La 20 iunie se împlinesc 135 de ani de la moartea lui Mihail Kogălniceanu, una dintre cele mai complexe și influente personalități ale secolului al XIX-lea românesc. Istoric, publicist, scriitor, diplomat și om politic de excepție, și-a pus amprenta asupra principalelor momente care au marcat procesul de modernizare și afirmare a statului român.
Prin activitatea sa, a contribuit decisiv la formarea conștiinței naționale, la Unirea Principatelor, la realizarea reformelor fundamentale ale epocii și la proclamarea independenței României, devenind una dintre figurile fondatoare ale noii noastre identități politice.
Născut la Iași, la 6 septembrie 1817, într-o familie de boieri moldoveni, Mihail Kogălniceanu a beneficiat de o educație aleasă încă din copilărie. Primele studii le-a urmat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, sub îndrumarea călugărului Gherman Vida. Formarea sa a continuat la pensionul francezului Victor Cuénim (mutat ulterior la Miroslava), unde i-a cunoscut pe viitorii săi mari colaboratori: Vasile Alecsandri, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza.
Ulterior, pregătirea sa a depășit granițele țării, continuând în Franța, la Lunéville, și în Germania, la Universitatea din Berlin. Contactul cu mediul academic occidental a avut un impact major asupra devenirii sale profesionale. La Berlin, a audiat cursurile istoricului Leopold von Ranke și a studiat într-un mediu intelectual marcat de prestigiul lui Alexander von Humboldt și al marilor savanți germani ai epocii.
Această experiență i-a cristalizat formarea în spiritul cercetării istorice bazate pe surse documentare, în opoziție cu interpretările legendare sau necritice ale trecutului. Tot atunci și-a consolidat convingerea esențială că românii aparțin aceleiași națiuni, indiferent de granițele politice care îi separau. Această viziune, născută din contactul cu romantismul european și cu teoriile naționalităților, va deveni axul central al activității sale politice și culturale.
În anii petrecuți în Occident s-a apropiat și de principiile liberalismului, dezvoltând credința că progresul unei societăți depinde de educație, reforme și libertăți instituționale. Afirmat încă din tinerețe ca istoric și publicist, a publicat în 1837, la Berlin, lucrarea „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, una dintre primele sinteze moderne dedicate trecutului românesc.
Revenit în Moldova, s-a implicat intens în viața culturală și editorială, devenind una dintre figurile centrale ale generației pașoptiste. A inițiat, editat sau condus publicații de referință precum „Alăuta Românească”, „Foaia sătească a Prințipatului Moldovei”, „Arhiva românească”, „Propășirea” și, mai ales, „Dacia literară”.
Revista „Dacia literară”, apărută în 1840, a reprezentat un moment de cotitură pentru literatura română. În celebra „Introducție”, Kogălniceanu formula programul unui curent național autentic, inspirat din istoria, tradițiile și realitățile locale. El respingea imitația modelelor străine și promova originalitatea, idee care a influențat profund evoluția culturii din secolul al XIX-lea.
Pe lângă activitatea sa istorică, literară și politică, Kogălniceanu s-a implicat și în proiecte culturale mai puțin obișnuite. În 1841, împreună cu Costache Negruzzi, a publicat la Iași volumul „200 de rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”, considerat prima carte de bucate tipărită în Moldova. Lucrarea reprezintă una dintre primele încercări de sistematizare și difuzare a artei gastronomice în spațiul românesc.
Activitatea sa culturală nu s-a limitat la publicistică. A fost și director al Teatrului Național din Iași, instituție pe care a sprijinit-o în afirmarea dramaturgiei românești și în consolidarea limbii române pe scenă. În paralel, a îngrijit și valorificat cronici și izvoare de căpătâi ale istoriei Moldovei, contribuind la recuperarea memoriei colective. Prin editarea cronicilor lui Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, a pus la dispoziția generațiilor viitoare izvoare esențiale pentru cunoașterea trecutului românesc.
În plus, cercetările sale au configurat o perspectivă modernă asupra istoriografiei românești, bazată pe studiul surselor și pe interpretarea critică a faptelor istorice. În calitate de profesor la Academia Mihăileană, a susținut în 1843 o importantă lecție inaugurală la cursul de istorie națională, în care afirma: „Privesc ca patrie a mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește”, exprimând idealul unității tuturor românilor dincolo de granițele politice ale epocii.
Revoluția de la 1848 l-a găsit în prima linie a mișcării unioniste din Moldova. A redactat manifestul „Dorințele partidei naționale din Moldova”, un document politic complex care prevedea libertăți cetățenești, egalitate în fața legii, desființarea privilegiilor, modernizarea instituțiilor și unirea Principatelor. Acest proiect reprezenta una dintre cele mai avansate viziuni ale epocii.
După înfrângerea mișcării, a continuat lupta politică, iar în contextul creat de Războiul Crimeii a devenit lider al taberei unioniste. Ca membru al Divanului ad-hoc al Moldovei, a avut un rol esențial în exprimarea dorinței de unire, manifestată clar de societate în 1857.
Un episod deosebit de important, adesea mai puțin evidențiat în sinteze, este implicarea sa în emanciparea populației rome. În 1855, Kogălniceanu a avut o influență majoră la elaborarea legii care a desființat robia în Moldova. Considerată una dintre cele mai semnificative reforme umanitare ale secolului al XIX-lea, această măsură a marcat afirmarea egalității cetățenești și desprinderea de instituțiile sociale medievale.
Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanți susținători ai alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei. Dubla alegere din ianuarie 1859 a reprezentat un moment decisiv în procesul de unificare a Principatelor Române, iar Kogălniceanu s-a aflat în centrul evenimentelor de la Iași. Discursurile sale din acea perioadă – între care se remarcă și cuvântarea adresată noului domnitor – au rămas repere ale oratoriei politice românești.
Ca prim-ministru între 1863 și 1865, a fost unul dintre principalii arhitecți ai reformelor structurale din timpul domniei lui Cuza. Printre realizările esențiale s-a numărat secularizarea averilor mănăstirești (1863), prin care statul a recuperat vaste proprietăți aflate sub controlul mănăstirilor închinate, consolidându-și autonomia economică.
Implementarea reformelor a presupus un curaj politic considerabil. Confruntați cu opoziția marilor proprietari din Parlament, Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu au recurs la actul de la 2 mai 1864, prin care Adunarea Legiuitoare a fost dizolvată.
În acest context, Kogălniceanu a avut o implicare decisivă în fundamentarea politică și juridică a demersului, contribuind la elaborarea Statutului dezvoltator al Convenției de la Paris și a noii legi electorale, care a lărgit semnificativ baza electorală. Această schimbare a creat cadrul necesar pentru adoptarea reformei agrare din 1864, prin care numeroase familii de țărani au fost împroprietărite, marcând desființarea relațiilor de tip feudal.
După 1866, Kogălniceanu a rămas o figură centrală a vieții politice, participând la consolidarea noului regim și la structurarea curentului liberal care avea să se coaguleze în Partidul Național Liberal.
În timpul Războiului de Independență, în calitate de ministru de externe, a avut un rol de căpătâi în afirmarea independenței României. Declarația sa din 9 mai 1877 – „Suntem independenți; suntem o națiune de sine stătătoare” – a devenit un simbol al istoriei naționale.
După încheierea ostilităților, a reprezentat România la Congresul de la Berlin din 1878, unde a apărat interesele țării în fața marilor puteri. Ulterior, a fost trimis ca diplomat la Paris, ajutând la consolidarea prestigiului internațional al statului.
Pe lângă activitatea politică, Mihail Kogălniceanu a rămas un intelectual activ și un istoric de seamă. A continuat să sprijine cercetarea istorică și valorificarea patrimoniului documentar național. A fost membru fondator al Societății Literare, devenită ulterior Academia Română, instituție pe care a condus-o între 1887 și 1890.
În plan academic, a sprijinit unificarea normelor limbii literare și definirea identității culturale actuale. Moștenirea sa editorială și instituțională a lăsat o amprentă profundă asupra culturii române.
Cu doar câteva luni înainte de sfârșitul vieții, în aprilie 1891, a rostit în fața Academiei Române discursul „Dezrobirea țiganilor. Ștergerea privilegiilor boierești. Emanciparea țăranilor”, considerat de numeroși istorici testamentul său spiritual. În această ultimă intervenție publică majoră, a atras atenția că adevărata putere a unui stat nu stă în legile scrise, ci în moralitatea cetățenilor și a liderilor săi, avertizând împotriva preluării superficiale a instituțiilor occidentale fără o bază etică solidă.
Mihail Kogălniceanu s-a stins din viață la 20 iunie 1891, la Paris, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iași. Privit în ansamblul realizărilor sale, rămâne una dintre figurile fundamentale ale României contemporane.
Prin viziunea sa politică, reformele promovate și opera sa istorică și culturală, a contribuit decisiv la edificarea României moderne, numele său rămânând legat de marile transformări care au făcut posibilă constituirea statului național.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Bibliografie: Georgescu-Buzău, Gh. I. Mihail Kogălniceanu Înnoitorul. București: Editura de Stat, 1947. Iorga, N. Mihail Kogălniceanu: Scriitorul, omul politic și românul, București: Editura Fundațiunei A.I.V. Socec, [19__]. Nicolescu, G.C. Mihail Kogălniceanu. București, 1946. Pop, Augustin Z.N. Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, București: Editura Sport-Turism, 1979.
