Constantin Kirițescu a fost una dintre personalitățile intelectuale complexe ale României din prima jumătate a secolului al XX-lea. Zoolog, doctor în științele naturii, pedagog, funcționar superior în administrația școlară, istoric, publicist, prozator și memorialist, a activat în domenii aparent foarte diferite, unite însă de aceeași pasiune pentru cunoaștere și pentru formare. Numele său rămâne legat atât de cercetările asupra faunei herpetologice a României, cât și de „Istoria războiului pentru întregirea României”, una dintre principalele sinteze românești consacrate participării țării la Primul Război Mondial.
Născut în Capitală la 3 septembrie 1876, Constantin Kirițescu și-a construit cu dificultate drumul în viață, după moartea timpurie a tatălui său, Ioan Kirițescu. Rămas orfan de tată și având în grijă un frate și o soră de vârste mai fragede, a urmat inițial o școală primară catolică, apoi Gimnaziul „Mihai Bravul” și Liceul „Sfântul Sava”, unde s-a remarcat rapid prin înclinația spre literatură și publicistică.
În perioada liceului, alături de câțiva colegi, a redactat revista litografiată „Putregaiul român”, o foaie satirică inspirată de celebra publicație „Moftul român” a lui I. L. Caragiale. La numai 16 ani a debutat literar sub pseudonim, semnând versuri, cronici și recenzii în ziarul socialist „Munca” – un prim pas ce prefigura o bogată carieră publicistică, desfășurată pe parcursul întregii sale vieți.
După obținerea bacalaureatului, în 1894, s-a înscris la secția de Științe Naturale a Facultății de Științe din cadrul Universității din București, pe care a absolvit-o în 1897. Această alegere i-a definit prima etapă a carierei, fără a-i diminua însă interesul constant pentru istorie, literatură și problemele educației.
Între 1897 și 1903 a lucrat la Institutul de Fiziologie, ocupând succesiv funcțiile de asistent și șef de lucrări. Experiența dobândită în cercetarea științifică și în laborator avea să se îmbine, din 1902, cu activitatea didactică, odată cu numirea sa ca profesor la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași. Ulterior, în 1904, s-a transferat la București, unde a predat la Liceul „Matei Basarab” și la Seminarul Pedagogic, iar trei ani mai târziu, Spiru Haret l-a numit inspector în Ministerul Instrucțiunii Publice.
De atunci, preocupările sale au depășit activitatea de la catedră. S-a implicat activ în organizarea și modernizarea sistemului școlar românesc, ocupând numeroase funcții în cadrul ministerului, inclusiv pe cea de secretar general, deținută în mai multe perioade.
În 1919 s-a retras din cariera didactică, dedicându-se mai intens activității administrative. În 1930 a revenit în învățământ ca profesor de istorie, teorie și organizare a educației fizice la Institutul Superior de Educație Fizică, unde a activat până la pensionarea sa, în 1941.
Preocupările sale pedagogice au depășit granițele României. Din 1925 a participat la lucrările organismelor internaționale axate pe problemele educației, în cadrul Comisiei Cooperării Intelectuale a Societății Națiunilor. În 1937 a fost ales președinte al celei de-a VI-a Conferințe Internaționale a Instrucției Publice de la Geneva și, în același an, președinte al Secției a III-a a Conferinței Internaționale a Învățământului Superior de la Paris.
A fost și membru titular fondator al Academiei de Științe din România, instituție înființată în 1935. A ocupat funcția de vicepreședinte în perioada 1935–1943, iar între 1943 și 1947 a fost secretar general al acesteia.
Paralel cu ascensiunea sa în administrația școlară, Constantin Kirițescu nu a abandonat cercetarea naturii. Deși posteritatea l-a reținut mai ales ca autor al unei importante lucrări istorice, primele sale contribuții majore au aparținut zoologiei. Cercetările sale asupra reptilelor și amfibienilor s-au numărat printre primele studii sistematice consacrate faunei autohtone.
În „Cercetări asupra faunei herpetologice a României” a realizat un inventar al acestor specii de pe teritoriul țării, abordând totodată aspecte de sistematică și zoogeografie. A semnalat pentru prima dată în România prezența șarpelui Eryx jaculus, cunoscut drept boa de nisip, iar analizele sale asupra tritonilor au dus la descrierea unei forme care ulterior a fost recunoscută ca specie distinctă: Triturus dobrogicus.
Această vastă cercetare a stat la baza tezei sale de doctorat, susținută în 1930 la Universitatea din Iași, unde a primit calificativul „foarte bine, cu distincție”. Recunoașterea meritelor sale în domeniul științelor naturii venise însă mai devreme, în 1923, când a fost distins cu Premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române.
Pe lângă studiul academic, s-a remarcat și ca autor de manuale și lucrări didactice de botanică, zoologie și anatomie, contribuind la transmiterea și popularizarea cunoștințelor științifice în rândul elevilor. Această dublă orientare – cercetarea științifică și educația – a rămas una dintre constantele activității sale.
Experiența Primului Război Mondial avea să-i schimbe însă profund direcția preocupărilor, apropiindu-l de domeniul în care urma să dobândească cea mai mare notorietate: istoria. Rezultatul acestei noi dimensiuni a muncii sale a fost lucrarea „Istoria războiului pentru întregirea României. 1916–1919”. Prima ediție a apărut în două volume, în 1922–1923, iar cea de-a doua, refăcută și mult adăugită, în trei volume, între 1925 și 1927. Monografia a cunoscut ulterior și alte reeditări, inclusiv cea din 1989.
Cartea s-a impus drept una dintre principalele sinteze interbelice consacrate participării României la Primul Război Mondial. Kirițescu urmărește originile conflictului, pregătirea militară și diplomatică, campania din 1916, retragerea în Moldova, campaniile din 1917 și evenimentele care au dus la realizarea României Mari.
Valoarea ei rezidă nu numai în amploarea documentării, ci și în felul în care autorul combină informațiile militare și politice cu relatarea vie a evenimentelor și cu evocarea oamenilor care le-au trăit. În același timp, cartea trebuie citită astăzi și ca un document al epocii în care a fost scrisă, într-un climat intelectual în care memoria războiului și a Marii Uniri ocupa un loc central. Lucrarea a cunoscut și o versiune franceză, ceea ce i-a asigurat o circulație și în afara spațiului românesc.
Scrierile sale publicistice au fost aproape la fel de bogate ca cele științifice. A colaborat la numeroase periodice, între care „Voința națională”, „Viitorul”, „Cele trei Crișuri”, „Adevărul literar și artistic”, „Viața românească”, „Revista Fundațiilor Regale” și „Universul”. A publicat schițe, povestiri, amintiri, articole de critică literară și culturală, eseuri pedagogice și numeroase intervenții legate de problemele educației și ale corpului profesoral.
Kirițescu a fost și un polemist energic. În 1919, în broșura „Literatura împotriva educației?”, a criticat ceea ce considera a fi influența nocivă a anumitor orientări din beletristică și, mai ales, din teatrul românesc. Printre autorii vizați s-au numărat Ion Minulescu și Mihail Sorbul. Atitudinea sa a provocat controverse aprinse și i-a adus adversari în lumea literelor, motiv pentru care cererea sa de a deveni membru al Societății Scriitorilor Români a fost respinsă.
Această latură polemică și publicistică se prelungește firesc în activitatea sa de prozator și memorialist. Kirițescu nu a fost un intelectual retras în laborator sau în bibliotecă, ci unul care a intervenit activ în dezbaterile publice ale epocii, convins că arta, școala și cultura au totodată o profundă dimensiune formativă.
În proza sa, experiența directă și observația atentă a mediului în care a trăit se transformă în substanță narativă. Volume precum „Printre Apostoli” (1929) și „Porunca a zecea” (1930) cuprind portrete și evocări ale mediului școlar și universitar, construite cu un ochi atent la gesturi, ticuri, slăbiciuni și particularități de caracter.
Personajele sale sunt adesea surprinse cu umor fin, fără a fi reduse la o perspectivă exclusiv satirică. Dincolo de tușa ironică se simte uneori înțelegerea omenească și chiar o anumită duioșie. Kirițescu privește oamenii cu luciditate, dar și cu memoria celui care le-a fost contemporan.
Această perspectivă devine și mai evidentă în „Flori din grădina copilăriei”, carte în care revine la Bucureștiul de altădată, la mahalalele Spirea Veche și Dichiu, la societatea de la sfârșitul secolului al XIX-lea, aflată între tradiție și modernizare. Sunt readuse în memorie familia, profesorii, prietenii, anii de școală și de studenție, începuturile carierei și experiențele care aveau să-i modeleze existența.
Memorialistul nu idealizează însă complet trecutul. Descrierile păstrează exactitatea observației sociale și culturale, iar ironia îl împiedică atât pe autor, cât și pe cititor să se lase cu totul pradă nostalgiei. În această combinație de precizie, emoție, umor și melancolie se află una dintre calitățile esențiale ale scrisului său. Alte amintiri și însemnări se regăsesc în volume precum „Jurnalul unei comitive” (1937) și „Făclii stinse… Portrete de dascăli” (1938). Ulterior, alte texte memorialistice au fost reunite sub titlul „Portrete. Oameni pe care i-am cunoscut”.
Diversitatea preocupărilor lui Constantin Kirițescu este impresionantă. A scris despre zoologie, educație, istorie, cultură fizică, literatură și societate. Printre lucrările sale se numără „L’organisation de l’enseignement supérieur en Roumanie” (1938), „Palaestrica” – o istorie universală a culturii fizice și „Școala română într-o răscruce de istorie” (1943).
Prin „Palaestrica”, a realizat o amplă istorie a culturii fizice, valorificând și experiența sa de profesor la Institutul Superior de Educație Fizică. Volumul confirmă încă o dată interesul său pentru educație ca fenomen complex, în care formarea intelectuală și cea fizică trebuiau să se completeze.
În 1964, cu prilejul centenarului Universității din București, i-a fost acordat titlul de „Profesor Emerit al Republicii Populare Române”, drept recunoaștere pentru activitatea sa îndelungată și aportul la dezvoltarea științei și a învățământului superior.
Constantin Kirițescu s-a stins din viață la București, la 12 august 1965. A lăsat în urmă o operă vastă, care traversează mai multe domenii ale culturii române și care nu poate fi redusă la o singură specializare. În zoologie, a dat un impuls cercetarii herpetologice din România; în educație, s-a implicat în organizarea și modernizarea învățământului; în istorie, a semnat una dintre principalele sinteze dedicate participării României la Primul Război Mondial; iar în literatură și memorialistică a păstrat imaginea unei lumi pe care a cunoscut-o direct și care se transforma sub ochii generației sale.
Moștenirea sa are și o dimensiune concretă. În colecția muzeală a Mănăstirii Țigănești se află o cameră memorială dedicată lui Constantin Kirițescu, în care sunt păstrate obiecte care i-au aparținut, ajunse acolo prin implicarea fiului său, economistul Costin Kirițescu.
Astăzi, deși publicul larg îl reține adesea mai ales prin scrierile sale istorice, o privire de ansamblu dezvăluie o personalitate intelectuală greu de încadrat într-un singur tipar. Pentru Constantin Kirițescu, știința, educația, istoria și literatura au fost forme complementare ale aceleiași dorințe de a înțelege și de a explica lumea. În acest sens, el rămâne o figură reprezentativă pentru generația care a contribuit la construirea României moderne: un om al științei, al școlii și al cărții, preocupat nu doar să cerceteze natura și trecutul, ci și să formeze oamenii și instituțiile chemate să clădească viitorul.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Bibliografie:
- Kirițescu, Constantin. Istoria războiului pentru întregirea României. 1916–1919, vol. 1-3, Ediție anastatică, Ploiești, Editura Karta-Graphic, 2014.
- Kirițescu, Constantin. Palaestrica. O istorie universală a culturii fizice, București, Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1964.
- Kirițescu, Constantin. Portrete: oameni pe care i-am cunoscut. București, Editura Științifică și Enciclopedicǎ, 1985.
- Kirițescu, Constantin. O viață, o lume, o epocă: memorii, București, Editura Sport-Turism, 1979.
- Simion, Eugen (coord.). Dicționarul general al literaturii române, vol. III (E-K), București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
