlamentarii nostri, având, în anumite împrejurãri festive, portretul lui Dimitrie Cantmeir ca ecuson, dar nu au fãcut-o si nici nu o vor face.
Dan Ravaru
