În cultura tradițională românească, începutul lunii martie reprezintă un moment liminal de maximă densitate simbolică, situat la intersecția dintre sfârșitul iernii și debutul primăverii. Perioada „babelor” și sărbătoarea Mărțișorului configurează împreună un scenariu arhaic al regenerării cosmice și sociale, întemeiat pe o concepție ciclică asupra timpului. În acest orizont mental, timpul nu este perceput ca progres liniar, ci ca succesiune repetitivă de morți și renașteri simbolice. Figura centrală a acestui complex mitologic este Baba Dochia, personaj arhetipal ce concentrează tensiunea dintre degradare și regenerare, dintre vechi și nou.
Mentalitatea arhaică asocia schimbarea anotimpurilor cu transformări cosmice fundamentale. Sfârșitul iernii era perceput ca o perioadă de vulnerabilitate, de instabilitate și de potențial pericol, dar și ca o etapă necesară pentru instaurarea fertilității. În acest context, miturile și ritualurile funcționează ca mecanisme simbolice de control și ordonare a haosului.
Zilele babelor (1–9 martie) devin astfel o secvență ritualică de trecere, un prag temporal în care comunitatea reiterează, prin gesturi și narațiuni, moartea vechiului an agrar și nașterea noului ciclu vegetativ. Alegerea unei „babe” personale și interpretarea vremii ca semn al destinului anual reflectă credința într-o corespondență profundă între natură și existența umană.
Personajul Baba Dochia prezintă o structură mitologică complexă și ambivalentă. Termenul „babă” nu desemnează doar o femeie vârstnică, ci o figură arhetipală a strămoșului, a inițiatorului și a garantului ordinii cosmice. În mitologia populară românească, „babele” și „moșii” sunt expresii ale memoriei colective și ale continuității genealogice.
În prima variantă mitică, Dochia este fiica regelui dac Decebal, urmărită de împăratul roman Traian. Această narațiune introduce o dimensiune istoric-mitică, în care conflictul dintre autohtoni și cuceritori este transfigurat simbolic. Refugiul în munți și implorarea ajutorului divin – atribuit lui Zamolxe în varianta precreștină – conduc la metamorfoza sa în stane de piatră pe Muntele Ceahlău.
Împietrirea nu reprezintă doar o pedeapsă sau o fugă din realitate, ci o consacrare sacră. Dochia devine parte a peisajului mitic, iar natura se transformă în arhivă simbolică a identității colective. Munții capătă statut de sanctuar, iar mitul legitimează spațiul ca teritoriu sacralizat.
În a doua variantă, Dochia apare ca o bătrână autoritară, dominată de orgoliu și rigiditate. Episodul celor nouă cojoace reprezintă nucleul simbolic al acestei versiuni. Pe măsură ce vremea pare să se încălzească, Baba își leapădă cojoacele, interpretând greșit semnele naturii. Revenirea bruscă a frigului și împietrirea finală exprimă o lecție mitică: ordinea cosmică nu poate fi grăbită.
Cele nouă cojoace simbolizează cele nouă zile instabile ale începutului de martie, iar instabilitatea meteorologică reflectă caracterul schimbător al personajului. Astfel, mitul funcționează atât ca explicație etiologică a fenomenelor naturale, cât și ca avertisment moral privind limitele voinței umane.
Perioada babelor era marcată de practici ritualice cu funcție apotropaică. Aprinderea focurilor simboliza purificarea și distrugerea reziduurilor iernii. Afumarea anexelor gospodărești avea rol protector, iar prepararea alimentelor rituale marca trecerea la un nou ciclu agrar.
Focul, fumul și hrana constituie elemente fundamentale ale regenerării: focul distruge și reînnoiește, fumul protejează, iar hrana consacră fertilitatea. În acest cadru, comunitatea își reafirmă solidaritatea și apartenența la ritmul cosmic.
Obiceiul Mărțișorului se integrează organic în acest scenariu mitico-ritualic. Șnurul bicolor – alb și roșu – este interpretat ca „funia anului”, adică reprezentarea simbolică a succesiunii zilelor și anotimpurilor.
- Roșul evocă focul, sângele și soarele – principii ale vitalității și energiei.
- Albul sugerează lumina, puritatea și echilibrul.
- În unele variante arhaice, negrul simbolizează noaptea și moartea vegetației.
Împletirea acestor culori exprimă unitatea contrariilor și interdependența principiilor complementare. Mărțișorul devine astfel un microcosmos simbolic, concentrând în sine dialectica vieții și a morții.
Arheologia confirmă vechimea tradiției, prin descoperirea unor obiecte similare datând de peste două milenii. Inițial, mărțișorul consta din monede sau pietricele legate cu fire de lână și era purtat ca talisman protector împotriva bolilor, deochiului și exceselor climatice. Ulterior, în mediul urban al secolului al XIX-lea, simbolul monetar a fost înlocuit cu figurine decorative, însă șnurul bicolor și sensul său profund au rămas constante.
Mitul Babei Dochia și simbolismul Mărțișorului nu sunt simple reminiscențe folclorice, ci structuri simbolice active, care au modelat identitatea culturală românească. Ele articulează memoria istorică, experiența agrară și credințele cosmice într-un sistem coerent.
Dochia devine arhetip al transformării prin suferință și al permanenței prin metamorfoză. Mărțișorul, la rândul său, reprezintă participarea comunității la ordinea solară și la ritmul regenerării universale.
Prin repetarea anuală a acestor ritualuri, comunitatea nu doar comemorează un mit, ci reactualizează simbolic începutul lumii, reînnoind legătura dintre om, natură și sacru.
Analizate în ansamblu, mitul Babei Dochia și tradiția Mărțișorului configurează un sistem complex de reprezentări mitice, ritualuri de trecere și simboluri cosmice. Ele exprimă o concepție ciclică asupra existenței, în care moartea sezonieră a naturii este condiția necesară a renașterii.
Astfel, începutul lunii martie devine un moment de intensă încărcătură simbolică, în care trecutul mitic și prezentul comunitar se întâlnesc. În această perspectivă, Baba Dochia nu este doar un personaj legendar, iar Mărțișorul nu este doar un obiect decorativ, ci expresii vii ale unei memorii culturale care afirmă continuitatea, speranța și permanența regenerării.
Să păstrăm vie în sufletele noastre magia acestei sărbători şi să ne bucurăm de primăvară!
Dan HORGAN
Biblografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Literă, Chişinău, 1998
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
